Șoricelul cel năzdrăvan

Șoricelul cel năzdrăvan

Iacă, de-atunci să tot fie trei sute de ani și-o zi... Cum? Ei da, poate să fie și două, n-am să mă-ncaier acu pentru o zi mai mult sau mai puțin! Vorba e că a fost atunci un șoricel năzdrăvan, un șoricel cum astăzi poți căuta și-un an. Dacă te uitai la el – mă rog, un șoricel! Cu botișor ascuțit și ochi de mărgele negre, cu blăniță cenușie și cu-o mândrețe de coadă sprintenă și fără de astâmpăr. Cum îți spusei, nu-l deosebeai dintre alți o mie, care poftesc la cașcaval și ronțăie hârtie... Atât că era năzdrăvan.

Cine l-a-nvățat pe el meșteșugul ăsta, nu știu, că n-am aflat. Destul că se pricepea la tot soiul de drăcovenii și numai de pozne se ținea, în vreme ce la o treabă gospodărească, miră-te de vrei, era tot atât de neghiob ca omul care n-are habar de cât fac trei și cu trei.

Și-apăi după cum am prins a-ți spune, să tot fie trei sute de ani și-o zi sau două de când și-a scos șoricelul nasul din borta-n care locuia.

— Nasul?

— Nu, bre, șoricelul!... Când, ce-i fu dat să vadă? Gospodina, vezi dumneata, pusese la cuptor niște plăcinte. Acu, ce-o fi fost, ce n-o fi fost, nu se coceau plăcintele și gospodarul își cam pierduse răbdarea.

— Gata plăcintele, nevastă? întrebă el, mângâindu-și mustățile.

— Ai răbdare, omule, și-or fi gata!

Tii! Oftează acela, se scarpină la ceafă și iar se pomenește grăind:

— Da’ nici acu nu-s gata?

Apăi atunci îi sare și muierii țandăra și unde nu strigă de zăngăne și sticlele-n ferești:

— Nu, vedea-te-aș plăcintă, nu-s gata! Dar șoricelului atât îi trebui:

— Plăcintă? Nu-i rău... Și, iacă, odată-și mișcă el vârful cozii așa cum știe că se cere, chițăie ce chițăie și, când se uită femeia, simte că i se moaie picioarele.

Păi ce, gândești că-i glumă să-l știi acolo, pe scăunelul cu trei picioare pe omul tău cu care-ai împărțit și bine și rău, să întorci o clipă ochii, și când te uiți din nou, să vezi în locul lui o plăcintă? Că plăcintă se făcuse – și încă una grasă și rumenă, de-ți lăsa gura apă văzând-o.

— Ei brava, frumos! zise plăcinta. Mi-o făcuși nevastă...

— Vai de mine, omule, nu te ține de pozne! Ce glumă-i asta?

— Eu mă țin de pozne? grăi plăcinta. Îmi strigi „vedea-te-aș plăcintă“, mă fac plăcintă (mă și mir cum) și-acu tot pe mine mă scoți vinovat...

Dacă și-a auzit omul rostind cuvinte atât de blânde, măcar că avea dreptul să fie mânios, a prins a plânge muierea:

— Iartă-mă, bărbate... Iartă-mă, plăcintă...

— Nu-mi spune plăcintă, auzi tu?

— Iartă-mă! Am grăit într-un ceas rău... dar ce ne facem acu?

— Mde, drept să-ți spun, nu știu – zise plăcinta. Până una, alta, cheam-o și tu pe maică-ta, ca barem să guste și ea din plăcinte, dacă n-am avut parte de ele...

Femeia, ce să facă? A ieșit în uliță, a trecut peste drum (că acolo ședea maică-sa) și-a poftit-o la plăcinte.

— Phii, tare mândre ți-au ieșit – zise bătrâna intrând în încăpere, și dând cu ochii de plăcinta de pe scăunelul cu trei picioare, nici una, nici două – hap! – o-nghiți pe nemestecate.

— Ce-ai făcut, mămucă? strigă deznădăjduită nevasta. Ce-ai făcut?

— Ce-am făcut, păcatele mele?

— Mi-ai mâncat bărbatul – se jelui aceea. Încalte să-l fi mâncat eu, că al meu era...

Deschise atunci bătrâna gura să grăiască și, când colo, vorbi cu glas bărbătesc:

— Bine, mamă soacră, așa te porți?

— Bărbățele – izbucni fericită nevasta – mai poți vorbi? Trăiești?

— Of, viață se cheamă asta? rosti amărât gospodarul schimbat în plăcintă și-nghițit pe nemestecate de soacră-sa.

Acu, bătrâna trecuse prin toate spaimele auzindu-se cum vorbește cu glas bărbătesc.

— Dragă ginere – se rugă ea, tremurând toată – pleacă, du-te, lasă-mă necazului și nu-ți face de râs cu mine... Sunt femeie bătrână, mă știe o lume, cum să grăiesc bărbătește?

— Vai, vai, de ce nu te-am înghițit eu? plânse nevasta. Să vorbesc cu glasul tău, să fim una până la moarte... vai, vai de ce nu te-am înghițit?

Dar șoricelului atât îi trebui.

— Așa? Bine... și-ndată mișcă din vârful cozii, chițăi și așteptă. Cineva bătu atunci în fereastră:

— Vecine, ești acasă?

— Acasă, cum de nu, răspunse gospodarul.

Și, de astă dată vorbea prin gura nevesti-si care, pricepând că i se împlinise dorința, cântă de bucurie. Cât despre bătrână, dacă se văzu scăpată de belea, nu mai stătu să numere muștele de pe pereți, că odată o și zbughi pe ușă... izbindu-se de vecinul care tocmai intra.

— Binișor, mătușă – zise acela.

— Ehei, lesne ți-e a spune – îi zvârli din mers bătrâna și, fugind peste uliță, se zăvorî în casă, fericită că scăpase și cu-atât.

Se miră vecinul de ea, apoi, dând binețe, începu să-l caute pe gospodarul cu care abia vorbise. Gospodarul însă, vezi bine, nu era de găsit.

— Doamne, cumătră, nu ți-am auzit eu adineauri bărbatul zicând că-i acasă? întrebă vecinul și roti priviri năuce prin încăpere.

— M-ai auzit – zise cu glas gros femeia.

— Nu, că asta-i încă una! strigă prostit vecinul. Tu... ești... el?

— Vezi bine – răspunse femeia. Sunt și eu... și el.

Acela, firește, socoti că nevestei îi lipsește o doagă, dar cum nici nu dădea peste omul ei, nu știu ce să creadă.

— Păi... dacă ți-i glasul de bărbat, te pomenești că ai să-ți lași și-o barbă până la genunchi – glumi el, bătându-i înstrună.

Dar șoricelului atât îi trebui.

— Barbă?... De ce nu? și-ndată, mișcându-și vârful cozii, chițăi scurt. Atunci, sub ochii vecinului, o barbă stufoasă prinse a crește pe bărbia femeii. Crescu, crescu și nu se opri decât dacă-i ajunse până la genunchi.

— Cum îți place? întrebă nevasta, mângâindu-și barba cea stufoasă.

— Vezi, eu... s-a făcut târziu... mă așteaptă acasă – zise omul.

Și, umblând de-a-ndăratelea se grăbi să iasă pe poartă, ca să vestească în sat minunea femeii cu glas de bărbat și barbă până la genunchi.

Iar, rămânând singură, femeia își privi chipul în oglindă.

— Știi, bărbate, la ce m-am gândit? întrebă apoi, cu glasul ei de femeie.

— Știu, dacă mi-i spune – își răspunse singură, dar cu glasul bărbatului.

— Barba asta nu mi-i de folos. Nu că ar fi urâtă, de ce să mint, dar n-am ce face cu ea. Parcă tu purtai barbă? Dacă tot ne-aflăm acu amândoi adunați într-un singur trup, apoi socot că n-ar fi rău să-mprumut de la tine ceva mai de soi...

— Așa?... Și cam ce-ai împrumuta? Femeia se gândi oleacă.

— Mai ții minte că nu prea am putere în mâini?... Cum n-ai să mai fii în stare să spargi lemne, are să-mi vină tare greu singură. Știi ce?... Ia dă-mi brațele tale.

Șoricelului atât îi trebui.

— Brațele? își spuse. Fie! și-ndată-și mișcă vârful cozii și chițăi scurt.

Ca prin farmec două brațe vânjoase crescură din umerii nevestei. Avea acu patru brațe.

— Ha-ha, strașnic îți șade, râse ea, cu glasul bărbatului. Parcă-ai fi un păianjen... În locul tău, nevastă, m-aș fi gândit mai bine și-aș fi cerut un lucru folositor, într-adevăr, dar și frumos!

— Și ce-ai fi cerut, mă rog? întrebă femeia.

— Hei, unde nu-i cap, vai de picioare! Nu vezi câte boroboațe ne-a făcut capul tău neghiob? Ia să fi avut pe umeri capul meu... Așa-i că alta era socoteala?

Dar șoricelului atât îi trebui.

— Lasă că te-mpac și pe tine! își spuse.

Iar, dacă-și mișcă vârful cozii și chițăi așa cum știa el, odată se pomeni femeia că-i mai răsare un cap pe umeri, capul bărbatului schimbat în plăcintă și-nghițit pe nemestecate.

Avea acu femeia patru brațe și două capete, un cap de femeie cu barbă până la genunchi și-un cap mustăcios, de bărbat. Dar șoricelul cam încurcase găvanele, se vede treaba, că dacă începură a grăi, capul femeii grăi cu glas bărbătesc, iar capul bărbatului, cu glas de femeie.

— Of, bine că ieșii la lumină! rosti așadar subțirel bărbatul cel mustăcios.

— De ieșit, ai ieșit, dar de ce mi-ai luat glasul? zise cu glas gros femeia cu barbă de bunic. Toate ca toate, dar glasul nu ți-l dau!

— Eu ți l-am luat? Mi-ai răpit tot și-ncă te mai plângi?

Mă rog, ce s-o mai lungesc, iacă-așa începură a se sfădi... Și unul zise una și cealaltă strigă două și din vorbă-n vorbă se luară de păr. Se mișcau cele patru brațe mai ceva decât patru aripi de moară și-așa zdravăn băteau aerul, că trupul femeii odată se pomeni săltat de două palme și, până să priceapă ce și cum, cele două capete se și izbiră de grinda ce sprijinea podul. Iar șoricelul, care nu pierdea nimic din câte se-ntâmplau, îndată mișcă din vârful cozii și chițăi din nou, de se căscă o gaură-n scândurile podului, o alta în acoperiș și femeia cu două capete și patru brațe începu a se ridica în văzduh. Iar cum celor două capete nici prin gând nu le trecea să se împace și cum cele patru brațe se roteau întruna, amenințând, zbură femeia, zbură și zbură, până se pierdu în nemărginirea nopții și, dacă vreți să știți, așa mai zboară și azi.

Cât despre șoricel, atât de strașnic râse de-ntâmplare, râse cu lacrimi, și lacrimile-i împăienjeniră vederea, și nu văzu un motan mare, care se plimba pe acoperișul casei și sări frumușel prin gaura acoperișului în pod și prin gaura podului în casă. Iar ajuns în încăpere se repezi și, cât ai zice pește, înhăță șoricelul, adeverind o dată mai mult că cine râde la urmă râde mai bine...