Povestea preafrumoasei Dochia – – povestiri istorice
Aa
Povestea preafrumoasei Dochia – Dumitru Almas
Cica Decebal avea o sora numita Dochia. Era așa de tînara, de viteaza și de frumoasa încat, atunci cand a vazut-o, împaratul Traian a prins mare dragoste pentru dansa. I-a zis: „Te-am vazut, Dochia, cu cat curaj ți-ai aparat cetatea de la Sarmizegetusa. Acum, cand eu l-am biruit pe fratele tau Decebal și am cucerit Dacia, iar razboiul s-a sfarșit, vreau sa vii cu mine la Roma. Vei trai acolo în bogație și marire, în palatul meu cel cu pereți auriți și împodobit numai cu lucruri scumpe. „Mulțumesc, împarate” a zis Dochia. Admir vitejia și bunatatea ta. Dar eu la Roma nu pot merge”. „De ce?” „Pentru ca sunt sora lui Decebal. Iar el și-a curmat singur zileie ca sa nu ajunga prizonierul tau. Oricît de frumos ar fi palatul tau, eu acolo tot o biata roaba aș fi. Și apoi sunt multe fete dace mai frumoase ca mine; daca vrei, însoțește-le cu romani de-ai tai, sa se zamisleasca un nou popor, care sa aiba în firea lui darzenia și vitejia noastra și mareția voastra. Eu însa de aici nu plec, voiesc sa ma îngrop aici, în pamîntul sfant al Daciei”.
Traian împaratul i-a ascultat povața. Dar cand a aflat ca Dochia a luat o turma de mioare, s-a facut pastorița și a urcat în munți, departe, s-a suparat foc. Fiind el împarat mare și puternic, a vrut ca macar sora lui Decebal sa-i fie, ca o podoaba în carul de triumf. Și-a luat cațiva ostași credincioși și a pornit în urmarirea Dochiei. A mers zile și saptamani, peste dealuri și vai. A gasit-o abia în varful muntelui Ceahlau: paștea oile, pe un plai înclinat catre soare, cu iarba deasa și flori multe albe, roșii și albastre.
„Dochia, a zis Traian, acum nu mai scapi, te iau cu mine!”. „Nu, împarate! mai bine mor ca fratele meu Decebal, decît s-ajung roaba.” „Îți vreau binele, Dochia: ai sa traiești în „mare bogație!” — „Daca-mi vrei binele, lasa-ma în țara mea, aici, în Dacia”.
„- Neîduplecato! Te iau cu de-a sila. Te rapesc!” Și a și facut semn ostașilor s-o prinda.
Speriata, Dochia a ridicat mîinile spre cer și a șoptit: „Stana de piatra ma fac și raaman aici în țara mea!”.
În adevar, cat ai clipi din ochi, Dochia cea preafrumoasa, cu toate mioarele ei, raspandite pe pajiște, s-au prefacut în stînci, înfipte în piatra muntelui. Traian a încremenit și el de uimire. Cînd și-a venit în fire, a zis: „N-am_ce face; dacii,barbați si femei, sunt legați de țara lor ca munții și stîncile lor. Nu pot decat sa ascult sfatul Dochiei si sa aduc aici cat mai mulți romani.
Și zicand așa, Traian s-a întors la Roma.
Iar pe muntele Ceahlau se vede și azi o stanca înalta, ca o pastorița, iar în jur cateva zeci de stanci rasfirate pe plai, ca niște oi brumarii.
Din strabuni, romanii zic acelor stanci, „Baba Dochia cu turma ei de mioare”.