Testamentul unui excentric

PARTEA ÎNTÂI.

Capitolul I.

UN ORAȘ ÎN SĂRBĂTOARE.

Un străin, sosit în cel mai de seamă oraș din Illinois, în dimineața de 3 aprilie 1897, ar fi putut să se considere pe drept cuvânt un favorit al zeului călătoriilor, căci în această zi și-ar fi îmbogățit carnetul cu însemnări deosebit de interesante, pe care să le folosească mai târziu în scrierea unor articole senzaționale. Și dacă și-ar fi prelungit, mai întâi cu câteva săptămâni și apoi cu câteva luni, șederea la Chicago, i-ar fi fost dat să trăiască, alături de ceilalți, emoțiile, palpitațiile, trecerile de la speranță la desperare, înfrigurarea și, la un moment dat, chiar buimăceala acestui mare oraș care-și pierduse stăpânirea de sine. Începând de la ora 8, o mulțime imensă, mereu crescândă, se mișca în direcția cartierului 22, unul dintre cele mai bogate, situat între North Avenue și División Street, iar în sensul opus, între North Halsted Street și Lake Shore Drive, scăldat de apele lacului Michigan.

Se știe că orașele moderne ale Statelor Unite își orientează străzile lor după latitudini și longitudini, impunându-le simetria liniilor unei table de șah.

Ei, zise un sergent al poliției municipale, stând de gardă la colțul străzii Beethoven cu strada Norh Wells, oare tot poporul va invada acest cartier?

Sergentul acesta, de origine irlandeză, era un individ înalt, ca majoritatea colegilor săi de la corporație, vrednici păzitori ai ordinei, care își cheltuiesc cea mai mare parte a soldei de 1000 de dolari pentru a-și stinge setea nepotolită, atât de obișnuită la băștinașii din verdele Erin.

O să fie o zi bună pentru hoții de buzunare, îi răspunse unul din camarazi, tot atât de înalt, tot atât de însetat și tot atât de irlandez ca el.

Așa că, rosti primul, fiecare să-și păzească buzunarul dacă nu vrea să-1 găsească gol când va ajunge acasă, căci noi suntem prea puțini ca să-i putem prinde pe răufăcători.

Și astăzi, urmă al doilea, o să avem, cred, destul de lucru. Chiar dacă ar fi numai să oferim brațul doamnelor la traversarea străzilor.

Pariez că vor fi mai mult de o sută de accidentați, adăugă celălalt. Din fericire, în America lumea are bunul obicei de a-și purta singură de grijă, fără a aștepta de la administrație un ajutor pe care aceasta nu-i în măsură să-1 dea.

Și totuși, ce îmbulzeală amenința cartierul 22 dacă o jumătate a populației din Chicago se îndrepta spre el!

Metropola număra pe atunci nu mai puțin de 1 700 000 de locuitori. Dealtfel, orașul nu ocupa încă, așa cum remarcă Elisée Reclus, tot teritoriul municipiului, pe care legiuitorii i l-au atribuit pe malul lacului Michigan, adică 471 000 de kilometri pătrați, o suprafață aproape egală cu cea a departamentului Senei.

Deci numărul locuitorilor n-avea decât să crească (lucru nu numai posibil, dar chiar probabil) pentru a popula întinderea aceea de 47 000 hectare.

Sigur este că în ziua despre care vorbim mulțimea curioșilor sosea din trei secțiuni formate de râul Chicago cu cele două brațe ale sale din nord-vest și sud-vest – North Side și South Side – considerate de către anumiți călători primul drept cartierul Saint-Germain, iar al doilea drept cartierul Saint-Honore ale marelui oraș din Illinois.

Este adevărat că șuvoiul de lume nu lipsea nici din partea cuprinsă la vest între cele două brațe ale cursului de apă.

Cei din cartierele mai puțin elegante se arătau la fel de dornici să-și adauge prezența la masa publicului, chiar dacă veneau din locuințele mizere din împrejurimile străzilor Madison și Clark. Deci tot acest exod se îndrepta spre cartierul 22 gălăgios, năvalnic, și cele 80 de străzi care-l deserveau n-ar fi ajuns niciodată la scurgerea unei asemenea mulțimi.

În furnicarul acela de oameni se amestecau diferite categorii ale populației – funcționari de la Federal Building și de la Poșta Centrală magistrați de la Court House, membri superiori de la Hotel Comté, consilieri municipali de la City Hall, personalul imensului Caravanserai Auditorium, ale cărui camere se numărau cu miile, comisionari de la marile magazine de noutăți ca și de la prăvăliile mici, cei de la Marshall Field, Lehmann și W. W. Kimball, lucrători de la fabricile de untură de porc și margarina care produc un unt de o calitate excepțională cu 10 cenți sau 10 centime livra1, muncitorii atelierelor de vagoane ale celebrului constructor Pullmann, veniți din cartierul lor îndepărtat din sud, slujbași ai importantei case de vânzări universale Montgomery Ward and Co., 3000 lucrători de la M. Mac Cormick, inventatorul faimoasei combine, cei de la marile cuptoare și laminoare unde se fabrică în uriașe cantități oțelul Bessemer, cei de la uzinele M. J. Mac Gregor Adams care prelucrează nichelul, cositorul, zincul, arama și rafinează aurul și argintul, cei de la industria de încălțăminte, unde utilajul este atât de perfecționat încât un minut și jumătate ajunge pentru confecționarea unei perechi de pantofi, și cei 1800 de lucrători de la firma Elgin care livrează comerțului 2000 ceasuri zilnic. Trebuie să adăugăm la această enumerare destul de lungă personalul elevatoarelor din Chicago, cel dintâi oraș al pieții mondiale agricole.

Mai sunt de menționat feroviarii care pe 27 linii diferite și cu mai mult de 1300 de trenuri aduc în fiecare zi 75 000 călători în acest oraș, cei de la vehiculele cu aburi sau electrice, de la funiculare sau alte mijloace, care transportă 2 000 000 de persoane, în fine populația de cârmaci și marinari ai unui port însemnat, a cărui mișcare comercială ocupă într-o singură zi vreo 60 de vapoare.

Numai un orb n-ar fi văzut, în mijlocul acestei mulțimi, pe directorii, redactorii, cronicarii, compozitorii, reporterii de la 540 ziare, cotidiene ori săptămânale, ale presei din Chicago. Numai un surd n-ar fi auzit strigătele agenților de bursă bulls. adică cei care anunță valorile în urcare, și bears, care vestesc valorile în scădere, la fel ca la Board of Trade sau Wheat Pit, bursa grâului. Și în jurul acestei lumi gălăgioase se agitau toți slujbașii băncilor naționale sau de stat: Corn Exchange, Calumet, Merchants’-Loane Trust and Co., Fort Dearborn, Oakland, Prairie State. American Trust and Savings Chicago City, Guarantee of North America, Dime Savings, Northern Trust and Co. etc. Și cum i-am putea uita în această demonstrație publică pe elevii colegiilor și pe studenții universităților Northwestern University, Union College of Law, Chicago, Manual-trainingschool și multe altele, pe artiștii celor 23 teatre și cazinouri ale orașului, cei de la Opera Mare ca și cei de la Iacobs’ Clark Street Theater, cei de la Auditorium și Lyceum. cum să nu amintim personalul de la 29 de cluburi și hoteluri de mâna întâi, chelnerii și ajutoarele lor din restaurantele spațioase, gata să primească 25 000 de clienți pe oră, măcelarii și casapii de la Great Union Stock Yard, care în contul caselor Armour, Swift, Nelson, Morris și altele taie milioane de boi și porci, plătiți cu 2 dolari de cap de vită. Mai e de mirare că Chicago deține locul al doilea, după New York, printre orașele industriale și comerciale ale Statelor Unite, când cifra lui anuală de afaceri atinge 30 miliarde?