Timur si baietii lui

TIMUR ȘI BĂIEȚII LUI

Se împliniseră trei luni de cînd colonelul Aleksandrov, comandantul unui divizion blindat, nu mai dăduse pe acasă. Fără îndoială că era pe undeva, pe front.

Pe la mijlocul verii trimise o telegramă, în care le propunea fetelor lui, Olga și Jenia, să-și petreacă sfîr-șitul vacanței în vila lor de lîngă Moscova.

Sprijinită în coada periei și cu basmaua înflorată căzută pe ceafă, Jenia stătea bosumflată în fața Olgăi, care-i spunea :

- Eu plec cu bagajele, iar tu rămîi să faci curat prin casă. Ai putea să nu-ți încrunți sprîncenele și să nu-ți lingi buzele. După ce termini, încui ușa și duci cărțile la bibliotecă. Apoi vezi să nu te oprești pe la prietene, ci să te duci de-a dreptul la gară. De acolo trimite tatii telegrama asta. După aceea urcă-te în tren și vino la vilă... Trebuie să mă asculți, Evghenia. Sînt sora ta...

- Și eu sînt sora ta.

- Da... dar eu sînt mai mare... Și pe urmă, așa a poruncit tata.

Cînd se auzi în curte mașina pornind, Jenia oftî se uită în jurul ei prin odaie. Peste tot era o neo: cluială înspăimîntătoare. Fetița se apropie de ogli prăfuită în care se răsfrîngea portretul tatălui ei, a fc-nat pe perete.

Bun ! Ce importanță are că Olga e mai mare, importanță are că deocamdată e silita s-o ascul In schimb ea, Jenia, are nasul, gura și sprîncei exact ca ale tatii. Și fără îndoială că o să-i sem și la caracter.

Jenia își legă mai strîns basmaua pe cap, își s sandalele, luă o cîrpă, trase de pe masă fața de m puse căldarea sub robinet și, înșfăcînd peria, împi grămada de gunoi spre prag.

Curînd se auzi bîzîitul lămpii cu gaz și vîjîitul musului.

Podeaua era plină de apă. într-o albie de zinc \ tru spălat rufe, se umflau și plesneau clăbuci de pun. Iar trecătorii de pe stradă se uitau cu mirarf la fetița aceea desculță, îmbrăcată într-un sarafan n care stătea cocoțată pe o fereastră larg deschisă la etajul al doilea și ștergea de zor geamurile.

Camionul alerga pe șoseaua largă și plină de so :e. Rezemată de o boccea moale și cu picioarele înt se pe un geamantan, Olga stătea într-un fotoliu de t tie și ținea pe genunchi un motănaș roșcat, care juca cu un buchețel de albăstrele.

La kilometrul treizeci i-a ajuns din urmă o colo motorizată din Armata Roșie. Unul lingă altul pe 1 cile de lemn, ostașii roșii își țineau puștile cu țe le îndreptate spre cer și cîntau cu voie bună.

Cînd răsunau aceste cîntece, ferestrele și ușile i; lor se deschideau larg, iar peste garduri și pe poi ieșeau buluc copii, cuprinși de bucurie. își fluti brațele, aruncau ostașilor mere trude, strigau „t în urma lor și chiar acolo, pe loc, puneau la cale talii, desfășurînd șarje vijelioase de cavalerie asijra pelinului și a urzicilor.

Camionul o luă spre stațiunea de odihnă, oprind în fața unei vile mici, acoperită cu iederă.

Șoferul și ajutorul lui lăsară în jos obloanele camionului și începură să descarce bagajele, iar Olga se duse să descuie veranda.

De acolo se vedea o grădină întinsă și părăginită. In fund se afla un șopron cu etaje, destul de dărăpă-nat, deasupra căruia, flutura un steguleț roșu.

Olga se întoarse spre camion. Acolo o aștepta o femeie bătrînă, dar sprintenă: era vecina lor, lăptăreasa. Ea se oferi să le facă curat prin casă, să spele geamurile, podelele, și pereții.

în timp ce vecina își pregătea lighenele și cîrpele, Olga luă în brațe motănașul și se duse în grădină.

Pe trunchiurile vișinilor, ciuguliți de vrăbii, sclipea cleiul fierbinte. Mirosea tare a coacăze, a românită și a pelin. Acoperișul șopronului, înverzit de mușchi, era plin de găuri. Și prin găurile acelea porneau în sus, dispărînd în frunzișul copacilor, nenumărate „cabluri" subțiri de sfoară.

Olga se strecură prin tufele de alun, ștergîndu-și de pe obraz o pînză de păianjen.

Dar ce însemna asta ? Steagul roșu de deasupra șopronului dispăruse și nu rămăsese decît prăjina lui.

Deodată, Olga auzi șoapte neliniștite și înfierbîntate și, imediat, scara cea grea, care stătea rezemată de fereastra podului, lunecă cu zgomot de-a lungul peretelui, rupînd în cădere crengi uscate, și se prăbuși la pămînt, împrăștiind în jurul ei frunze de brusturi.

Sfoara de deasupra acoperișului începu să tremure. Speriat, motănașul o zgîrie pe Olga și o zbughi în ur-zici. Fata se opri nedumerită, se uită împrejur și ascultă... Dar nici în mijlocul tufișurilor verzi, nici peste gard, nici în pătratul negru al ferestrei șopronului, nu se vedea și nu se auzea nimic.

Olga se întoarse pe verandă.

- Ăștia-s băieții care-și fac de cap noaptea prin grădinile oamenilor - o lămuri lăptăreasa. Ieri au scuturat doi meri la un vecin de-al meu, ba i-au rupt și un păr. Ce copii mai sînt în ziua de azi... adevărați huligani! Mie, drăguță, mi-a plecat feciorul în Armata Roșie. Și la plecare nici vin n-a vrut să bea. Atîta mi-a spus: „Rămîi cu bine, mamă". Și a plecat fluierînd,drăguțul de el. Spre seară m-a apucat jalea și,_duS cuviință, am plîns puțintel. Noaptea, cînd m-am tres t, mi s-a părut că umblă cineva prin curte. Ei, m-i I gindit, acum am rămas singură, n-are cine să i ă apere... Că parcă mult îi trebuie unui om bătrîn a mine ? O cărămidă în cap, și gata ! Dar Dumnez mi-a purtat de grijă, că nu mi-au furat nimic. S-1 învîrtit ei ce s-au învîrtit, pe urmă au plecat. Ave; n în curte un butoi, un butoi de stejar, greu de nu 1 r ti putut urni din loc doi oameni. L-au dat de-a di a cam douăzeci de pași spre poartă. Atîta tot. Dar cini o fi fost și ce au vrut, nimeni nu poate să știe... _

Spre seară, după ce termină treburile casei, O I ieși în cerdac. Apoi scoase cu băgare de seamă, dint o cutie de piele, un acordeon alb și sclipitor, de sid E, pe care-1 primise de la tata de ziua ei de naștere.

Luă acordeonul pe genunchi, își petrecu pe di ă umăr cureaua și începu să cînte un cîntec pe cai -l auzise de curînd:

„- O, ce n-aș da

Să te mai văd o dată!

Să te mai văd o dată...

De două ori... de trei...

Cum ai putea să-nfeîegi,

Tu, ce ca fulgerul zbori,

Cum te aștept pină-n zori ?

Da!

'' Aviatori ! Mitraliere, bombe !

Plecați acum In lungul vostru drum. De-o să vă-ntoarceU curînd. Asta eu nu pot să știu. Dar să vă-ntoarceți oricînd. Fie chiar și mai tirziu !"

In timp ce cînta, Olga se uită de cîteva ori cu : :-liniște spre un tufiș întunecat, care se înălța în cui;, lingă gard-

După ce-și termină einteeul, se ridică repede în i-cioare și, întorcîndu-se spre tufă, întrebă tare :

- Hei, dumneata de colo, ascultă ! De ce te as

cunzi ? Și ce cauți aici ?

Atunci, de după tufiș ieși un bărbat îmbrăcat într-un costum alb obișnuit. își aplecă ușor capul și-i răspunse politicos :

- Nu mă ascund. Dar sînt și eu puțin artist. N-aș fi vrut să te tulbur, de aceea am stat și te-am ascultat.

- Da, dar puteai să stai și să asculți și din stradă. Dumneata, însă, cine știe de ce, ai sărit peste gard!

- Eu, peste gard ?... se supără străinul. Iartă-mă, dar nu-s pisică. Acolo, în colț, lipsesc cîteva scînduri, pe-acolo am intrat.

- Am înțeles ! și Olga zîmbi. Dar pentru a intra aveai portița. Și acum fii bun și ieși pe portiță...

Străinul părea ascultător. Fără să spună o vorbă, ieși pe portiță, trăgînd zăvorul în urma lui, lucru care-i plăcu Olgăi.

- Stai! îl strigă ea, coborînd treptele cerdacului. Cine ești dumneata ? Ești artist ?

- Nu - îi răspunse străinul, Sînt inginer-mecanic, dar în timpul liber cînt și joc în trupa de operă a uzinei noastre.

- Ascultă - îi propuse Olga pe neașteptate, simplu - hai cu mine, te rog, pînă la gară. O aștept pe sora mea cea mică. E întuneric, e tîrziu și văd că nu mai vine. Mie nu mi-e frică de nimeni, însă nu cunosc încă străzile pe-aicL Dar stai, de ce vrei să deschizi portița ? Poți foarte bine să mă aștepți și dincolo de gard...

Fata își duse acordeonul în casă, își aruncă un șal pe umeri și ieși în strada învăluită în întuneric, unde mirosea a rouă și a flori.

Olga era supărată pe Jenia, de aceea nu prea vorbi cu însoțitorul ei pe drum. Dar el îi spuse că-1 chema Gheorghi Garaev și că lucra ca inginer-mecanic la uzina de automobile.

O așteptară pe Jenia în gară. Trecuseră deja două trenuri. In sfîrșit, sosi și al treilea, cel din urmă.

- Cu fetișcana asta afurisită n-am decît bătaie de cap! strigă Olga necăjită. Ei, dacă aș avea patruzeci de ani, sau măcar treizeci! Dar eu n-am decît optsprezece și ea treisprezece, așa că nu mă ascultă de loc !

- Nu trebuie să ai patruzeci de ani! zise Gheorghi hotărît. E mult mai bine să ai optsprezece... Și nu mai i fi îngrijorată, sora dumitale o să sosească desigur mîine dimineață.

Peronul se golise. Gheorghi își scoase portțigaretul. f In clipa aceea se apropiară de el doi băiețandri zdra-veni, care, în așteptarea focului, își scoaseră și ei țigările.

- Ascultă, tinere - zise Gheorghi, aprinzînd un chibrit și luminînd fața celui mai mare dintre băieți

- înainte de a te vîrî în mine cu țigara, trebuia să-mi dai bună seara, deoarece am avut onoarea să facem cunoștință în parc, unde dumneata încercai, cu multă sîrguință, să rupi o scîndură din gardul cel nou. Te cheamă Mihail Kvakin. Nu-i așa ?

Băiatul începu să gîfîie și să se tragă îndărăt, iar Gheorghi stinse chibritul, o luă pe Olga de braț și plecară spre casă.

După ce se depărtară, celălalt băiat își puse după ureche țigara udă de scuipat și întrebă cu nepăsare :

- Cine-o mai fi și propagandistul ăsta ? E de pe-aici ?

- De-aici - îi răspunse Kvakin în silă. E unchiul

lui Timkâ Garaev. Știi, ar trebui să punem mina pe Timka și să-i tragem o mamă de bătaie. Și-a adunat o ceată de băieți și mi se pare că pun ceva la cale împotriva noastră.

Chiar atunci cei doi prieteni văzură la capătul peronului, sub un felinar, un domn cărunt și prezentabil, care cobora scările sprijinindu-se în baston.

Era doctorul F. G. Kolokolcikov, din stațiune. Băieții se luară în grabă după el, întrebîndu-1 cu glas ridicat dacă n-avea chibrituri. Dar nici înfățișarea și nici vorba lor nu-i plăcură bătrînului. Se întoarse spre ei, îi amenință cu bastonul lui cel noduros, apoi, gTav, își căută de drum.

Jenia n-avusese cînd să expedieze telegrama pentru tata din gara Moscova. De aceea, cînd coborî din trenul de centură, se gîndi să caute oficiul poștal al stațiunii de odihnă.

După ce traversă parcul bătrîn, unde culese clopoței, fata se pomeni pe neașteptate la o răscruce de ulițe, cu case înconjurate de grădini, a căror înfățișare părăsită dovedea că nu nimerise acolo unde trebuia.

La cîțiva pași de ea, Jenia văzu o fetiță isteață, care, dracuind, trăgea de coarne o capră încăpățînată.

- Spune-mi, te rog, drăguță - o strigă Jenia pe unde s-o iau ca să ies la poștă ?

însă chiar în clipa aceea capra se smuci și, cu capul în piept, o luă la goană prin parc, iar fetița alergă plîngînd în urma ei. Jenia se uită în jur: începea să se întunece și nu se vedea nicăieri țipenie de om. Atunci deschise o portiță, care dădea în grădina unei vile cenușii, cu un etaj, și o luă pe cărare, spre cerdac.

- Vă rog să-mi spuneți - întrebă ea tare, însă cît se poate de politicos, fără să deschidă ușa - pe unde s-o iau ca să ajung la poștă ?

Dar nu-i răspunse nimeni. Fata stătu puțin pe gîn-duri, apoi deschise ușa și, trecînd printr-un coridor, intră într-o odaie. Stăpînul vilei nu era acasă. Tulburată, se întoarse cu gîndul să plece, cînd un cîine, mare și roșcat, ieși fără zgomot de sub masă, o cercetă cu luare-aminte pe fetiță și, rnîrîind domol, se întinse lîngă ușă, tăindu-i drumul. Jenia se zăpăci.

- Tare mai ești prost! strigă ea speriată, răsfirîn-

du-și degetele. Doar nu-s hoață. N-am luat nimic de la voi. Uite, asta-i cheia casei noastre, iar asta e telegrama pentru tata. Tata e comandant... înțelegi ?

Cîinele tăcea, dar nu se urnea din loc. Iar Jenia, înaintînd încetișor spre fereastra deschisă, vorbea înainte :

- Așa ? Prin urmare stai culcat ? Foarte bine, stai cum poftești... Ești un cîine așa de bun... pari a fi și deștept, și simpatic.

Dar abia își puse Jenia mîna pe pervazul ferestrei, că dulăul cel simpatic mîrîi înspăimîntător și se ridică în picioare, așa că Jenia, speriată, se urcă pe strîngîndu-și picioarele sub ea.

- Asta-i chiar frumos ! urmă fata aproape plî: N-ai decît să prinzi hoții și spionii, dar eu... & om de treabă. Să știi tu !... Și Jenia scoase limba prostule !

Așeză apoi cheia și telegrama pe marginea Trebuia să aștepte să se întoarcă stăpînii...

Trecu așa un ceas, trecură două... Se întui de tot. Pe fereastra deschisă veneau din depărtare rat de locomotive, lătrat de cîini și loviturile mingi de volei. De undeva se auzea o chitară. î mai acolo, în jurul vilei cenușii, era pustiu și

Jenia își lăsă capul pe sulul aspru al divanuțu începu să plîngă domol.

Pînă la urmă adormi adînc.

Se trezi abia a doua zi dimineața.

Dincolo de ferestre se auzea freamătul frun:și de un verde proaspăt, spălat de ploaie. Prin apr ne scîrțîia roata unei fîntîni, iar pe undeva se tăiau 1 nu Numai în vilă era tot atît de liniște ca și înain

Avea acum sub cap o pernă moale de piele, i cioarele îi erau acoperite cu un cearșaf subțire ( nele nu mai era acolo.

Asta însemna că fusese cineva în odaie astă-nc p

Jenia sări de pe divan, își aruncă părul pe pa își potrivi sarafanul mototolit, luă de pe masă :hi și telegrama pe care n-o trimisese încă și se țfe s-o ia la goană.

Dar deodată zări pe masă o foaie de hîrtie, p. c era scris cu litere de o șchioapă, cu creion ajbjrti

„Fetițo, cînd pleci, să tragi ușa mai dedesubt iscălitura: „Timur".

„Timur ? Cine-o mai fi și Timur ăsta ? Ar să-1 văd și să-i mulțumesc".

Jenia aruncă o privire în odaia de alături, și văzu o masă de scris, pe care se aflau un serviții scris, o scrumieră și o oglindă. La dreapta, lîngă reche de jambiere de piele, descoperi un pistol și zgîriat. Tot acolo, sprijinită de masă, era și o sabie turcească încovoiată, cu teaca jupuită și roasă. Jenia pute pe masă cheia și telegrama, luă sabia în mînă, o scoase din teacă, apoi o ridică deasupra capului și se uită în oglindă.

Avea o înfățișare fioroasă. „N-ar strica să mă fotografiez așa și să arăt fotografia fetelor, la școală ! se gîndi ea. Aș putea să cîrpesc cine știe ce minciună, să spun, de pildă, că m-a luat tata pe front. N-ar strica să iau fi pistolul în mîna stingă... Uite, așa-i și mai bine!" Apoi își încruntă cît putu mai mult sprîn-cenele, își strînse buzele și, țintind în oglindă, apăsă pe trăgaci.

în odaie răsună o bubuitură. Fumul încețoșa ferestrele și oglinda se răsturnă peste călimară. Asurzită, Jenia uită pe masă și cheia și telegrama și ieși pușcă din odaie, căutînd să fugă cît mai departe de casa aceea misterioasă și plină de primejdii.

Fără să știe cum, se pomeni pe malul unui pîrîu. N-avea la ea nici cheia casei de la Moscova, nici re-cipisa telegramei, nici măcar telegrama! Acum o să fie nevoită să-i spună Olgăi tot adevărul : și chestia cu cîinele, și că rămăsese peste noapte într-o vilă pustie, și povestea cu sabia turcească, ba chiar și cu focul de revolver t Nu, asta nu-i bine 1 Ei, dacă ar fi tata aici, el ar înțelege... Dar Olga n-o să înțeleagă nimic. Olga o să se supere, ba poate chiar o să plîngă. Iar asta ar fi și mai rău I Și Jenia știa să plîngă. Dar cînd o vedea pe Olga plîngînd, îi venea să se urce pe un stîlp de telegraf, într-un copac înalt, sau pe hogeacul casei...

Ca să-și facă curaj, se scaldă, apoi plecă încetișor să-și caute vila.

In timp ce Jenia urca treptele verandei, Olga stătea în bucătărie și încerca să aprindă primusul. Auzind pași, întoarse capul și, fără să scoată o vorbă, își aținti privirea dușmănoasă asupra Jeniei.

- Bună dimineața, Olia! zise Jenia, oprindu-se pe treapta de sus și încercînd să zâmbească. Olia, n-ai să mă cerți ?

- Ba da ! îi răspunse Olga, fără să-și ia ochii de la ea.

- Bine, n-ai decît să mă cerți - făcu Jenia, resemnată. Dacă ai ști ce întâmplare ciudată, ce aventură extraordinară am avut! Haide, Olia, nu mai ridica din sprîncene, că nu s-a întîmplat cine știe ce... doar că am pierdut cheia de la casă și nici telegrama pentru tata n-am dat-o...

Și Jenia își închise ochii pe jumătate și răsuflă adînc, pregătindu-se să dea drumul la toate noutățile deodată. Dar tocmai atunci portița din față se deschise cu zgomot. O capră zbîrlită, plină toată de scaieți, năvăli în curte și, cu capul în piept, o luă la goană spre fundul grădinii. Iar în urma ei alerga plîn-gînd fetița cea desculță, pe care Jenia o mai văzuse o dată.

Profitând de acest prilej, Jenia lăsă baltă discuția primejdioasă cu soră-sa și se repezi să alunge capra din grădină. O ajunse din urmă tocmai cînd fata, gî-fîind, o apucase de coarne.

- Ascultă, n-ai pierdut nimic ? o întrebă fetița cea I străină pe Jenia, ghiontindu-și înainte capra.

- Nu - îi răspunse Jenia nedumerită.

- Dar asta a cui e ? Nu-i a ta ? Și fetița îi arătă cheia de la casa din Moscova.

- Ba e a mea - răspunse Jenia în șoaptă, întor-cînd capul, cu frică, spre veranda.

- Uite cheia, recipisa și un bilețel. Telegrama a și fost trimisă - zise fetița printre dinți, tot așa de încet.

Și punînd în mîna Jeniei un pachețel, îi mai dădu un ghiont caprei.

Capra o luă la trap spre portiță. Fetița cea desculță porni după ea ca o umbră, de-a dreptul prin spini și urzici. Și îndată ce trecură pragul portiței, se făcură nevăzute.

Strângând din umeri, ca și cum ea ar fi mîncat bătaie, nu capra, Jenia desfăcu pachețelul:

- Asta-i cheia. Asta-i recipisa de la telegramă. Prin urmare, cineva a expediat telegrama. însă cine ?... A, uite și bilețelul! Dar ce înseamnă asta ?

In bilețel scria, cu litere mari și cu creion albastru :

„Fetițo, să nu-ți fie frică de cei de acasă. Totul e în ordine, iar de la mine n-o să afle nimeni nimic". Mai jos, semnătura: „Timur".

Ca vrăjită, Jenia vîrî încet bilețelul în buzunar. Apoi se îndreptă din umeri și, liniștită acum, se întoarse la Olga.

Olga stătea tot acolo, lîngă primusul care nu voia să se aprindă. Avea ochii plini de lacrimi.

- Olia ! strigă atunci Jenia, dezolată. Am glumit.

De ce te-ai supărat pe mine ? Am făcut curățenie în casă. am spălat geamurile, mi-am dat toată silința să Fie totul așa cum trebuie, am spălat pînă și podelele și toate cîrpele ! Uite cheia de la casă și recipisa de la telegramă. Haide, lasă-mă să te sărut. Dacă ai ști cit te iubesc ! Vrei să sar de pe acoperiș în urzici, de dragul tău ?

Și fără să mai aștepte răspunsul Olgăi, i se aruncă de gît.

- Da... dar eu eram îngrijorată - zise Olga cu deznădejde. Totdeauna faci glume proaste... Iar tata mi te-a dat în grijă... Lasă-mă în pace, Jenia ! Nu vezi că-s plină de gaz pe mîini ? Mai bine toarnă laptele in cra-tiță și pune-1 pe primus !

- Eu... eu nu pot fără să glumesc 1 îngăimă Jenia, în timp ce Olga se spăla pe mîini.

Trînti cratița cu lapte pe primus, pipăi bilețelul din fundul buzunarului, apoi întrebă :

- Olia. oare există Dumnezeu ?

- Nu - ti răspunse Olga, vîrîndu-și capul sub robinet.

- Dar atunci, cine există ?

- Laasă-mă în pace ! făcu Olga necăjită. Nu există nimeni!

Jenia tăcu puțin, apoi o întrebă din nou :

- Olia, dar cine-i acel Timur ?

- In orice caz nu-i Dumnezeu ! A fost un țar în evul mediu - răspunse Olga fără tragere de inimă, săpunindu-și fața și mîinile. Un țar șchiop și rău.

- Dar dacă nu-i țar, și nu-i nici rău, și nici din evul mediu, atunci cine-i ?

- Atunci nu știu. Lasă-mă în pace ! Ce ți-a venit, mă rog, cu Timur al tău ?

- Mi-a venit așaa, fiindcă mi se pare că-l iubesc tare mult pe Timur ăsta.

- Pe cine?... Și, nedumerită» Olga își ridică fața plină de clăbuci : Ce tot îndrugi acolo și nu mă lași să mă spăl în liniște ? Lasă că s-o întoarce el tata, să vadă ce-i cu dragostea asta a ta!...

- Ei, și ce-i dacă s-o întoarce tata ? strigă Jenia cu t patos, dar în același timp cu tristețe. Chiar dacă se f întoarce, se întoarce pentru puțin timp. Și sînt sigură l că n-o să obijduiască un suflet singur și fără apărare. I

- Nu cumva ești tu sufletul acela singur și fără I apărare ? întrebă Olga nedumerită. Eh, Jenka, Jenka, f nu mai înțeleg ce fel de om ești și cu cine semeni 1

Atunci Jenia își lăsă capul în piept și, cercetîndu-și chipul care se răsfrîngea în capacul rotund al ceainicu- f lui nichelat, răspunse mîndră, fără să stea la gînduri:

- Cu tata! Numai cu el! Atît. Și cu nimeni alt

cineva pe lume !

Doctorul F. G. Kolokolcikov, domnul cel în vîrstă, stătea în grădina casei și-și repara o pendulă.

în fața lui, în picioare, stătea Kolea, nepotu-său. Chipul băiatului părea abătut.

Ai fi zis că îl ajută pe bătrîn la lucru. în realitate, însă, ținea în mînă o șurubelniță și aștepta de un ceas l să i-o ceară.

Dar arcul de oțel care trebuia așezat la locul lui era grozav de încăpățînat, iar bunicul avea o răbdare... Ai I fi zis că așteptarea n-o să se mai sfîrșească niciodată. Și Kolea nu mai putea de necaz, cu atît mai mult, cu [ cît de după gardul vecin se ivise pînă acum de cîteva ori capul zbîrlit al lui Sima Simakov, un băiat grozav de isteț și destoinic. Și Sima Simakov îi făcea lui Kolea semne atît de ciudate și de neînțeles - și cu limba, și cu capul, și cu mîinile - încît pînă și Tatianka, sora lui Kolea, o fetiță de cinci ani care stătea sub tei și se căznea să vîre un ciulin în gura cîinelui lungit alene lîngă ea, începu deodată să țipe, ba chiar îl trase pe bunicu-său de pantaloni, ceea ce-1 făcu pe Simka Si-makov să se ascundă după gard. în sfîrșit, arcul intră la locul lui.

- Omul trebuie să muncească - zise sentențios F. G. Kolokolcikov, domnul cel cărunt, ridicîndu-și fața asudată către Kolea. Iar după mutra ta, s-ar zice că-ți dau să bei unt de ricin. Dă-mi șurubelnița și na-ți deștele. Munca înnobilează pe om. Și ție tocmai noblețea sufletească îți lipsește. De pildă, ieri ai mîncat patru porții de înghețată, fără să-i dai și surorii tale celei mici.