Stupefiante

Stupefiante de John Piers

PROLOG

Directorul general al Poliției Secrete din Paris, Leon Fallet, ridică privirile, mirat. Obrazul i se coloră ușor.

— Înțelegi, Ferrand? Înțelegi? Mi s-a spus pur și simplu să închid afacerea Mousquin. Mi s-aîntins mâna și amfost lăudat cu următoarele vorbe: „Munca ta, prietene, a dat rezultatele dorite. Te felicităm. Interese superioare, ne cer să abandonăm pentru un timp orice fel de cercetări. Lămurit?”

Prietenul lui, Ferrand, sta cufundat în fotoliu din fața biroului negru. Fuseseră colegi de școală, făcuseră războiul împreună –și oridecâte ori sosea în Paris, trecea și pe la dânsul.

Ce-ai răspuns? spuse el îngândurat.

Fallet zâmbi cu amărăciune.

— Ce-aș fi putut spune? Am fost bătut pe umăr și mi s-a atras atenția că… „doar până la alegerile departamentale”… apoi se poate să acționăm din nou… e vorba de o persoană influentă politică… Mi-am prezentat demisia și am plecat.

Ferrand se sculă în picioare.

— Bine-ai făcut, Fallet. Și-acum, dă-mi voie să-ți spun la revedere. Ne mai vedem noi.

În ușă, se întoarse. Fallet zâmbea, mereu, cu un zâmbet straniu pe buze..

— Mergi cu bine, Ferrand.

1

Trecuseră zece ani…

Accidentul stârnise curiozitatea întregului orășel Grainville. Se petrecuse de dimineață și domnul Ferrand, împreună cu prietenul lui Martin, vegheau la căpătâiul necunoscutei.

* * *

Fata nu se trezise încă din leșin. Pe perna albă, părul ei blond se revărsase ca o flamură aurie, accentuându-i și mai mult trăsăturile frumoase și palide.

Doctorul adus de domnul Martin, Clopin, era un omuleț mic și chel, dar iute de mână. Plecat asupra trupului femeii o pipăi, îi ascultă inima, pulsul, apoi ridică brusc capul.

— Trăiește! strigă el.

Căută în trusă, îi tampona nările eu eter, apoi îi pansă fruntea și brațele.

— Extraordinar… extraordinar, – murmură el. Mașina e fărâmată – și ea nu are nimic… doar câteva zgârieturi fără importanță! Extraordinar!

Șeful postului de poliție sosi târziu, pe seară; fusese într-o inspecție. Când i se aduse la cunoștință cele întâmplate, holbă ochii, ceea ce pentru el reprezenta o mare surpriză și, mai ales o profundă meditație.

Între timp, fata se trezise și, lungită pe pat, ținea ochii închiși. Lângă ea, Ferrand, doctorul Clopin și menajera domnului Ferrand păstrau tăcerea.

Domnul Ferrand o privea cu pipa stinsă între dinți. Era o fată de vreo douăzeci și ceva de ani, de o mare frumusețe.

Șeful poliției intră în odăiță. Când îl zări, domnul Ferrand veni lângă el și-i istorisi totul. Plutonierul mormăi aprobativ, luându-și însemnări.

— Trebuie să vorbesc puțin și cu domnișoara, – spuse el după ce termină. Se poate, doctore?

Acesta puse o mână pe fruntea tinerei fete. Ea deschise ochii.

— Poți răspunde la câteva întrebări? Te simți în stare?

— Da…

Răspunsul veni slab, în șoaptă.

O chema Geneviève Mousquin. Avea douăzeci și doi de ani, era dactilografă, momentan fără post, fapt obișnuit în Franța bântuită de șomaj, din acea vreme. Mașina cu care suferise accidentul îi fusese dăruită de un prieten, Roger Dük, din Paris. Mama îi murise, la fel și tatăl – în război. Venise spre mare, dar nu observase colțul. Restul nu-l mai știa; unde se află?

I se spuse. Ea întoarse ochii spre Ferrand.

— Mulțumesc domnule, sunteți prea bun.

Apoi, istovită, închise ochii. Doctorul găsi că întrevederea s-a terminat. Jos, la un păhărel de rom „Jamaica”, polițistul spuse, dând lichidul arzător pe gât:

— Cazul e simplu: accident, din fericire fără urmări. Voi controla și spusele domnișoarei. Mai trec mâine, să dresăm cuvenitul proces-verbal. O țineți la dumneavoastră? i se adresă el lui Ferrand. Poate ar fi mai bine s-o duci la spitalul din Caen.

— Cu permisiunea doctorului, domnișoara Mousquin va rămâne la mine, spuse Ferrand.

— Da, sigur că da, aprobă Clopin, ridicându-se. Mare nenorocire că n-avem, și noi aici, măcar, un dispensar! Cheltuiesc bani pe tot felul de prostii inutile, fără să țină socoteală de lipsurile imediate!

— Mergi, doctore? întreabă plutonierul. Sunt cu brișcă și pot să te las în drum.

Rămas singur, domnul Ferrand trimise acasă menajera și coborî în birou, unde se tolăni într-un fotoliu; își mai turnă un păhărel de rom și-și aprinse pipa. După aceea se sculă, deschise fereastra și se rezemă de pervaz. Noaptea cu lună poleia grădina într-o baie de cleștar. Dinspre mlaștini se auzea țipătul cufundărilor. Apoi se îndepărtă de fereastră și deschise sertarul biroului. Ceva luci în mâna lui. Era un revolver – pe care, după ce-i verifică încărcătorul, îl strecură în buzunar. Închise fereastra și ieși, răsucind cheia în urma lui.

Din ce în ce mai ciudat: el nu ieși în stradă, ci se furișă spre grădină; acesta făcea unghi drept cu casa. Capătul ei dădea în niște culturi de legume, iar de-acolo, direct pe povârnișul dinspre Saint-Gerard.

Domnul Ferrand râdea încetișor, sărind gardul și pășind iute, aplecat printre straturile de varză și ridichi ale vecinului său.

Luna se ascunsese într-un nor. Povârnișul zăcea cufundat în beznă. Grăbit, el coborî panta fără zgomot și se opri brusc. De jos, de acolo de unde se afla mașina răsturnată, se auzea o fâșâială ciudată, ca și când cineva ar umbla cu niște obiecte metalice.

Pentru o doua oară în cursul aceleiași zile, în ochii domnului Ferrand se aprinse o sclipire de veselie.

Se așeză pe iarbă și-și scoase pantofii. Desculț, cu revolverul în mână, se apropie încetișor de mașină. Da… cineva umbla la ea; o singură persoană: îi auzea înjurăturile înăbușite.

Dintr-un salt a fost lângă mașină.

— Mâinile sus! – ordonă aspru și, în același timp, – lumina unei lămpi electrice țâșni.

Omul de dedesubt rămase nemișcat, apoi ieși ridicând brațele. Era un tip micuț, cu ochii de viezure, îmbrăcat într-un costum de motociclist. Îl privea cu o expresie rea și cruntă.

— Nu, puiule, fii cuminte, îi spuse domnul Ferrand pe un ton moale. Lasă mâna… n-are niciun rost; poți să ai dumneata revolver dar am și eu unul. Afară de asta, sunt iute și cu gesturi reflexe, capabile să te trimită într-o plimbare unde nu-i nici durere nici întristare… Așa, văd că ești rezonabil!

Omul strivi între buze un blestem. Domnul Ferrand îi goli buzunarele și-i porunci să stea jos. Celălalt se supuse.

— Hei, făcu domnul Ferrand, să stăm nițeluș de vorbă. Nu mă interesează cum te cheamă, dar desigur că ești în serviciul garajelor „Dük & Co”.

Celălalt tresări.

— Vezi? râse încetișor domnul Ferrand. Vezi? Toate le știu. De altfel, scrie pe bluză. Ți se pare ciudat ca cineva să te amenințe cu un revolver la ora două noaptea dar e și mai ciudat să găsești pe altcineva ascuns sub o mașină sfărâmată și arsă, cotrobăind tot la ora două noaptea… Hai, spune ce căutai: poate contactul?

Mărunțelul nu răspunse.

— Băiete, vocea domnului Ferrand luă un timbru amenințător, – te avertizez că uneori am și crize de mânie foarte periculoase. Cam pe timpul ăsta, când luna e ascunsă în nori. Răspunde! Mă vezi că-s desculț; iarba e udă, pot să răcesc! – și-i arătă picioarele cu țeava revolverului.

A fost una din cele mai mari greșeli din viața domnului Joseph Ferrand.

Brusc, omul își azvârli corpul înainte. Lovit în fluierul piciorului, Ferrand se înclină. În același timp, primi în ceafă cea mai formidabilă lovitură simțită vreodată. Toate stelele cerului, în mii de culori, îi jucară în față și, mai înainte de a-și pierde cunoștința, auzi pârâitul unei motociclete.