Salammbo

I

Ospățul

Era la Megara, sub zidurile Cartaginei, în grădinile lui Hamilcar.

Soldații care luptaseră sub porunca lui în Sicilia se întâlneau la un mare ospăț, sărbătorind amintirea bătăliei de la Eryx; și fiindcă erau mulți, iar stăpânul lipsea de acasă, beau și mâncau în deplina lor voie.

Căpitanii, purtând coturni de bronz, se rânduiseră de-a lungul drumului din mijloc, sub un acoperământ de purpură cu ciucuri de aur, care se întindea de la zidul grajdurilor până la cea dintâi terasă a palatului. Gloata ostașilor se răspândise printre copaci, în preajma șirului de clădiri cu acoperiș neted: cramele, pivnițele, hambarele, brutăriile și arsenalul; mai departe erau gropile cu fiare sălbatice, curtea elefanților și temnițele pentru sclavi.

O perdea de smochini împrejmuia bucătăriile; dumbrava sicomorilor se prelungea până în desimea frunzișului, unde rodiile străluceau peste tufișurile albe de bumbac; coardele de viță, încărcate cu ciorchini grei, se încolăceau pe brațele puternice ale pinilor înalți; un câmp de trandafiri se întindea sub platani; crini în floare se legănau risipiți pe pajiști; cărările erau presărate cu nisip negru și pulbere de mărgean, iar de la un capăt la celălalt, chiparoșii se înălțau de-a lungul drumului despărțitor, ca două rânduri de obeliscuri verzi.

În fundul grădinii, palatul zidit din marmură de Numidia cu pete galbene își înălța pe temelii cuprinzătoare cele patru caturi ale lui, răspunzând pe tot atâtea terase. Cu scara lui largă și dreaptă, tăiată în lemn de abanos, purtând de o parte și de alta a fiecărei trepte prora unei corăbii cucerite, cu porțile lui roșii, însemnate cu o cruce neagră, cu împletitura de aramă care îl ferea, la pământ, de primejdia scorpionilor, și cu auritele zăbrele care închideau sus locurile de trecere, palatul lui Hamilcar, în cumplita lui bogăție, li se părea soldaților tot atât de măreț și de nepătruns ca și chipul stăpânului.

Așa hotărâse Marele Sfat al Cartaginei, ca în acest loc să se țină ospățul. Răniții adăpostiți în templul lui Eșmun porniseră la drum o dată cu zorile, târându-se în cârji. În fiecare clipă soseau alte cete. Șirurile de ostași se scurgeau necontenit pe toate potecile, ca niște șuvoaie pornite să se reverse în cuprinsul aceluiași lac. Sclavii de la bucătării forfoteau printre arbori, zăpăciți și pe jumătate goi; gazelele speriate goneau prin iarbă, behăind; soarele cobora spre asfințit, iar mireasma lămâilor înfloriți întețea mirosul greu de sudoare pe care îl răspândea mulțimea înfierbântată.

Se găseau adunați laolaltă oameni din toate neamurile: liguri, baleari, negri, luzitani și fugari din cetatea Romei. Alături de rusticul grai doric, răsunau frânturile de cuvinte ale celților, rostogolindu-se ca uruitul carelor de luptă; silabele ionice se întretăiau cu consoanele deșertului, aspre ca un lătrat de șacal. Grecul se cunoștea după trupul lui zvelt; egipteanul după umerii lui înalți; cantabrul după pulpele lui zdravene. Carienii își legănau cu trufie penele coifurilor; arcașii din Capadochia purtau pe pielea lor flori mari, vopsite cu suc de ierburi; câțiva lidieni, fluturând cercei la urechi, se ospătau în papuci, înveșmântați femeiește; unii erau boiți ca de sărbătoare cu roșu, părând de departe statui cioplite în mărgean.

Soldații stăteau răsturnați pe perne sau mâncau așezați pe vine în jurul tăvilor mari; unii, culcați pe burtă, înșfăcau bucățile de carne și înfulecau sprijiniți în coate, ca leii deșertului când au răgaz să-și sfârtece prada pe îndelete. Noii-veniți, rezemați de copaci, priveau mesele joase, pe jumătate ascunse sub perdelele roșii, așteptându-și rândul în picioare.

Bucătăriile lui Hamilcar dovedindu-se neîndestulătoare, Sfatul Cartaginei trimisese un adaos de sclavi, de vase și de paturi. Ca pe un câmp de luptă unde se ard morții, se aprinseseră în mijlocul grădinii focuri mari, la flacăra limpede a cărora se rumeneau boi întregi. Pâini presărate cu praf de anason se perindau, laolaltă cu roțile mari de caș, mai grele decât discurile. Treceau vase pline cu vin și amfore cu apă; grămezi de flori umpleau panerele lucrate în filigran de aur. În ochii tuturor strălucea plăcerea îndelung dorită de-a mânca și de-a bea pe săturate. Apoi porniră să răsune cântecele.

Ospățul a început cu o risipă de păsări fripte, înotând în sos de verdețuri pe talere roșii de lut, încondeiate cu desene negre; apoi felurite scoici, aduse de pe țărmurile punice; grâu fiert, păsat de orz, terci de bob și melci aromați cu chimen, pe tăvi de chilimbar auriu. În sfârșit, mesele s-au acoperit cu cărnuri de toate soiurile: antilope, cărora li se lăsase podoaba coarnelor, păuni dichisiți cu evantaiul lor de pene, miei stropiți în frigare cu vin dulce, pulpe de cămilă și de bivol sălbatic, arici în saramură de pește, greieri și hârciogi prăjiți în unsoare, iar în străchini mari de lemn de Tamrapani, halci de slănină dreasă cu afran. Toate înotau în prisos de sosuri, de trufe și de assa-foetida. Mormane de fructe se revărsau peste plăcintele cu miere. N-a fost dată uitării nici acea mâncare, scârnavă pentru gustul altor neamuri, dar prețuită de cartaginezi: câini dolofani și trandafirii, îngrășați cu borhot de măsline.

Fiecare fel nou de bucate ațâța pofta pântecelor nesătule. Galii, cu părul adunat pe creștetul capului, zvântau harbujii și ronțăiau lămâile cu coajă cu tot. Negrii nu văzuseră niciodată languste și își însângerau gura mușcând din crusta lor stacojie. Grecii, bărbieriți cu grijă, mai albi la trup decât marmura, aruncau peste umăr resturile de mâncare de pe talere; păstorii din Brutium, înfășurați în piei de lup, hăpăiau tăcuți, cu nasul în strachină.

Se înserase. Sclavii strânseră velariul întins peste cărarea chiparoșilor și aduseră facle.

Flăcările tremurătoare ale smoalei care ardea în vasele de porfir au speriat în vârful cedrilor maimuțele juruite lunii. Țipetele lor i-au înveselit pe soldați.

Lumini piezișe tremurau pe platoșele de aramă; o puzderie de scântei sclipea pe tăvile încrustate cu pietre scumpe. Pe pântecul de oglindă al carafelor, chipurile se răsfrângeau mărite, iar soldații, îmbulzindu-se în jurul lor, își schimonoseau fața, holbau ochii și făceau haz. Azvârleau unii în alții, pe deasupra meselor, cu scaune de fildeș și spatule de aur. Beau pe nerăsuflate vinurile grecești din burdufuri, vinurile de Campania din amfore, vinurile de Cantabria din butoaie, fără a disprețui pe cele de zizif, de lotus și de dafin. Pe pământul plin de băltoace, pașii lor alunecau. Aburul cărnurilor fripte se risipea printre ramurile înfrunzite, de-a valma cu duhul răsuflărilor de om. Clămpănitul fălcilor se împletea cu larma glasurilor, cu sunetul cântecelor, cu clinchetul cupelor, cu zgomotul amforelor sparte și, din când în când, cu ecoul limpede al unei tăvi mari de argint.

Pe măsură ce se amețeau de băutură, soldații se gândeau tot mai stăruitor la nerecunoștința Cartaginei. Adevărul era că Republica, istovită de pe urma războiului, lăsase să se strângă în cetate toate legiunile înarmate, care se întorceau de pe câmpul de luptă. Generalul lor, Giscon, se arătase destul de prevăzător, dându-le drumul să plece pe rând, pentru a face mai lesnicioasă plata soldei ce li se datora; iar Sfatul Cartaginei nădăjduia că se vor învoi să primească și mai puțin. Ajunsese să urască ostașii pe care nu mai era în stare să-i plătească. Datoria aceasta i se părea poporului o povară tot atât de grea ca și cei trei mii două sute de talanți-cuboizi ceruți de Lutațiu. Mercenarii Cartaginei îi erau acum dușmani ca și Roma. La rândul lor, ei au înțeles că sunt nedoriți, și revolta care îi cuprinsese izbucnea în porniri dezlănțuite și cumplite amenințări. În așteptare, ceruseră să se adune laolaltă pentru a sărbători una din biruințele lor. Susținătorii păcii cu Roma s-au învoit, ca o răzbunare împotriva lui Hamilcar, care dorise războiul cu atâta înverșunare. Lupta luase sfârșit împotriva tuturor străduințelor lui, iar Hamilcar, nemaiavând nimic de așteptat din partea Cartaginei, lăsase comanda armatei pe seama lui Giscon. Trimițând pe soldați să-și țină ospățul în palatul lui Hamilcar, cârmuitorii cetății abăteau asupra acestuia o parte din ura pe care o purtau mercenarilor. Cheltuielile erau mari și aproape toate cădeau în sarcina gazdei care lipsea.

Mândri de a fi impus voința lor Republicii, mercenarii nădăjduiau că se vor întoarce în sfârșit la casele lor, ducând în gluga mantalei prețul sângelui vărsat. Privind prin aburul beției încercările prin care trecuseră, li se păreau supraomenești și prea puțin răsplătite. Își arătau unii altora rănile, povesteau bătăliile la care luaseră parte, înșirau drumurile pe care le străbătuseră și își aminteau vânătorile din țara lor. Săreau și răcneau ca fiarele sălbatice. Veni apoi rândul celor mai dobitocești rămășaguri; își vârau capul până peste urechi în pântecele amforelor și beau în neștire ca niște cămile însetate. Un uriaș din Luzitania se plimba printre mese, vărsând flăcări pe nări și purtând câte un om în fiecare mână. Lacedemonienii săltau cu pași grei, fără să mai scoată platoșele. Alții se legănau pe șolduri cu umblet de femeie, îmbiindu-se cu mișcări nerușinate. Câțiva se dezbrăcaseră până la piele și luptau goi ca gladiatorii printre cupele de vin, pe când o ceată de greci jucau împrejurul unui vas cu nimfe, iar un negru bătea cu un os de bou într-un scut de aramă. Apoi s-a pornit dintr-o dată un cântec plângător, puternic și totuși blând, care se înălța în văzduh și cobora, ca bătaia din aripi a unei păsări săgetate.

Era oftarea sclavilor din temniță. Câțiva soldați s-au smuls de la locul lor și au plecat să-i scoată la lumină. S-au întors într-un nor de praf, strigând și gonind din urmă o ceată de vreo douăzeci de bărbați, galbeni la față și purtând pe creștetul lor ras o scufie de postav negru cu vârful țuguiat. În picioare târau sandale de lemn, iar pașii lor sunau ca legăturile de fier ale unui car mergând pe pietre.

Ajungând în drumul chiparoșilor, s-au răspândit în mulțime, întâmpinați cu o ploaie de întrebări. Unul din ei a rămas la o parte, în picioare. Sub tunica sfâșiată i se vedeau umerii goi, brăzdați de semnele adânci ale unor răni vechi. Proptindu-și bărbia în piept, privea în jurul lui cu bănuială, iar lumina orbitoare a torțelor îl silea să închidă ochii pe jumătate. Văzând că nici unul din acei oameni înarmați nu-i voia răul, a scos un oftat din adâncul pieptului; a început să îngâne frânturi de cuvinte, râzând printre lacrimile care-i scăldau obrazul. Apoi, prinzând de toarte o amforă plină, a ridicat-o cu brațele lui, pe care atârnau lanțurile și, îndreptându-și ochii spre cer, a închinat:

— Mărire ție, Baal-Eșmun, dezrobitorul, pe care oamenii din țara mea îl numesc Esculap! Mărire vouă, zeități ale izvoarelor, ale pădurilor și ale luminii, duhuri ascunse în măruntaiele munților și în peșterile de sub pământ! Mărire vouă, bărbați puternici în strălucite zale, care m-ați redat vieții!

Lăsă jos amfora și-și spuse povestea. Îl chema Spendius. Cartaginezii îl prinseseră în lupta de la Egina. Vorbind pe rând limba greacă, ligură și punică, a mulțumit încă o dată soldaților, sărutându-le mâinile și făcându-le urări pentru plăcuta lor ospătare. Și-a arătat apoi mirarea că nu zărește pe masă potirele Legiunii Sacre. Aceste potire, cizelate în chipul foilor de viță și încrustate cu smaralduri pe fiecare din cele șase fețe ale lor, aparțineau unui corp de oaste alcătuit din cei mai înalți războinici, aleși printre tinerii patricieni ai Cartaginei. Era un drept deosebit al lor și o cinste aproape sacerdotală; de aceea, nici una din comorile Republicii nu era mai mult râvnită de mercenari. Urau din pricina lor Legiunea Sacră, și mulți și-ar fi pus viața în primejdie pentru neasemănata plăcere de a bea din acele cupe.

Au cerut să fie aduse. Potirele se aflau în păstrarea sisiților, a negustorilor care obișnuiau să prânzească împreună. Sclavii s-au întors cu mâinile goale. La acel ceas al zilei, sisiții dormeau.

— Să-i trezească! au strigat soldații.

După o a doua încercare, a venit răspunsul că sisiții erau închiși în templu.

— Să deschidă!

În cele din urmă, când sclavii au mărturisit, tremurând, că potirele sunt sub puterea generalului Giscon, mercenarii au răcnit:

— Să le aducă!

N-a trecut mult și generalul se ivi din umbra grădinii însoțit de o pază a Legiunii Sacre. Purta pe cap o mitră de aur bătută cu pietre scumpe, și până aproape de copitele calului era înfășurat într-o lungă mantie neagră, care se pierdea în întunericul nopții. Nu i se zăreau decât barba albă, strălucirea mitrei și întreitul colan cu plăci albastre, săltându-i pe piept.

Soldații zărindu-l venind, l-au întâmpinat cu o furtună de strigăte:

— Potirele! Potirele!

Giscon începu prin a spune că ținând seama de vitejia lor, sunt cu adevărat vrednici să bea din ele.

Mulțimea bătu din palme, izbucnind în urlete de bucurie.

Nimeni nu știa mai bine cu cât curaj luptaseră, decât generalul care îi comandase și se întorsese în Cartagina cu ultima cohortă, pe cea din urmă galeră.

— Adevărat! Adevărat! încuviințau mercenarii.

Republica, vorbi mai departe Giscon, a ținut seama de credința și de obiceiurile lor deosebite: erau liberi în Cartagina! Dar potirele Legiunii Sacre nu aparțin cetății, ci sunt bunuri numai ale unora. Abia rosti aceste cuvinte, când un gal se desprinse fără veste de lângă Spendius, sări peste mese și se năpusti asupra lui Giscon, amenințându-l cu tăișurile a două săbii.

Fără a-și pierde cumpătul, generalul îl izbi în creștet cu buzduganul său de fildeș. Barbarul se prăbuși la pământ. Galii începură să urle, iar furia lor întinzându-se asupra celorlalți, amenința pe legionari. Văzându-i pălind, Giscon ridică din umeri. Împotriva acelor fiare îndârjite, orice îndrăzneală ar fi fost zadarnică. Amânând pedeapsa pentru altă dată, o lăsă pe seama vicleniei. Făcu un semn soldaților care îl însoțeau și se depărtă fără a arăta grabă. Ajuns sub poartă întoarse capul și strigă mercenarilor că se vor căi de nesupunerea lor.

Ospățul reîncepu. Soldații se temeau, totuși, că Giscon ar fi putut să se întoarcă și, împresurându-i sub zidurile cetății, să-i zdrobească. Oricât erau de mulți se simțeau singuri, și îi cuprinse dintr-o dată îngrijorarea, privind în umbra nopții marele oraș care dormea la picioarele lor, cu îngrămădirea lui de trepte, cu înaltele clădiri întunecate și cu zeii plini de taină, mai cruzi decât oamenii. Deasupra portului, până departe, se legănau luciri de felinare, iar în templul lui Khamon se zăreau lumini aprinse. Barbarii își aduseră aminte de Hamilcar. Unde putea să se afle? De ce, după încheierea păcii, îi părăsise? Poate că neînțelegerile lui cu Sfatul Cartaginei nu fuseseră decât un joc viclean pentru a-i pierde. Ura lor îndârjită se întorcea acum asupra lui. Îl blestemau, întărâtându-se unii pe alții cu propria lor mânie. Câțiva se strânseseră sub platani și priveau un negru care se zvârcolea la pământ, zvâcnind din mâini și din picioare, cu gâtul strâmb, cu ochii încremeniți și cu spume la gură.

— E otrăvit! a strigat unul.

Toți se credeau otrăviți. Se năpustiră asupra sclavilor, cu izbucniri de urlete înfricoșătoare, și o pornire oarbă a distrugerii se abătu ca un vârtej asupra mulțimii amețite de băutură. Izbeau în toate părțile, fără socoteală, spărgeau, sfărâmau, ucideau. Unii azvârleau torțe aprinse în frunzișul copacilor. Alții, aplecându-se peste groapa leilor, îi sângerau cu lovituri de săgeți; cei mai îndrăzneți se repeziră asupra elefanților, să le reteze trompa și să le ronțăie fildeșul.

Între timp, câțiva baleari aruncători-cu-praștia, doritori de a jefui mai lesne, ocoliseră palatul și se opriseră în fața unei împrejmuiri împletite din trestie de India. Au tăiat cu jungherul curelele care legau încuietorile porții și au pătruns într-o grădină cu pomi tunși, de unde se zărea în depărtare Cartagina. Straturi de flori albe, unduindu-se ca niște risipiri de stele, brăzdau pământul în arcuri largi cu răsfrângeri de lumină. Tufișurile pline de umbră răspândeau în aer miresme încropite și dulci ca mierea. Trunchiurile arborilor vopsiți cu cinabru se înălțau ca niște columne însângerate. În mijlocul grădinii, pe douăsprezece piedestaluri de aramă, străluceau tot atâtea globuri de sticlă, în golul cărora tremurau pâlpâiri de jăratec, ca luminile încă vii ale unor ochi de uriaș. Soldații, purtând făclii aprinse, coborâră pe un povârniș arat adânc, poticnindu-se la fiecare pas.

Înaintea lor zăriră un lac, nu prea întins, împărțit în mai multe ochiuri de apă printr-o rețea de stăvilare albastre. Fața lacului era atât de limpede, încât lumina tremurătoare a torțelor pătrundea până în adânc pe patul de pietriș alb, presărat cu pulbere de aur. În unda răscolită lunecau solzi sclipitori, și pești mari, purtând în gură pietre prețioase, se iviră deasupra apei.

Soldații, făcând mare haz, le-au înfipt degetele în urechi, i-au scos afară din apă și s-au întors cu ei la masă.

Erau peștii sacri ai neamului lui Barca. Se înmulțiseră din prăsila celei dintâi lostrițe, în al cărei ou sfânt stătuse ascunsă Zeița. Plăcutul gând că săvârșiseră o nelegiuire stârni din nou pofta de mâncare a mercenarilor. Așezară în grabă pe foc cratițele de aramă și se adunară să râdă cum peștii cei frumoși se zbăteau în apa clocotită.

Între timp, învălmășeala soldaților creștea. Nu le mai era teamă. Începură din nou să bea. Miresmele care le curgeau de pe frunte cădeau în picuri mari pe tunicile lor zdrențuite. Sprijinindu-se în pumni pe masa care li se părea că se clatină ca o corabie pe valuri, își roteau de jur împrejur ochii lor mari, înfierbântați de băutură, ca și cum ar fi vrut să fure cu privirea tot ce nu puteau să apuce cu mâna. Alții, călcând peste tipsiile împrăștiate pe învelitoarea de purpură, spărgeau cu piciorul scăunelele de fildeș și cupele de sticlă feniciană. Cântecele se amestecau de-a valma cu horcăitul sclavilor care trăgeau să moară printre cioburile împrăștiate. Cereau vin, de mâncare și aur. Toți strigau să li se aducă femei. Răcneau în o sută de graiuri felurite. În boarea care-i înconjura, unii își închipuiau că sunt la baia de aburi; alții, crezându-se la vânătoare, își fugăreau vecinii de masă, ca pe niște fiare sălbatice. Focul se întindea de la un copac la altul, și din tulpinele înalte se ridicau valuri de fum alb, ca de pe creasta unui vulcan aprins. Larma se întețea, și leii săgetați mugeau în întunericul nopții.

Terasa cea mai înaltă a palatului se lumină dintr-o dată și poarta din mijloc se deschise. O femeie se ivi în prag, înveșmântată în negru. Era fiica lui Hamilcar. Coborî scara piezișă a catului de sus, apoi scara a doua, a treia, și se opri pe terasa cea mai apropiată, în vârful treptelor împodobite cu boturi de corabie. Nemișcată, cu fruntea spre pământ, privea de sus mulțimea soldaților.

În urma ei, de-o parte și de alta a scării, se înșira alaiul a două rânduri de oameni palizi, înfășurați în rochii albe, cu ciucuri roșii, care le atingeau călcâiele. N-aveau păr pe cap, nici barbă, nici sprâncene. În mâinile lor strălucind de inele țineau câte o liră mare și cântau toți cu glas înalt un imn de slavă către zeița Cartaginei. Erau preoții castrați ai templului lui Tanit, pe care Salammbô îi chema adeseori la ea.

Fiica lui Hamilcar coborî în cele din urmă scara corăbiilor. Preoții o urmau. Se îndreptă spre drumul chiparoșilor, pășind încet printre mesele căpitanilor, iar aceștia se dădură la o parte ca s-o privească trecând.

Părul ei presărat cu o pulbere viorie era împletit pe creștet în chip de turn, după vechiul port al fecioarelor din Canaan, făcând-o să pară mai înaltă. Șiraguri de perle îi îmbrățișau tâmplele, coborând până la colțul gurii ei, roșie ca o rodie despicată în două. Pe piept îi strălucea o podoabă de pietre scumpe, într-un amestec de culori amintind solzii unei murene. Brațele ei goale, împodobite cu diamante, răsăreau dintr-o tunică neagră, fără mâneci, înstelată cu flori roșii. Gleznele amândouă îi erau prinse cu un lanț subțire de aur, care-i măsura pasul, iar pe umeri îi flutura o mantie largă de purpură întunecată, croită dintr-o stofă neștiută, plutind în urma ei ca un val care o însoțea.

Preoții își înstruniră lirele, făcând să vibreze din când în când acorduri înăbușite; în răstimpul de tăcere al cântecului, se auzea zăngănitul ușor al lanțului de aur, în ritmul egal al sandalelor de papirus.

Nici unul din cei de față n-o cunoștea. Știau numai atât, că trăiește singuratică în mijlocul rugăciunilor ei. Soldații o zăriseră de câteva ori, noaptea, pe treptele înalte ale palatului, stând în genunchi cu fața la stele, învăluită în fumul jertfelor aprinse. Obrazul ei pălise la lumina lunii și un abur abia văzut o împresura, ca și cum zeii înșiși s-ar fi aflat în preajma ei. Părea că privește departe, dincolo de spațiile pământești. Mergea purtând capul puțin înclinat și ținea în mâna ei dreaptă o liră mică, din lemn de abanos.

Un murmur se desprinse de pe buzele ei:

— Morți… Toți sunteți morți… Și nu veți mai răspunde glasului meu ca altădată, când veneam pe marginea lacului și aruncam sâmburi de pepene gurilor voastre deschise. În adâncul ochilor voștri, taina necuprinsă a lui Tanit era mai limpede decât unda apei. (Îi chema pe numele lor, numele lunilor anului). Siv! Sivan! Tamuz! Elul! Tișri! Șebar! O, îndură-te, ai milă de mine, Zeiță!

Soldații, fără să priceapă cuvintele ce le rostea, se îngrămădiseră în jurul ei, tulburați de podoabele pe care le purta. Îndreptând asupra lor o privire înfricoșată și stăruitoare, ea înălță umerii, întinse brațele în lături și șopti de mai multe ori:

— Ce-ați făcut? Ce-ați făcut? Nu v-am dat, pentru a vă sătura, pâine, carne, ulei, și tot malobatrul hambarelor noastre? Am adus, ca să vă hrănim, boi din Hecatompyle și am trimis vânători până la nisipurile deșertului. (Glasul ei se înăspri și obrajii i se aprinseră.) Unde socotiți că vă aflați? Într-un oraș cucerit, sau în palatul unui stăpân? Și ce stăpân! Tatăl meu Hamilcar, sufetul Cartaginei și slujitorul lui Baa! Armele pe care voi le-ați înroșit in sângele sclavilor lui, el n-a voit să le închine lui Lutațiu. Ați cunoscut vreodată, în țara voastră, un războinic mai viteaz decât el? Priviți! De pe fiecare treaptă a palatului nostru vorbește semnul unei biruințe! Hai, sfârșiți ce-ați început: dați-i foc! Voi lua cu mine zeul ocrotitor al casei noastre, șarpele negru care doarme acolo-sus pe frunze de lotus. Îi voi fluiera și mă va însoți; iar dacă va fi să pornim pe mare, va înota lunecând pe creasta valurilor în urma corăbiei mele.

Nările ei subțiri tremurau. Își rupea unghiile, frământând nestematele ce-i scânteiau pe piept. Apoi, dintr-o dată, asprimea din privirile ei se domoli și vorbi mai departe:

— O, sărmană Cartagina! Cetate vrednică de plâns! Unde sunt, ca să te apere, bărbații tăi puternici de-odinioară, care străbăteau mările și înălțau temple pe țărmuri depărtate? Toate neamurile celelalte se osteneau pentru tine, iar apele brăzdate de lopețile tale îți legănau secerișul!

Începu sa cânte isprăvile lui Melkarth, zeul Sidonului și părintele neamului ei.

Spunea cum a suit munții Ersiphoniei si a ajuns la Tartessus; cum a luptat împotriva lui Masisabal, pentru a răzbuna pe regina șerpilor.

— A mers prin pădure drum lung pe urma acelei zmeoaice. Râu de-argint, șerpuia coada fiarei pe patul de frunze-arămii. Târziu a ajuns la o pajiște, unde femei cu trup de balaur păzeau rezemate în coadă, de jur-împrejur, un foc cu văpăi uriașe. Luna însângerată strălucea într-un cerc străveziu, iar limbile despicate-n două ale acelor zmeoaice se întindeau peste flăcăii ca niște harpoane.

Apoi, Salammbô, fără a se opri, spuse mai departe povestea, cum Melkarth, după ce l-a răpus pe Masisibal, i-a tăiat capul și l-a legat la prora corăbiei.

— La fiecare bătaie a valului, capul se scufunda sub spume. Arșița soarelui îl usca, întărindu-l ca aurul. Numai ochii lui plângeau necontenit, picurându-și mereu lacrimile în mare…

Cânta cuvintele în vechiul grai din Canaan, pe care nu-l înțelegeau barbarii. Se întrebau, uimiți, ce putea să spună, și ce rost aveau acele mișcări de spaimă ale brațelor cu care își însoțea vorbirea; îngrămădiți de jur împrejur, pe mese, pe paturi, pe crengile sicomorilor, căscau gura și întindeau gâturile, încercând să ghicească înțelesul acelei povestiri nelămurite, care se desprindea parcă din noaptea cea dintâi a zeilor, ca o stafie purtată de nori.

Numai preoții fără barbă o înțelegeau pe Salammbô. Mâinile lor zbârcite tremurau pe strunele lirei, și din când în când dădeau glas unor acorduri îndurerate: mai bicisnici decât femeile bătrâne, îi înfiorau deopotrivă patima credinței și teama de puterea bărbătească. Barbarii nu-i băgau de seamă: ascultau cântarea tinerei fecioare.

Nici unul n-o privea cu atâta încordare ca un prinț din Numidia, care stătea la masa căpitanilor printre războinicii de-același neam cu el. Purta atât de multe săgeți la cingătoare, încât mantia lui, prinsă de tâmple cu legături de curele, părea, în jurul mijlocului, umflată de vânt. Aripile veșmântului căzând pe umeri îi umbreau fața, lăsând să se vadă numai flacăra ochilor lui pătrunzători. Venise la ospăț din întâmplare. Se afla de mai multă vreme în casa lui Barca, trimis de tatăl său, după obiceiul regilor care țineau să întărească prin ostatici din sângele lor legătura de prietenie cu marii dregători ai Republicii. De șase luni de când Narr’Havas venise în Cartagina, n-o văzuse pe Salammbô niciodată. Înfipt în călcâie, cu bărbia rezemată de mânerul suliței, o privea cu nesaț, umflându-și nările ca un leopard la pândă în desișul trestiilor de bambu.

De cealaltă parte a meselor își făcuse loc un libian de o statură uriașă, cu păr negru, scurt și inelat. Nu păstrase pe umerii lui decât tunica de soldat, ale cărei zale de aramă sfâșiaseră învelitoarea de purpură a patului. În părul care-i umbrea pieptul se întrezărea un colan, închipuind o lună de argint. Picături de sânge îi stropiseră fața. Stătea sprijinit în cotul stâng și surâdea cu gura larg deschisă.

Salammbô sfârșise stihurile ei sacre. Cunoștea graiul tuturor semințiilor barbare și, pentru a potoli pornirea soldaților, cu o femeiască gingășie, le vorbi pe înțelesul lor.

Grecii, ligurii, campanienii, negrii o ascultau în tăcere, regăsind parcă în cuvântul ei frumusețile patriei. Întru preamărirea trecutului, Salammbô cânta acum războaiele Cartaginei împotriva Romei; soldații băteau din palme. Scânteierile tăișurilor de spadă o înflăcărară pe Salammbô; ridicând brațele spre cer, dădu glasului ei o putere sporită. Apoi, lăsând să-i cadă lira din mână, tăcu, și apăsându-și inima cu amândouă mâinile, rămase câteva clipe cu pleoapele închise, gustând din plin frământarea acelei mulțimi de bărbați.

Mâtho, ostașul din Libia, a întors capul s-o privească. Fără să-și dea seama, Salammbô s-a apropiat de el, și ascultând poate îndemnul unei mândrii măgulite, îi turnă vin într-o cupă de aur, drept semn al împăcării ei cu armata.

— Bea!

Libianul prinse cupa în mâini și o duse la gură, când același gal care îl amenințase pe Giscon îi bătu vesel pe umăr, azvârlindu-i o glumă în limba țării sale. Spendius, care se afla pe aproape, se arătă gata s-o tălmăcească.

— Spune! îi porunci Mâtho.

— Zeii să te ocrotească, ai să ajungi om bogat. Pe când nunta?

— Care nuntă?

— A ta. La noi, spuse galul, când o femeie îi dă să bea unui soldat, înseamnă că dorește să-și împartă așternutul cu el.

Nu sfârși vorba bine, și Narr’Havas, sărind de la locul lui, smulse o lance din cingătoare și, sprijinindu-și piciorul drept pe marginea mesei, o azvârli asupra lui Mâtho.

Lancea șuieră printre cupe si, străpungând brațul libianului, i-l pironi pe masă cu atâta putere, încât mânerul armei începu să tremure.

Cu o mișcare repede, Mâtho își smulse fierul din braț. N-avea asupra lui nici un fel de armă. Era gol. Smulse cu amândouă mâinile masa încărcată, și o aruncă în pieptul lui Narr’Havas, peste mulțimea care se îngrămădise între ei. Învălmășiți cum erau, numizii și ceilalți ostași nu izbuteau să tragă săbiile. Mâtho se năpusti lovind cu capul, dar când ridică privirea, Narr’Havas se făcuse nevăzut. Și nici Salammbô nu mai era.

Își îndreptă ochii spre palat și văzu porțile roșii ale catului de sus închizându-și crucile negre. Urcând în fugă treptele între cele două rânduri de galere, ajunse până la a treia terasă, apoi, oprindu-se în fața porții închise, o izbi cu toată greutatea trupului. Abia mai suflând, se rezemă de zid să nu cadă.

Un om mersese pe urma lui. Luminile ospățului nu se mai zăreau de după colțul palatului. În umbra nopții, Mâtho îl recunoscu pe Spendius.

— Pleacă! îi porunci.

Sclavul, fără să răspundă, începu să-și destrame tunica, sfâșiind-o cu dinții. Apoi, îngenunchind alături de libian, îi prinse ușor brațul însângerat, încercând pe întuneric să dibuiască rana.

La lumina lunii care luneca printre nori, Spendius zări o tăietură adâncă în mijlocul brațului. Legă rana cu o fâșie de pânză, în vreme ce Mâtho, întărâtat îi striga: “Lasă-mă! Lasă-mă!”

— Nu! răspunse sclavul. Tu m-ai scos din temniță, sunt al tău. Îmi ești stăpân. Poruncește.

Mâtho se strecură de-a lungul zidurilor, dând ocol terasei. Pândea zvonul fiecărui pas și privea departe, printre trestiile aurii, spre odăile cufundate în întuneric și tăcere. Copleșit de descurajare, se opri.

— Ascultă, îi spuse sclavul. Nu mă disprețui, văzându-mă atât de firav. Am trăit în acest palat și știu să mă strecor pe lângă ziduri ca o năpârcă. Vino! Sub fiecare lespede din Odaia Străbunilor se află ascuns un drug de aur. Cunosc drumul care duce pe sub pământ până la mormintele lor.

— Nu-mi pasă! spuse Mâtho.

Spendius tăcu. Se aflau deasupra terasei. O împletire de umbre uriașe se întindea în fața lor, asemeni valurilor încremenite ale unui ocean de întuneric.

O singură geană de lumină pe întrezărea spre răsărit. La stânga lor, pe câmpie, canalurile Megarei însemnau șerpuiri albe pe verdele grădinilor. În lumina străvezie a zorilor, începeau să se deslușească acoperișurile conice ale templelor în șapte unghiuri, terasele și meterezele cetății; iar de jur împrejurul limbii de pământ pe care era zidită Cartagina, plutea un brâu de spumă albă. Marea, cu răsfrângerile ei de smarald, împietrise parcă în răcoarea dimineții. Apoi, pe măsură ce bolta trandafirie a cerului își lărgea cuprinsul, casele semănate pe povârnișul țărmului se adunau laolaltă, ca o turmă de capre negre care ar fi coborât din munte. Străzile pustii se prelungeau. În palmierii care străjuiau crestele zidurilor nu tremura nici o frunză. Cisternele pline păreau scuturi de argint aruncate în mijlocul curților. Farul de pe țărmul Hermaeumului începuse să pălească. În pădurea de chiparoși, pe culmea Acropolei, caii lui Eșmun, simțind apropierea zorilor, pipăiau lespezile de marmură cu copitele lor și nechezau spre zarea de unde avea să răsară soarele.

Soarele răsări. Spendius ridică brațele și un strigăt izbucni din pieptul lui.