Torente

PARTEA ÎNTÂI.

I.

O STEA CĂZĂTOARE TOCMAI apare pe cerul noptatic. Îi urmărim cu ochii dâra argintie ca s-o vedem mai apoi dispărând la marginile nopții. Apariție, dispariție. Imagine impresionantă a vieții omenești. Fiecare ființă, fiecare suflet nu e oare o lumină a cerului? Fiecare chip, fiecare privire nu luminează lumea, nu lămurește marele mister al ființei? Aidoma stelei pieritoare, viața se ivește brusc din tenebre, odată cu primul strigăt al noului născut, ca să traseze mai apoi minunata curbă ascendentă a tinereții până la acel punct din spațiu care marchează apogeul, punct variabil pentru fiecare ins, după care pieritoarea lumină a vieții se va cufunda în genunea de nepătruns a morții.

Viața se ivește brusc din tenebre.

Doctorul Knut Yvarsen ținuse să-și ajute el însuși nevasta să nască, pe gingașa, pe delicata și languroasa Ingrid. Copilul veni pe lume cu un strigăt strident.

— Câtă putere. Murmură tatăl emoționat, întinzându-l moașei care-l asista.

Mai târziu, când mama noului născut se liniști după durerile crâncene, Knut Yvarsen se aplecă spre ovalul lipsit de sânge al chipului ei și-i șopti:

— E băiat kära du1.

Un surâs rătăci pe buzele aproape copilărești ale lui Ingrid, o roșeață abia vizibilă îi coloră obrajii.

— E frumos? Întrebă ea dintr-o răsuflare.

— Ai să-l vezi imediat, cântărește mai bine de douăsprezece livre.

— Va fi voinic ca tine, Knut, când va fi mare?

— Un stejar, sunt convins!

— Deci suferințele mele n-au fost zadarnice.

— Ai să-ți recapeți în curând puterile. În privința asta i-am și dat unele sfaturi devotatei noastre Ane Mette: odihnă totală pentru stăpâna dumitale, însoțită de un regim alimentar foarte îmbelșugat. Uite, că-ți și revin culorile în obraji.

— Nu cumva ăsta e un simptom de febră?

— Nici pomeneală!

Umbrele tristeții și resemnării trecură prin marii ochi albaștri ai fragilei ființe.

— Nu-s prea sigură de asta. Suspină ea.

— Nu mai ai încredere în mine, kära du? Îți vorbește medicul și nu soțul.

Tânăra femeie clătină imperceptibil din cap.

— Ești prea bun, Knut, n-ai să-mi spui niciodată adevărul. Încercă să se sprijine în coate. Cum o să-i spunem?

— Tu hotărăști, dragă Ingrid.

— Mi-ar plăcea să poarte numele tatii.

Gânditor, Knut Yvarsen se îndreptă spre fereastră și-și rezemă fruntea de geamul rece.

— Jan, zise el, deci se va numi Jan.

Soția lui îl fixă cu ochi strălucitori.

— Nu ești de acord?

— Cum să nu fiu de acord? Zise el. Jan Yvarsen.

Doctorul se întoarse spre nevastă-sa.

— Numele e foarte frumos, are ceva bărbătesc și totodată melodios.

Un tremur ușor al vocii îi trădă intensa emoție. Fiul meu. Jan Yvarsen!

Ingrid se lăsă încetișor să cadă pe pernă.

— Cât ești de fericit. Murmură ea pe un ton încântat, ești de copleșit.

— Avem un fiu, kära du! E minunat!

— Să-i dorim toată fericirea posibilă!

— Nu mă tem de nimic pentru el! Strigă Knut Yvarsen. Va crește mare, puternic, frumos, generos, inteligent! Vom fi mândri de el!

Dar în sinea ei soția lut Knut Yvarsen simțea o imensă tristețe. Căci instinctul îi spunea că nu-și va vedea crescând fiul care-i răpise toată vlaga. Sigur, era în culmea fericirii că putuse să-i dăruiască un băiat omului pe care-l iubea atât de mult. Da, satisfacția ei era dintre cele mai intense, iar încântarea ei, reală. Totuși o teamă de nespus îi frângea inima. Membrele îi erau inerte, ca și paralizate și i se părea că trupul îi fusese golit de toată substanța lui. Oboseala care o zdrobea era de neînvins, definitivă, letargică. Și-i plăcea atât de mult viața! Primăverile la Tjorpa cu proaspetele miresme ale unei naturi în floare! Râurile limpezi ce coborau colinele șerpuind printre mesteceni, carpeni și brazi! Aerul îmbălsămat de mirosul rășinii și al mierii din marile păduri tăcute! Acoperișul roșu al unei ferme întrevăzut în adâncimea unei vâlcele și ivindu-se încet, încet dintr-o masă de ceață! Cu ochii închiși, Ingrid visa, voia să trăiască. Vedea un fluture cu aripile aurite așezat pe paloarea unui crin; pajiști semănate cu bumbi de aur și cu margarete coborând către un sătuc cu căsuțe fercheșe de cărămida trandafirie. O alee înflorită de păducei, bobițel și căline, împodobite cu miriadele de diamante ale aurorei; stânci cu panașe de brazi înclinându-se peste oglinda albăstruie a unui lac; un stol de lebede sălbatice desenându-și triunghiul pe imensitatea translucidă a cerului din Nord. Auzea fâșâitul unei sănii lunecând pe strălucitoarea albeață a unui peisaj de iarnă; cântecul păsărelelor ascunse prin frunzișul vreunui boschet legănat încetișor de adierea vântului din zori; nechezatul vesel al unui mânz zburdând în verdele și mai vesel al unei câmpii; clopotele de duminică, lansându-și, la țară, chemarea, strigătul lor dătător de speranță. Dar vedea mai ales odaia cea mare de la Tjorpa, auzea vocea de bas a soțului ei.

Odaia cea mare de la Tjorpa. Pereții erau îmbrăcați în lemnărie rustică de stejar. Lampa, la care se puteau aprinde cincizeci de lumânări, și sfeșnicele așezate pe lunga și impozanta masă dreptunghiulară erau și ele tot din lemn. De o înaltă calitate artizanală, mobilele aveau un caracter atemporal, atestau o opoziție tenace la vibrațiile modei și ale gustului; pianul Pleyel, pe care mama lui Knut îl comandase special la Paris; fotoliile largi, tapițate, invitând la odihnă și la destindere; bufetul lucrat cu migală, ale cărui închizători erau întotdeauna lustruite cu grijă de Ane Mette; cufărul greoi, sculptat în mod cam naiv, care venea de undeva de prin secolul al XIII-lea, măsuțele și gheridoanele do mozaic dispuse ici și colo, pe care, în vase de cristal și de faianță, se aflau în permanență flori, cât ținea vara: în sfârșit, trei vitrine înalte și elegante unde stăteau alături minuni nemaipomenite de argint și de cristal, de cositor și de aur. Un perete întreg era ocupat de un șemineu monumental, îmbrăcat în marmoră cenușie vărgată cu albastru și verde; suporturile pentru bușteni se asemuiau cu prorele drakarurilor, amintind de niște strămoși îndepărtați, vikingii.

După masa de seară, bărbatului ei îi plăcea să stea la taifas cu ea în fața focului din cămin care lumina odaia. Buștenii groși, rotunzi și zgrunțuroși ardeau zbicindu-se și trosnind, aruncând lungi și tremurătoare dâre roșii peste careurile mari, albe și negre, ale podelei, în timp ce odaia vastă se umplea de mirosul suav al rășinii ce îmbălsăma pădurile Suediei. Afară, vântul nordului, izbea în rafale zăpada în obloanele ermetic închise. Vara, își terminau seara pe terasă, așezați confortabil în fotoliile de lemn de palmier, întorși cu fața spre frunzișurile în care piereau ultimele lumini ale amurgului. Knut îi vorbea întotdeauna ca unei confidente dragi, își deschidea inima, îi dezvăluia dificultățile întâmpinate peste zi, din clipa în care plecase în zori, ca să-și facă rondul pe la bolnavi, în faetonul ușor la care era înhămată o iapă albă. Îi descria viața țăranilor, ei, care-și petrecuse toată tinerețea la Stockholm într-un cadru molcuț și înstărit al unei vechi case burgheze sau îi povestea vreun accident survenit în vreo exploatare forestieră.

— Mă aflam la Troelle, începu el odată, pentru un caz de pojar, când un tânăr se năpusti spre mine ca să mă roage să mă duc de urgență în pădurea lui Karl Andersson. Un tăietor de lemne fusese zdrobit de un copac! Omul mai trăia! Nu era nici un minut de pierdut!

— Nenorocitul!

— I-am spus băiatului să urce alături de mine și să mă conducă la locul accidentului. Pădurea Andersson e pe o coastă de deal și drumurile sunt foarte înguste. Abia am putut trece cu faetonul!

— Cred că biata iapă a fost supusă la niște eforturi serioase.

— Animalului ăstuia îi plac piedicile. Dar până la urmă am fost obligați să părăsim trăsura și să ne continuăm drumul pe jos. Între timp, tânărul meu însoțitor m-a informat că era vorba de un om de vreo cincizeci de ani, însurat și tată a șase copii.

— Ce nenorocire!

— Da, totul era într-adevăr foarte deprimant. Când, în sfârșit, am ajuns, tăietorul de lemne scotea niște gemete cumplite, care-ți sfâșiau inima. Sunt totuși obișnuit cu durere, dar în acel loc, vezi tu, m-am simțit zguduit.

— Cum s-a produs accidentul?