Ura, prietenie, dragoste, casatorie

Lui Sarah Skinner, cu recunostintă

URĂ, PRIETENIE, DRAGOSTE, CĂSĂTORIE

Cu ani în urmă, înainte ca trenurile să înceteze să circule pe o mulțime de căi ferate secundare, o femeie cu o frunte înaltă, plină de pistrui, și cu o aură de cârlionți roșcați intră în clădirea gării și întrebă cum putea să trimită mobilă cu trenul.

Șeful de gară încerca deseori să se ia nițeluș de femei, mai ales de cele simple, cărora așa ceva părea să le placă.

— Mobilă? spuse el, ca și cum n-ar mai fi auzit de așa ceva în viața lui. Aha. Să vedem! Despre ce mobilă e vorba?

O masă de sufragerie cu șase scaune. Un dormitor complet, o canapea, o măsuță de cafea, măsuțe de ziare, un lampadar. Plus o vitrină și un bufet.

— Aoleu! Cât pentru o casă întreagă.

— Nu chiar, spuse ea. Mobilă de bucătărie nu e deloc, și e doar un singur dormitor.

Dinții îi stăteau înghesuiți în față, parcă pregătiți să se ia la harță.

— O să aveți nevoie de camion, spuse el.

— Nu, vreau s-o trimit cu trenul. Merge spre vest, spre Saskatchewan.

Îi vorbea cu voce tare, ca și cum el ar fi fost surd sau prost, și era ceva în neregulă cu felul cum pronunța cuvintele. Un accent. El se gândi la olandeză – olandezii se mutau pe atunci prin părțile acelea –, dar ea nu era chiar atât de voinică și nici nu avea pielea rozalie sau părul blond al femeilor din Olanda. S-ar fi putut să aibă sub patruzeci de ani, dar ce conta? Nu era nici pe departe o frumusețe.

Bărbatul deveni deodată foarte pragmatic.

— În primul rând o să aveți nevoie de camion ca să aducă mobila aici, de acolo de unde o luați. Și ar fi mai bine să vedem întâi dacă e o localitate din Saskatchewan pe unde trece trenul. Altfel va trebui să aranjați să o preia cineva, de pildă, din Regina.

— Trebuie să ajungă la Gdynia, spuse ea. Și pe acolo trece trenul.

El luă un mers al trenurilor pătat de grăsime din cuiul unde stătea agățat și o întrebă cum se scrie numele orașului. Ea apucă atunci creionul care atârna și el de o sfoară și scrise pe o bucată de hârtie din poșetă: GDYNIA.

— Știți ce naționalitate e?

Ea spuse că nu[1].

El luă înapoi creionul ca să urmărească rândurile din mersul trenurilor.

— O mulțime de localități sunt cehești, ungurești, ucrainene, spuse el, și chiar în clipa aceea îi trecu prin cap că ea ar fi putut avea vreuna dintre aceste origini. Ei și ce, nu făcea decât să afirme un lucru perfect real.

— Uite-l, e într-adevăr, e pe linie.

— Da, spuse ea. Vreau să le trimit vineri – se poate?

— Noi le putem trimite, dar nu vă pot spune exact în ce zi vor ajunge, răspunse el. Depinde de priorități. O să le aștepte cineva acolo?

— Da.

— E un tren mixt vineri, la două și optsprezece după-amiaza. Camionul poate veni să ridice mobila vineri dimineață. Locuiți aici în oraș?

Ea dădu din cap și scrise adresa: Strada Expoziției nr. 106.

Casele din oraș primiseră nu demult numere, și șeful de gară nu-și putu imagina pe unde venea adresa aceasta, deși știa unde se află Strada Expoziției. Dacă ea ar fi rostit atunci numele McCauley, poate că el ar fi devenit mai interesat și lucrurile ar fi luat o altă întorsătură. În oraș existau multe case noi, construite după terminarea războiului – deși localnicii le numeau „case de război“. Șeful de gară presupuse că era vorba de una dintre acelea.

— Plătiți la expediere, spuse.

— Vreau și un bilet pentru mine însămi, în același tren. Vineri după-amiază.

— Mergeți tot acolo?

— Da.

— Puteți lua același tren până la Toronto, dar apoi trebuie să așteptați Transcontinentalul, care pleacă la zece treizeci noaptea. Vreți la vagon de dormit sau la vagon obișnuit? În vagonul de dormit aveți pat rezervat, în cel obișnuit aveți doar loc pe scaun.

Ea spuse că voia loc pe scaun.

— Așteptați la Sudbury trenul de Montreal, dar nu vă dați jos acolo, o să vă treacă pe altă linie și o să cupleze vagoanele de Montreal. De acolo mergeți mai departe până la Port Arthur și apoi la Kenora. Nu vă dați jos până la Regina, dar acolo va trebui să coborâți și să luați trenul local.

Ea dădu din cap ca și cum îl aștepta să treacă la treabă și să-i dea biletul.

Încetinind puțin, el adăugă:

— Dar nu pot să vă promit că mobila o să ajungă în același timp cu dumneavoastră. N-aș crede să sosească decât după o zi sau două. Totul depinde de priorități. O să vă aștepte cineva?

— Da.

— Bun. Pentru că nu va fi probabil cine știe ce gară. Orășelele alea de acolo nu-s ca aici. Sunt în general niște chestii destul de rudimentare.

Ea plătea acum pentru bilet dintr-un sul de bancnote ținute într-un săculeț de pânză, în poșetă. Ca o doamnă de pe vremuri. Își numără și restul. Dar nu așa cum l-ar fi numărat o doamnă de pe vremuri

— Îl ținu în mână și-l cercetă scurt din ochi, dar era limpede că nu-i scăpase nici o monedă. Apoi se întoarse să plece, nepoliticoasă, fără să-și ia la revedere.

— Pe vineri! îi strigă el din urmă.

Ea purta o haină lungă și cenușie în ziua aceea caldă de septembrie, o pereche de pantofi butucănoși cu șiret și șosete până la gleznă.

Șeful de gară tocmai își turna niște cafea din termos când ea se întoarse și bătu cu degetele în ghișeu.

— Mobila mea, spuse. E în stare foarte bună, aproape nouă. N-aș vrea să ajungă zgâriată, sau lovită, sau vătămată în vreun fel. Și n-aș vrea nici să miroasă a paie și a vaci.

— Aha, spuse el. Compania de căi ferate face de multă vreme expediții de mărfuri. Și să știți că nu folosesc pentru mobilă aceleași vagoane pe care le folosesc pentru vaci.

— Aș vrea să ajungă la destinație exact așa cum o trimit eu de aici.

— Cum să vă spun? Când cumpărați mobila de la magazin nu e la fel? V-ați gândit vreodată cum ajunge acolo? Doar n-a fost făcută în prăvălie, nu? A fost făcută undeva într-o fabrică, și de acolo trimisă la magazin – cel mai probabil cu trenul. Deci, dacă așa stau lucrurile, nu e de la sine înțeles că oamenii ăștia se pricep să aibă grijă de mobilă?

Ea se uita în continuare la el fără zâmbet, fără să-și recunoască în vreun fel nerozia de femeie.

— Sper, spuse. Sper că se pricep.

Șeful de gară ar fi zis, fără să stea măcar pe gânduri, că știe pe toată lumea în oraș. Ceea ce însemna că îi cunoștea cam pe jumătate. Și majoritatea celor pe care îi cunoștea erau orășenii esențiali, cei cu adevărat „de-ai locului“, care nu veniseră de ieri, de azi și n-aveau de gând să se mute de acolo. Pe femeia care pleca în Saskatchewan nu o știa pentru că ea nu mergea la biserica lui, nu-i învăța pe copiii lui la școală, nu lucra în nici unul din magazinele, restaurantele ori birourile în care intra el. Și nici nu era căsătorită cu vreunul dintre bărbații pe care-i cunoștea el din Elks, sau Oddfellows, sau Lions Club, sau Legion[2]. Uitându-se la mâna ei stângă în timp ce își scotea banii, el își dăduse imediat seama – și nu fusese deloc mirat – că nu era măritată. Cu pantofii aceia și cu șosetele până la gleznă în loc de ciorapi, fără pălărie și fără mănuși în miezul zilei, femeia ar fi putut foarte bine să vină de pe la vreo fermă. Și totuși, nu șovăise așa cum fac de obicei fermierii, nu fusese stânjenită. Nu avea maniere de țară – de fapt, nu avea nici un fel de maniere. Pe el îl tratase ca pe un robot furnizor de informații. În plus, scrisese o adresă din oraș – Strada Expoziției. Cel mai mult îi amintea de o călugăriță modest îmbrăcată pe care o văzuse la televizor vorbind despre munca ei de misionariat, făcută pe undeva prin junglă – probabil că acolo își scotea hainele de măicuță pentru că îi era mai ușor să se cațere peste tot în patru labe. Zâmbea din când în când ca să arate că religia ei ar fi trebuit să-i facă pe oameni fericiți, dar în cea mai mare parte a timpului își privise publicul ca și cum ar fi fost convinsă că restul oamenilor existau pe lume în primul rând pentru ca ea să aibă cui da ordine.

Mai era un lucru pe care Johanna voia să-l facă și pe care îl tot amânase. Trebuia să intre în magazinul de haine numit Milady’s și să-și cumpere o ținută de ocazie. Nu fusese niciodată acolo. Când avea ceva de cumpărat – șosete, de pildă –, se ducea la Callaghans. Avea o sumedenie de lucruri moștenite de la doamna Willets, precum haina aceasta, care aveau s-o țină la nesfârșit. Iar Sabitha – fata de care avusese grijă în casa domnului McCauley – primise întruna haine scumpe care le rămăseseră mici verișoarelor ei mai mari.

În vitrina de la Milady’s, două manechine purtau costume cu fuste scurte și sacouri cu umeri pătrățoși. Unul dintre ele, galben-ruginiu, celălalt, de un verde cald, intens. Frunze mari de arțar în culori stridente fuseseră împrăștiate la picioarele manechinelor și lipite ici-colo pe geamul vitrinei. La vremea când majoritatea oamenilor aveau grijă să grebleze frunzele, să le adune în grămezi și să le dea foc, aici ele erau puse la loc de cinste. O inscripție cu litere negre unduitoare se întindea diagonal pe geam: Elegantă și simplitate – moda toamnei.

Johanna deschise ușa și intră.

Chiar înaintea ei, o oglindă înaltă o măsură din cap până-n picioare în haina de bună calitate, lungă, dar informă, a doamnei Willets, de sub care ieșeau aproximativ zece centimetri de picioare grosolane, până ceva mai sus de gleznele acoperite de șosete.

Făceau asta intenționat, bineînțeles. Instalaseră oglinda acolo ca să-ți dea o imagine deplină și imediată a propriilor deficiențe și să poți trage – sperau ei – fără întârziere concluzia că trebuie să cumperi ceva ca să schimbi această imagine. Un truc atât de fățiș, că ar fi făcut-o să se răsucească pe călcâie și să iasă dacă n-ar fi venit aici hotărâtă, știind ce anume avea de cumpărat.

De-a lungul unui perete era un rastel cu rochii de seară, potrivite toate pentru frumusețile balului, în nuanțe vaporoase și croite din tul și tafta. Și în spatele lor, într-o vitrină de sticlă, ca să nu poată fi atinse de degete profane, o jumătate de duzină de rochii de mireasă, toate o spumă albă, ori satin de culoarea vaniliei, ori dantelă ivorie, brodate cu mărgelușe de argint sau cu perle mărunte. Corsaje minuscule, decolteuri sinuoase, fuste ample. Nici măcar când fusese tânără Johanna nu și-ar fi putut vreodată închipui pentru sine o asemenea extravaganță, nu doar în materie de bani, ci și de așteptări, de speranță absurdă în transfigurare, în extaz.

Abia după două sau trei minute apăru cineva. Poate că aveau un vizor undeva și o spionau, considerând că nu era genul lor de clientă și sperând că avea să plece.

Dar ea nu pleca. Ieși din raza oglinzii – pășind de pe linoleumul din fața ușii pe un covor luxos –, și, într-un sfârșit, draperia din fundul magazinului se dădu la o parte și de după ea ieși Milady însăși, îmbrăcată într-un costum negru cu nasturi sclipitori. Tocuri înalte, glezne subțiri, portjartierul până în talie atât de strâns încât ciorapii îi scrâșneau, părul blond-auriu pieptănat lins pe spate, lăsând vederii fața machiată.

— Mă gândeam să încerc costumul din vitrină, spuse Johanna cu o voce pe care și-o antrenase din timp. Cel verde.

— Ah, e un costum superb, spuse femeia. Cel din vitrină este mărimea zece. Dumneavoastră păreți… cred că un paisprezece, nu?

O luă înaintea Johannei, cu ciorapii foșnind, către latura unde erau atârnate hainele obișnuite, costumele și rochiile de zi.

— Aveți noroc. Am găsit și un paisprezece.

Primul lucru pe care îl făcu Johanna fu să se uite la eticheta de preț. Cel puțin de două ori mai mult decât se așteptase – iar ea n-avea de gând să-și ascundă părerea.

— E destul de scump.

— Este o lână foarte fină. Femeia căută leneș până găsi eticheta cu compoziția materialului, apoi citi o descriere pe care Johanna n-o ascultă cu adevărat, pentru că apucase tivul ca să inspecteze calitatea finisajului.

— E ușoară ca mătasea, dar are o rezistență de fier. Vedeți că e dublată peste tot, are o căptușeală minunată de mătase în amestec cu nailon. N-o să vă treziți niciodată că începe să vă atârne la spate și să-și piardă forma, cum fac costumele ieftine. Uitați-vă la manșetele și gulerul de catifea și la nasturii aceștia mărunți îmbrăcați în catifea de pe mânecă.

— I-am văzut.

— Astea sunt genul de detalii pentru care plătiți, altfel n-o să le găsiți niciodată. Mie îmi place la nebunie textura catifelei. Și e numai pe cel verde, să știți – cel de culoarea piersicii nu are așa ceva, deși e la același preț.

Într-adevăr, în ochii Johannei, gulerul și manșetele de catifea erau cele care dădeau costumului aerul acela subtil luxos și o făceau să râvnească la el. Dar n-avea de gând să se trădeze.

— În cazul ăsta, aș vrea să-l încerc.

La urma urmei, pentru asta venise pregătită. Cu lenjerie intimă curată și cu subsuorile tamponate cu pudră de talc.

Femeia avu suficientă înțelepciune ca s-o lase singură în cabina de probă intens luminată. Johanna se feri de oglindă ca de foc până când își îndreptă fusta și-și încheie sacoul.

La început se uită pur și simplu la costum. Costumul n-avea nimic. Și mărimea i se potrivea – fusta era mai scurtă decât ceea ce obișnuia ea să poarte, dar, la urma urmei, ceea ce purta ea de obicei nu se asorta cu moda de acum. Costumul era perfect în regulă. Problema era felul cum arăta, în comparație cu el, restul corpului ei, neacoperit. Gâtul ei, și fața, și părul, mâinile ei mari și picioarele groase.

— Cum vă descurcați? Îmi dați voie să arunc o privire?

„N-ai decât să arunci câte vrei “, se gândi Johanna, „din coadă de câine sită de mătase nu se face, după cum ai să te convingi singură“.

Femeia se uită dintr-o parte, apoi din cealaltă.

— Bineînțeles, veți avea nevoie de ciorapi și de pantofi cu toc. Cum vi se pare? E comod?

— Costumul e bun, spuse Johanna. Costumul n-are nimic.

În oglindă, chipul femeii se schimbă. Abandonă zâmbetul de până atunci. Deveni decepționat și obosit, dar mai cumsecade.

— Uneori pur și simplu asta e. Nu știi niciodată cu adevărat cum îți stă ceva până când nu încerci. Adevărul este, spuse ea, cu o siguranță nouă în voce, mai moderată, că aveți o siluetă frumoasă, dar robustă. Aveți oase mari – ei, și care-i problema? Năstureii înveliți în catifea nu-s pentru dumneavoastră. Nu vă mai bateți capul cu el. Scoateți-l!

După ce se dezbrăcase până la lenjerie, Johanna auzi foșnind draperia cabinei, și apoi o mână se strecură înăuntru.

— Încercați asta, doar așa, de pamplezir.

O rochie maronie de lână, dublată, cu fusta lungă strânsă grațios în talie, cu mâneci trei sferturi și un decolteu simplu, rotund. Cât se putea de simplă, mai puțin o curea subțire aurie. Nu la fel de scumpă ca deux-pieces-ul, dar prețul părea încă enorm, dacă te gândeai pentru ce.

Cel puțin, fusta avea o lungime mai decentă, și materialul i se înfășura nobil pe picioare. Johanna își luă inima-n dinți și se uită în oglindă.

De data asta nu mai arăta ca și cum cineva ar fi îmbrăcat-o ca să-și bată joc de ea.

Femeia veni lângă ea și râse, dar de ușurare.

— Culoarea ochilor e de vină. N-aveți nevoie de nici o catifea. Aveți ochi catifelați.

Era genul de lingușeală pe care Johanna s-ar fi simțit obligată să o ia în derâdere, atâta că în clipa aceea părea adevărată. Nu avea ochi mari, și, dacă i s-ar fi cerut să le precizeze culoarea, ar fi spus: „Cred că un soi de căprui“. Dar acum păreau să fi devenit de un maro intens, dar cald și strălucitor.

Nu că ar fi început deodată să se creadă drăguță. Doar ochii ei ar fi avut o culoare frumoasă dacă ar fi fost o bucată de material.

— Bag mâna-n foc că nu purtați prea des pantofi de ocazie, spuse femeia. Dar, dacă ați avea ciorapi și un toc cât de mic… și sunt sigură că nu purtați bijuterii – și aveți perfectă dreptate, nici nu vă trebuie, cu curelușa aia.

Întrerupându-i discursul persuasiv, Johanna spuse:

— Mai bine o scot, ca s-o puteți împacheta.

Îi părea rău să se elibereze de apăsarea delicată a fustei și a cordonului aceluia discret auriu în jurul taliei. Nu avusese niciodată în viață senzația aceasta stupidă că ceea ce îmbrăcase o făcea mai frumoasă.

— Sper că e pentru o ocazie specială, îi strigă femeia în timp ce Johanna se grăbea să se schimbe în hainele sale obișnuite, cu înfățișarea lor ștearsă.

— Probabil c-o să fie rochia mea de nuntă, răspunse ea.

Și fu uimită de ceea ce-i ieșise pe gură. Nu era vreo gafă majoră – femeia nu știa cine este și probabil că n-avea să vorbească apoi cu nimeni dintre cei care ar fi putut să știe. Și totuși avusese de gând să nu sufle o vorbă. Probabil simțise că-i datora ceva ființei acesteia – că trecuseră împreună prin experiența deprimantă a costumului verde și apoi descoperiseră împreună rochia maronie și că asta crease o legătură între ele. Aiurea! Meseria femeii era să vândă haine, și exact asta reușise să facă.

— Ah! strigă femeia. Ah, ce frumos!

„O fi“, se gândi Johanna, sau poate că nu. Ar fi putut să se mărite cu oricine. Cu vreun fermier nenorocit care avea nevoie de un cal de povară în gospodărie sau cu un babalâc pe jumătate invalid care-și căuta infirmieră. Femeia aceasta habar n-avea de ce fel de bărbat își făcuse ea rost, și oricum nu era absolut deloc treaba ei.

— Sunt sigură că e o căsătorie din dragoste, spuse femeia, ca și cum i-ar fi auzit gândurile cârcotașe. De asta vă străluceau ochii în oglindă. Am învelit-o în foiță, nu trebuie decât s-o scoateți și s-o agățați pe umeraș, și materialul va cădea splendid. Călcați-o puțin, dacă vreți, dar probabil nu va fi nevoie nici măcar de atât.

Veni apoi și momentul înmânării banilor, când amândouă se prefăcură că nu se uită, deși se uitară.

— Merită, zise femeia. Nu te căsătorești decât o dată. De fapt, lucrul ăsta nu e întotdeauna adevărat…

— În cazul meu va fi, spuse Johanna.

I se urcase sângele în obraji – pentru că, de fapt, căsătoria nu fusese menționată. Nici măcar în ultima scrisoare. Îi dezvăluise acestei femei ceea ce socotea ea că o să se întâmple, și asta poate că avea să-i poarte ghinion.

— Unde l-ați cunoscut? întrebă femeia, pe același ton de veselie melancolică. Unde v-ați întâlnit prima oară?

— Prin niște rude, spuse Johanna cu sinceritate. N-avea de gând să adauge nimic, dar se auzi continuând: La Târgul de Vest. În London[3].

— Târgul de Vest, repetă femeia. Din London.

Era aproape ca și cum ar fi spus „la balul de la palat“.

— Am fost acolo cu fiica lui și cu prietena ei, continuă Johanna, gândindu-se că într-un fel ar fi fost mai corect să spună că Edith și Sabitha fuseseră cu ea, Johanna, la târg.

— Ei bine, pot să spun că azi n-am pierdut ziua degeaba. Am ajutat pe cineva să-și găsească rochia în care va fi în curând cea mai fericită mireasă din lume. E o realizare suficientă ca să-mi justifice existența. Femeia legă o panglică roz îngustă în jurul cutiei de împachetat și făcu o fundă mare, inutilă, pe care o reteză cu un scrâșnet vicios de foarfecă.

— Eu stau aici toată ziua, spuse ea. Și uneori mă gândesc ce Dumnezeu îmi închipui că fac. Îmi pun chiar această întrebare: „Ce Dumnezeu îți închipui că faci aici?“ Rearanjez vitrina, fac una, fac alta ca să atrag oamenii în magazin, dar sunt zile – zile întregi – când nu-mi calcă nimeni pragul. Știu, multora li se par prea scumpe hainele astea, dar să știți că sunt de bună calitate. Sunt haine de foarte bună calitate. Dacă vrei calitate, trebuie să plătești pentru ea.

— Probabil vin când au nevoie de așa ceva, spuse Johanna, aruncând o privire către rochiile de seară. Unde altundeva ar putea să meargă?

— Ba exact asta e, că nu vin. Se duc în orașul mare – acolo merg. Sunt în stare să bată mașina o sută, o sută cincizeci de kilometri, ca să nu mai zic de benzină, și li se pare că așa cumpără ceva mai bun decât ce le ofer eu aici. Dar nu-i adevărat. Nu-i nici calitate mai bună, nici sortiment mai larg. Nimic. Doar că le-ar fi rușine să spună că și-au cumpărat ținuta de nuntă aici, în oraș. Sau vin, încearcă ceva și spun că trebuie să se mai gândească. „Lăsați că mă întorc“, pasămite. Și eu îmi spun în gând: „O, da, știu eu ce-nseamnă asta!“ Înseamnă c-o să încerce să găsească mai ieftin la London sau la Kitchener, și, chiar dacă n-o să găsească mai ieftin, o să cumpere de acolo, din moment ce tot au bătut drumul și sunt sătui de umblat prin magazine.

— Nu știu, spuse ea. Poate dacă aș fi fost de aici, din oraș, ar fi fost altfel. Mi se pare un loc foarte inospitalier. Nu sunteți de aici, nu?

— Nu, spuse Johanna.

— Nu vi se pare un oraș inospitalier?

Inospita…

— Adică e greu pentru cineva din afară să fie acceptat.

— Eu sunt obișnuită să-mi văd singură de treabă, spuse Johanna.

— Dar dumneavoastră v-ați găsit pe cineva. Nu veți mai fi singură de acum înainte – și ăsta e un lucru minunat! Sunt zile când mă gândesc cât de grozav ar fi să fiu măritată și să stau și eu acasă. Bineînțeles, am fost măritată – și tot am muncit. În fine. Poate că într-o zi prințul coborât de pe cal alb va intra pe ușa magazinului, se va îndrăgosti pe loc de mine, și atunci toate se vor aranja!

Johanna trebuia să se grăbească – femeia aceea o ținuse de vorbă și o întârziase. Zorea să se întoarcă acasă și să-și ascundă rochia cumpărată, înainte ca Sabitha să se întoarcă de la școală.

Apoi își aminti că Sabitha nu mai venea – fusese luată la sfârșit de săptămână de către verișoara mamei sale, Roxanne, mătușa ei, să stea la Toronto și să meargă la o școală de fete, ca o adevărată moștenitoare bogată ce era. Și totuși, Johanna iuți în continuare pasul – atât de mult, încât un deștept care sprijinea ușa farmaciei îi strigă: „Arde undeva?“, și atunci ea încetini un pic, ca să nu atragă atenția.

Ambalajul rochiei o stânjenea teribil – de unde să știe ea că magazinul își avea propriile cutii de carton roz pe care scria, cu litere de mână violet, „Milady“? Ar fi putut s-o dea de gol instantaneu.

Se simți stupid că vorbise despre nuntă, câtă vreme el nu pomenise nimic. Și ea nu trebuia să uite asta. Își spuseseră – sau scriseseră – atâtea altele, exprimaseră atâta afecțiune și atâta dor, încât căsătoria ca atare păruse să fi fost pur și simplu trecută cu vederea. Așa cum poți povesti despre cum te-ai sculat dimineața, dar nu și despre cum ai luat micul dejun, cu toate că în mod cert l-ai luat.