Printre gheturile eterne

I.

STEAGUL NEGRU.

Parohul vechii biserici din Dunkerque se trezi la ora 5 în ziua de 12 mai 18… pentru ca, potrivit obiceiului său, să spună prima liturghie, la care asistau câțiva cucernici pescari.

Îmbrăcat cu straiele preoțești se dusese la altar, când un om intră în sacristie, vesel și îngrozit totodată.

Era un marinar cam de vreo 60 de ani, dar încă voinic și teafăr, cu o înfățișare bună și cinstită.

— Părinte, părinte, oprește-te, te rog!

— Dar ce te apucă așa de dimineață Jean Cornbutte? Răspunse preotul.

— Ce m-a apucat? Iaca, o poftă nebună să-ți sar de gât!

— Ei bine, după sfânta slujbă la care vei asista și dumneata…

— Sfântă slujbă! Răspunse râzând bătrânul marinar. Crezi că te voi lăsa s-o faci?

— Și pentru ce nu? Întrebă preotul. Explică-te, a treia oară…

— Că va fi tocat sau nu, răspunse Jean Cornbutte, va mai toca de multe ori azi, părinte, căci mi-ai făgăduit că vei binecuvânta cu propriile dumitale mâini căsătoria fiului meu Ludovic cu nepoata mea Maria!

— Dar ce a sosit? Exclamă cu voioșie preotul.

— Nu-i departe, glăsui Cornbutte frecându-și mâinile. Vigia de pe mal a zărit la răsăritul soarelui bricul nostru, pe care chiar dumneata l-ai botezat cu frumosul nume de La Jeune Hardie1.

— Te felicit din toată inima, dragul meu Cornbutte, răspunse parohul dezbrăcându-și patrafirul și stiharul. Cunosc învoielile noastre. Celălalt preot mă va înlocui și eu îți voi fi la dispoziție, la sosirea scumpului dumitale fiu.

— Și eu vă făgăduiesc că n-o să vă facă să așteptați prea mult! Răspunse marinarul. Publicațiile s-au făcut chiar de dumneata și n-o să mai ai de iertat decât păcate ce se pot săvârși între cer și apă, prin mările Nordului. Am avut o strașnică idee, voind să se facă nunta chiar în ziua sosirii și ca fiul meu Ludovic să nu plece de pe bricul lui decât pentru a se duce la biserică.

— Atunci du-te Cornbutte și vezi de toate.

— Alerg părinte, la revedere!

Marinarul se înapoie cu pași mari la casa lui, situată pe cheiul portului negustoresc, de unde se zărea marea Nordului, lucru de care era atât de mândru.

Jean Cornbutte adunase o oarecare avere în viața lui. După ce timp îndelungat comandase corăbiile unui bogat armator din Havre, el se stabili în orașul lui natal, unde puse să i se construiască pe propria lui răspundere bricul Tânăra îndrăzneață. Mai multe călătorii în miazănoapte izbutiră și ca întotdeauna corabia găsi să vândă cu preț bun încărcătura de lemn, de fier și de gudron. Jean Cornbutte lăsă atunci comanda fiului său Ludovic, marinar viteaz, de 30 de ani care, după spusele tuturor căpitanilor cabotori era cel mai vajnic marinar din Dunkerque.

— Ludovic Cornbutte plecase având o mare dragoste pentru Maria, nepoata tatălui său, care considera că sunt tare lungi zilele în care el lipsea. Maria avea abia 20 de ani. Era o flamandă frumoasă, cu câteva picături de sânge olandez în vene. Mama ei murind, o încredințase fratelui său Jean Cornbutte. Așa că bunul marinar o iubea ca pe propria-i fiică și vedea în plănuita căsătorie un izvor de adevărată și trainică fericire.

Sosirea bricului semnalat în largul strâmtorilor, sfârșea o însemnată tranzacție comercială, de la care Jean Cornbutte aștepta un mare beneficiu. Tânăra îndrăzneață plecată de aproape 3 luni, venea din Bodoe, din ultimul popas făcut pe coasta apuseană a Norvegiei și făcuse repede călătoria.

Înapoindu-se acasă, Jean Cornbutte găsi toată casa în picioare. Maria cu fruntea luminoasă, își îmbrăca hainele de mireasă.

— Numai de nu ar sosi bricul înaintea noastră! Zicea dânsa.

— Grăbește-te micuțo, răspunse Jean Cornbutte, căci bate vântul dinspre miază-noapte și Tânăra îndrăzneață alunecă bine, când alunecă în largul mării.

— Prietenii noștri sunt vestiți, dragă unchiule? Întrebă Maria.

— Sunt!

— Și notarul și părintele?

— Fii liniștită! Numai tu ne vei face să așteptăm! În acea clipă intră cumătrul lui Cornbutte.