Povestea unei grecoaice

de AnnaE 44 de citiri
Descarcă fișierul · DOC sau citește mai jos
Aa

„Într-adevăr, viața lui a constituit și primul dintre romanele sale, și, într-un fel, materia tuturor celorlalte.”

Sainte-Beuve

MĂRTURISIRE

(în loc de prefață)

Trainic înfipt pe treapta veșniciei ce-o datorez capricioasei mele Manon, fără de care neființa m-ar fi cuprins demult, „ajuns la o vârstă la care rațiunea și experiența îndeamnă la cugetare”[1], gelos de gloria postumă cucerită de acel grăsan de Beyle, spre pildă, pe care criticii veacului al XX-lea nu mail contenesc să-l laude, m-am hotărât să alătur o mărturisire acestor două romane ale mele, pe neașteptate dezgropate din depozitele capodoperelor necunoscute sau uitate pentru a renaște în veșmânt românesc într-o epocă mai curând însetată de viziuni ale viitorului, de cuceriri ale cosmosului și de complicate probleme sociale: istoria adevărată și sinceră a propriei mele vieți, cu nimic mai săracă în evenimente și întâmplări decât cea’ a eroilor mei. Teamă mi-e însă ca mărturisirea pe care vreau s-o așez în fruntea acestui volum să nu fi’e „de la bun început suspectă cititorului[2]… Căci „cine -să creadă în adevărul vorbelor mele”, în laudele pe care (mi)le voi aduce, cunoscând că eroul acestei povestiri sunt chiar eu, pe care atâta m-am iubit și prețuit?

Dar contemporanii mei m-au defăimat sau slăvit în fel și chip, urmașii lor nu s-au lăsat mai prejos și, pe măsură ce secolele s-au scurs, posteritatea, cu milei dar vrednice excepții (uneori cam sofisticate), a reușit să impună despre mine o viziune pe cât de lo- gica și firească, pe atât de neadevărată în simplitatea ei schematică: a reținut două aspecte zise „esențiale”, unul despre viața, altul despre opera mea: că am fost abate (nu prea cucernic)și că am scris o poveste de dragoste neasemuită (cu toate că snobul de Montesquileu era de părere – ca și presa epocii, de altfel – că „Des Grieux este un escroc și Manon o târfă”), aceea a frumoasei Manon Lescaut și a Cavalerului Des Grieux, pe care mulți m-au chiar învinuit că aș fi trăit-o ca atare eu-însumi.[3]

Nu pot, desigur, infirma eu totul aceste două aserțiunii, dar, vai! cât sunt de strâmbe în descărnarea lor și câte detalii, câte nuanțe, câte explicații ar mai trebui să li se adauge pentru a le face cu adevărat veridice! Căci întortocheate și întunecate sunt căile sufletului omenesc, și aparențele adesea înșelătoare…

Să începem cu primul aspect: ceea ce mă va obliga să-mi depăn, comentând-o, întreaga vilață. Însă, cum nu am memoria datelor și cum am avut parte, totuși, de câțiva onești cercetători care, înlăturând colbul arhivelor, au stabilit o mulțime de elemente ce numai cu greu ar putea fi tăgăduite sau dezmințite (chiar dacă. Uneori tare mi-ar fi convenit să le fi trecut măcar sub tăcere), mă voi bizui, în primul rând, pe ceea ce au afirmat despre mine „prietenii mei post-mortem, Henri Harrisse, Deloffre și Sgard[4], pe care îi voi cita cu acuratețea cerută de erudiții veacului al XX-lea, mulțumindu-mă doar cu interpretarea evenimentelor mai „delicate”, atunci când itțele se încurcă și când ei ezită sau se contrazic.

M-am născut în orășelul Hesdin din ținutul Artois în 1697, în ziua de I aprilie[5], ceea ce a avut pe semne o oarecare influență asupra vieții mele, astfel pusă sub semnul unui lung șir de păcăleli și de feste jucate mie de soartă sau de mine ei, contemporanilor și posterității. Familia mea, cunoscută de generații pentru cilnstea și probitatea ei, făcea parte din burghezia înstărită a orașului, tata, Lievin Prevost, fiind procuror al regelui. Eram mulți copii, cinci băieți și patru fete, dar surorile mele, înfricoșate fără îndoială de frivolitatea veacului sau neresemnându-se cu starea ancilară care le aștepta, emanciparea propriu-zisă a femeilor nefiind încă începută, au murit la o vârstă fragedă. Tânără a murit și mama, Mărie Duclay, la 28 august 1711, când abia împliniserăm paisprezece ani. Doi din frații mei, Norbert și Bernard-Joseph, și-au închinat viața bisericii cu mai)multă evlavie decât mine. Jerome-Pierre și Louis-Eustache (care fusese și ofițer)au fost magistrați: fie-le țărâna ușoară. Toți au grut o purtare demnă și au dus trai tihnit.

Cât despre mine, Antoine-Francois, al doilea născut dintre băieți, am dus o exiistență ceva mai zbuciumată, ca să nu-i spun zvăpăiată. Nehotărât, deopotrivă atras de plăcerile minții și de-ale trupului, sensibil în fața gingășiei feminine, iute la patimă ca și la mânie, mi-am urmat întotdeauna simțămintele fără multă cugetare, lăsându-mă târât de inimă mai mult decât mânat de rațiune, ceea ce mi-a pricinuit destule necazuri. Învățam bine, cu plăcere și sârg, iar studiul mi-a fost întotdeauna un refugiu în clipele de amăcelentă**, așa cum judecă de altfel întreaga muncă de cercetare a lui Harrisse: „Se poate aprecia că Harrisse, el singur, a scos la iveală mai multe documente despre Prevost decât au făcut-o toți ceilalți cercetători laolaltă**, „în ciuda unor precizări cronologice care nu sunt de fapt decât niște simple ipoteze**. (Cum lucrările lui Harrisse nu ne-au stat la îndemână, îl vom cita fie după Deloffre, fie după Jean Sgard.)Frederic Deloffre și Raymond Picard sunt autorii unei excelente ediții a lui Manon Lescaut (Garnier, 1965), însoțită de o introducere, note, variante, bibliografie, glosar și index, iar Jean Sgard a celei mai complete (până la data aceasta)lucrări despre romanele lui Prevost: Prevost romancier, J. Corti, Paris, 19U8, 692 pp.

4 Așa cel puțin pretinde Roland Purnal, în Dicționarul de autori Laffont-Bompiani; Roger Mathe, dimpotrivă, în studiul despre Manon Lescaut publicat la Hatier în 1970, indică drept certă data de 4 aprilie… Personal, sunt ispiitit să-i dau crezare lui Purnal…

răciune. Nu doar că-mi însușesc întru totul părerea contemporanului meu sus-pus, Montesquieu, că nu există necaz pe care un ceas de lectură să nu fi fost în stare să-l șteargă, mie mil-au trebuit întotdeauna mult mai multe, dar oricum, în mijlocul cărților sau cu pana în mână mai uitam de amar, și încetul cu încetul îmi câștigam seninătatea…

După moartea mamei (1711), tata m-a trimis la colegiul iezuiților din orașul nostru (Hesdin)și supraveghea îndeaproape felul în care mă achitam de obligațiile mele școlare. Ar fi trebuit să stau aici cinci ani, după tipic, pentru a putea fi admis la Universitatea din Douai să studilez filosofia. Dar era război5, clinchetul armelor și frumusețea uniformei mă atrăgeau: „Am părăsit colegiul la vârsta de șaisprezece ani și am servit cu felurite îndatoriri, chiar și ca voluntar, când posturile de ofițeri erau ocupate (era sfârșitul războiului), înflăcărat de speranța pe care o nutream, ca mulți tineri, de a fi avansat cu prima ocazie. Așteptarea prelungindu-se însă, m-am plictisit și m-am întors la părinții iezuiți…”[6]

Vai câtă cerneală a curs asupra acestor ani ai adolescenței mele! și mai ales din cauza penei muiate în otrava geloziei a doi confrați de-ai meii, Lenglet-Dufresnoy și Charles Colle! Primul a pretins că într-o zi, întorcându-mă de la școală, am dat peste o scenă mârșavă: tata ar fi lovit-o cu piciorul în pântec pe iubita mea, însărcinată în luna a treia… Eu, pasă-mi-te furios, m-aș fi repezit asupra-i și l-aș fi făcut să se rostogolească până în josul scării unde ar fi rămas lat, pierzându-și viața! Minciună sfruntată! S-a dovedit doar că douăzeci și șase de ani după acest incildent închipuit tata mai trăia[7]. Dar Lenglet-Dufresnoy era supărat pe mine rDupă Deloffre, Prevost face aluzie la războiul pentru succesiunea Spaniei, sl’ârșit prin pacea de la Utrecht, în 1713.

”Apud Deloffre, op. Cât., p. XVI—XVII.

  1. Ceea ce nu l-a împiedicat pe Sainte-Beuve, în articolul său din Portrete literare (1831)să amintească și el evenimentul, într-o notă, deși fără a-i da prea multă importanță, căci mi-a fost îndeobște destul de favorabil: „S-a publicat în nu mai știu ce culegere de anecdote (ana)că Prevost se îndrăgostise de o oarecare doamnă, probabil chiar la Hesdin, că tatăl lui, care privea cu nemulțumire această intrigă se duse într-o seară să bată la ușa acelei doamne pentru a-și scărmăna puțin băiatul, și că acesta, smuncindu-se ca să scape, îl lovi atât de tare pe tatăl său încât bătrânul muri de pe urma acelei lovituri. Dacă nu este o calomnie, apoi este cel puțin o scorneală, și Prevost a cunoscut suficiente necazuri în viață ca să nu i se mai pună în cârcă și pe aceasta”. (Vezi în Decada filosofică din 20 termidor, anul XI, o scrisoare a pentru că îndrăzniserăm să critic opusul pe care-l închinase poetului Marot, și mai ales pentru că refuzaserăm să-l iau drept co-autor la traducerea Istoriei universale a președintelui de Thou. Cu ce bârfe josnice se pot îndeletnici scriitorașii lipsiți de har! Noroc de sita timpului care desparte făina de tărâțe! Vreți să știți exact cât și cum am stat la iezuiți? apoi întrebați-l pe Deloffre (op. Cât., pp. XVII—XIX). Eu nu știu mai multe decât v-am spus: am plecat de la ei când aveam șaisprezece ani și, după ce m-am furlandisit prin diferite regimente, m-am întors, cam jumulit și rușinat, să le cer iertare, la Îl martie 1717 (credeți-mă, de astă dată memoria nu mă înșală, și-apoi am controlat-o cu cea dată de erudiții care mî-au scormonit trecutul), dar nu la Hesdin, cil la Paris, pe strada Pot-de-Fer, și au avut bunătatea să mă reprimească în calitate de novice. După șase luni, termen în care trebuia să dau dovada aptitudinilor mele (nu mi-a fost greu s-o fac mulțumită darurilor firești cu care m-a înzestrat natura!)m-au trimis la colegiul La Fleche – acest loc care va rămâne mereu „scump inimii mele”– să studiez filosofia. Deși am iubit colegiul, nu am stat mult timp închis acolo. Dom Dupuis a explicat cu multă gingășie cum s-au petrecut lucrurile și cum am ajuns să plec în Olanda. Colegul meu, abatele Voisenon (1708—1775), nici el prea ușă de biserică, a fost ceva mai concis și de dragul glumei a rezumat în câteva rânduri aventurile mele, întregindu-le cu un detaliu pe cât de imaginar pe atât de neverosimil pentru cine îmi cunoaște firea generoasă și neprefăcută: „Abatele Prevost… care a fost de două ori iezuilt și de două ori militar. A locuit câtva timp în Olanda unde se spune că s-a căsătorit cu două femei. Le-a părăsit, s-a întors în Franța și s-a făcut benedictin, intrând în Congregația Saint-Maur.”[8]

Așadar, mă asemuia nici mai mult nicii mai puțin cu Casanova! Dar eu, dacă și când am iubit, am iubit total, chiar dacă nu pentru veșnicie. De altfel, ceea ce m-a împins să intru la mănăstire a fost tocmai eșecul unei astfel de iubilri. Am mai povestit o dată cum s-au petrecut lucrurile: „Trecură câțiva ani. Vioi și aplecat către plăceri … vă las să judecați singuri cum puteau fi, între douăzeci și douăzeci și cinci de ani, inima și sentilmentele unei persoane care a compus Cleveland la treizeci și cinci sau treizeci și șase. Sfârșitul nefericit al unei legături preaduioase mă duse de-a dreptul la mormânt: este numele pe care-l dau tagmei monahale respectabile în mijlocul căreia aveam să mă îngrop și unde stătui ascuns câtva timp, ca mort, atât de bine încât rudele și prietenii mei nu știau ce se întâmplase cu mine”.

Bineînțeles că le-am dat de știre, încă înainte de a-mi depune U’Kfunântul pe care l-am scris cu mâna mea și l-am iscălilt cum se cuvine, frater Antonius Fr. Prevost. Mai târziu, aveam să fiu acuzat e. I nil tot schimb numele și semnătura, mai ales de când cu tărfișonin de în Londra și chiar după aceea. Și ce-i cu asta? Ce mi-e Marc-Antolne, ce mi-e Anloine-Frangoils, și faptul că am mai adăugat când un articol înaintea numelui (Le Prevost), când un pseudonim pe care-l foloseam singur sau ca supliment la numele meu adevărat (de l’Islebourg, d’Exiles)t0, ce importanță are? Oricum, în ziua rostirii legământului era de față și tata, mulțumit că mă hotărâserăm în sfârșit să fac acest pas după ce atâta șovăiiserăm între biserică și spadă, – între negru și roșu, cum prea frumos avea s-o spună Beyle, – dar cam neîncrezător în temeinicia hotărârii mele. Dom Grenier mi-a raportat chiar că ar fi spus de față cu martori că de aveam vreodată „să-mi calc legământul pe care fuseserăm liber să-l fac sau să nu-l fac, avea să mă caute în lumea întreagă, ca să-mi zboare creierii”. Ce știa tata? Avuseserăm grijă, cunoscându-mi sufletul, inima, acea „enigmă”pe care aveam să-mi petrec viața analizând-o, să rostesc pe tăcute, în minte, acele

  1. Reprodus în Anecdote literare, istorice și critice despre autorii cei mai cunoscuți, Paris, 1781, cât. Apud Deloffre, op. Cât „p. XXI!
  2. V. Deloffre, op. Cât., p. XXVI.

restricții care, la o adică, să-mi îngăduie să mă deszic fără a-mi primejdui viața veșnică u.

Până una alta, cumințit, m-am cufundat în studiul teologiei și m-am străduit să duc o viață cucernică, fiițnd hirotonisit în 1726 de către Monseniorul Sabathier (sau Sabbatier). Am început deîndată să rostesc în public, la Amiens, predici care au atras o mulțime mare de persoane din lumea bună: adevărată încântare pentru ochii unui nefericit, atâta vreme lițpsit de asemenea priveliști fermecătoare. Dar confrații mei îmi pricinuiau numai necazuri. Acum vă pot mărturisi că eu, și nu monahul Bernard Labadie din Congregația Saint-Maur, care s-a săvârșit diln viață rugind să i se ardă toate manuscrisele, am fost adevăratul autor al vestitelor Aventuri ale lui Pomponius, cavaler roman, sau Istoria vremurilor noastre, apărută în 1724 n,dar pe care le-am scris prin 1722, ca să mă defulez, cum ar spune psihanaliștii de azi. Prietenul meu Frederic Deloffre despilcă firul în patru, după obiceiul luils și mă socoate doar colaboratorul post-mortem al săvârșitului monah. De-l veți crede pe el sau pe mine, de fapt mi-e tot una. Nu revendic decât rândurile prin care îmi descriu confrații! „Unii nu au decât burtă; alții, calitățile pentru care sexul frumos îi poate îndrăgi … trăiesc laolaltă fără a se iubi și mor fără să le pară rău unii după alții … nu cred în existența lui Dumnezeu, își închipuie că sufletele mor o dată cu trupurile; cred că totul le este îngăduit și că doar scandalul le este interzis … toți beau vin…”[9]

Țin totodată să amintesc cu acest prilej că nu am pomenit nicicând de mănăstiri în romanele mele, în afară doar de un singur ioc, pe care l-a reperat cu agerime H. Roddier, în Memoriile unui Bărbat de neam (voi. Îl), în care îi aprobam pe britanici că le-au transformat pe ale lor în spitale sau în aziluri de bătrâni…

Cum vă spuneam, nu mă înțelegeam cu confrații mei care nu știau să-mi apreciieze darurile firești și se plângeau de aplecările mele lumești, astfel că m-am tot mutat dintr-uri loc într-altul, de la abația Saint-Ouen la abația Bec-Hellouin, apoi la Evreux, la Colegiul Saint-Germain și la mănăstirea des Blanes-Manteaux, în sfârșit la cea de la Saitnt-Germain-des-Pres. Canoanele impuse de benedictini fiind însă din cale afară de strașnice, iar eu din ce în ce mai puțin aplecat să mă canonesc, am cerut să fiu strămutat la Cluny: nu mă căiam încă de hotărârea pe care o luaserăm să-mi petrec restul vieții într-un cloașter, dar îmi părea rău că nu aleseserăm alt ordin mai blând. O astfel de strămutare nu este lesne de obținut, totuși fuii la doi pași de izbândă; pronia însă îmi era nefastă: un concurs nefericit de împrejurări, câteva greșeli minore pe care le-am făptuit, o clipă de mânie urmată de o rătăcire a minții – pe scurt mi-am lepădat rasa la 18 octombrie 1728, și ca la vreo lună după aceea am luat calea pribegiei, am trecut Mâneca și am ajuns în Anglia, unde mi se oferi)deîndată o slujbă de preceptor al tânărului Francisc Eyles, fiu al lui John Eyles, fost director al Băncii Angliei și sub-guvernator al South Sea Company-ei. Ah! tinerețe! Ah! inimă prea lesne înfierbântată! Nu am putut să mă împotrivesc nurilor frumoasei! Peggy (sau Mary), încântătoarea soră a tânărului meu elev. De dragul ei mă lepădai chiar și de catolicism… Visam să ne căsătorim, căci mai bună potrivire despre partea obârșiei și-a calităților alese nici că se putea, sitngurul impediment fiind doar lipsa mea de avere. Un suflet cu adevărat nobil nu ar fi stat în cumpănă cunoscându-mi valoarea, dar tatăl ei era negustor, deși de rang înalt. M-a respins. M-a alungat. Și-a măritat fiica cu unul dintre subalternii săi, promis unui viitor strălucit în lumea traficanților.[10]

Cu inima zdrobită, am părăsit Anglia[11], m-am stabilit în Olanda, la Amsterdam. Aici mi-am început cu adevărat viața de om de litere; zic cu adevărat, căci după cum am mai spus, redactaserăm încă din 1722 deochiatul meu Pomponitis. Mai ajutaserăm prin 1727—1728 pe doi confrați benedictini (despre care mă întreb dealtminteri cum s-ar fi descurcat ca să redacteze volumul V din Callia christiana fără mine!), rifmaserăm, cam la aceeași dată o Oclă către sfântul Franqois-Xavier și mă porniserăm să aștern pe hârtie Memoriile unui Bărbat de neam, pe care le continuaserăm în Anglia. Acum, însă, începui să trăiesc din pana mea, să mă îngrijesc de publicarea operelor mele, și maii ales de banii ce îi reprezentau[12], încât intrai în legătură cu diferiți librari pentru care am efectuat și-o mulțime de traduceri, într-un cuvânt începui să duc viața pe care o va duce un secol mai târziu Balzac Numai că el va fi căinat, iar eu doar ocărât. Ei! alte timpuri, alte obiceiuri, alte suflete!

Oricum, atunci, la Amsterdam, prin 1730, am lucrat la Cleveland și am terminat ultimul volum din Memorii, publicat cu un an mai târziu, în care apare duioasa poveste a lui Manon, care le încheie.

Aveam treizeci și patru de ani, floarea vârstei! o înfățișare plăcută, o minte scânteietoare, zăcuserăm câțiva ani în spatele zidurilor unor mănăstiri. Eșecul recentei mele povești de dragoste îmi mai stătea pe suflet… „Hazardul mi-o scoase în cale pe o domnișoară demult merit și de naștere bună”, Lenki Eckhardt (sau

Eccard, alias Doamna de Chester), pe care binevoitorul Dom Dupuils o va desemna ș5 el drept „o domnișoară protestantă de nobilă obârșie”[13], „a cărei soartă și avere fuseseră tulburate de diferite accidente care nu importă în această povestire. Un om de onoare, care locuia la Amsterdam îi trimitea regulat o pensie modestă, din simplă generozitate. Trăia cinstit din acest ajutor când binefăcătorul ei la rându-i, fu nevoit, dintr-o lovitură a soartei care-i periclită starea materială, să pună capăt întrucâtva libevalității sale. Aflai de această întâmplare care avea s-o ducă în culmea mizeriei. Mă înduioșă; îi oferii tot ceea


[1]împlinesc în acest an de grație, 1983, două sute optzeci și

șase de ani ! Smerit, cer scuze posterității pentru autocitare, procedeu de care mă voi folosi însă cît de des pentru a-mi mai scuti din oboseală, căci mi se pare cu totul inutilă transpunerea în alte cuvinte a cugetărilor pe care am apucat, în viață fiind, să le aștern odată pe hîrtie, și certific autenticitatea lor, avînd drept martori pe toți cei ce au binevoit a se îngriji de publicarea volumului de față !

[3]între alții Lescure (în prefața pe care o scrie la ediția din 1879, Paris, A. Quantin)' : „Este o mărturisire prea puțin ascunsă sub ficțiunile- romanului. Este, fără îndoială, într-un cuvînt, povestea abatelui Prevost însuși, în același timp erou și victimă a uneia din acele pasiuni care nu se speriau de societatea îngăduitoare din timpul Regenței, și care, fugit din mănăstirea benedictină, cerea librarilor din Olanda, obișnuiți cu asemenea solicitanți, pîinea exilului plătită cu povestirea aventurilor care îl cauzaseră11. Sau Morillot (în Le Roman en France du XVIe sieele o nos jours : „Pentru a ne face o idee despre cine a fost abatele Louis Antoine Prevost d’Exiles, cel mai simplu este să recitim povestea bietului cavaler Des Grieux... Căci în viața autorului regăsim romanul său aproape în întregime**. Sau Joseph Aynard, in Journal des Debats din 2 nov. 1927 : „abatele Prevost este cavalerul Des Grieux** (»t. apud Eugene Lasserre, Manon Lescaut de l’Abbe Prevost, Paris, Societe Frangaise d’Editions Litteraires et Techniques, coli, „Les grands evenements litteraires“, 1930, p. 8). Sau chiar pe Harrisse după Deloffre, op. cit., pp. XXIV—XXV.

[4]Henri Harrisse, L’Abbe Prevost, Histoire de sa vie et de ses

aeuvres d'apres des documents nouveaux,Paris, Calmann-Levy,

Domnului L. Prevost d’Exiles, care dezminte și respinge categoric

această anecdotă despre ilustra sa rudă.)

din cheltuieli. Trecu în Olanda. Înfățișarea plăcută ce-i hărăzise natura, firea lui blajină, progresele pe care le făcuse în arta scriitoricească îi deschiseră ușile caselor celor mai de vază. Aici a do-

[9]Ibid., p. XXIX.

[10]Iată cum povestește întîmplarea Domnul Christian Melcher Holtzbecher, care a tălmăcit în 1732 volumele V, VI și VII ale Memoriilor unui Bărbat de neam, și căruia, deci, ar trebui să-i fiu recunoscător, dar care se arată cam aspru față de rătăcirile mele sufle

tești : „Un călugăr benedictin își lasă rasa și se duce la Londra unde învață destulă engleză ca să se arate într-o casă distinsă. Părăsind haina călugărească, el și-a părăsit și religia, ca să o ia pe aceea care va fi pe placul stăpînilor ; își găsește unul care îl scoate din marea sărăcie în care era. Neajungîndu-i să fie comeseanul binefăcătorului său, vrea să-i fie și ginere : atîta îndrăzneală îl pune rău cu acea familie și trebuie să-și caute alt adăpost. Trece

așadar din nou peste mare..." (apud Deloffre, op. cit., pp. LI—LIV.)

[13]Cit. apud E. Lasserre, op. cit., p. 32.

Fișiere de descărcat

DOC
Povestea unei grecoaice de Abatele Prevost.doc
2,1 MB
Descarcă

Din aceeași secțiune

Toate ›