12 scaune

CUPRINS:

Partea întâi – „LEUL DIN STARGOROD” 3

CAPITOLUL I. BEZENCIUK ȘI „NIMFELE” 4

CAPITOLUL II. MADAME PETUHOVA ÎȘI DĂ OBȘTESCUL SFÂRȘIT 15

CAPITOLUL III. CODICELE PĂCĂTOSULUI 25

CAPITOLUL IV. MUZA CĂLĂTORIILOR ÎNDEPĂRTATE 33

CAPITOLUL V. UN MARE MAESTRU AL COMBINAȚIILOR 39

CAPITOLUL VI. REFLEXELE BRILIANTELOR 49

CAPITOLUL VII. URMELE „TITANICULUI” 56

CAPITOLUL VIII. HOȚUL CANDID 62

CAPITOLUL IX. UNDE SUNT PLETELE DUMITALE? 76

CAPITOLUL X. LĂCĂTUȘUL, PAPAGALUL ȘI GHICITOAREA 86

CAPITOLUL XI. REPERTORIUL ALFABETIC „OGLINDA VIEȚII” 100

CAPITOLUL XII. O FEMEIE TORIDĂ – AȘA CUM VISEAZĂ POEȚII 115

CAPITOLUL XIII. RESPIRĂ MAI ADÂNC: EȘTI EMOȚIONATĂ! 130

CAPITOLUL XIV. UNIUNEA „SPADA ȘI PLUGUL” 150

Partea a doua – LA MOSCOVA 166

CAPITOLUL XV. ÎN MIJLOCUL UNUI OCEAN DE SCAUNE 167

CAPITOLUL XVI. CĂMINUL „CĂLUGĂRUL BERTHOLD SCHWARTZ” 170

CAPITOLUL XVII. CETĂȚENI, RESPECTAȚI SOMIERELE! 180

CAPITOLUL XVIII. MUZEUL DE MOBILĂ 188

CAPITOLUL XIX. VOT ÎN STIL EUROPEAN 200

CAPITOLUL XX. DE LA SEVILLA LA GRENADA 212

CAPITOLUL XXI. RĂFUIALA 227

CAPITOLUL XXII. CANIBALA ELLOCIKA 241

CAPITOLUL XXIII. AVESSALOM VLADIMIROVICI IZNURENKOV 252

CAPITOLUL XXIV. CLUBUL AUTOMOBILIȘTILOR 265

CAPITOLUL XXV. CONVORBIREA CU INGINERUL GOL 275

CAPITOLUL XXVI. DOUĂ VIZITE 284

CAPITOLUL XXVII. MIRACULOSUL COȘ PENTRU PUȘCĂRIE 291

CAPITOLUL XXVIII. PUICUȚA ȘI COCOȘELUL DIN PACIFIC 301

CAPITOLUL XXIX. AUTORUL „GAVRILIADEI” 313

CAPITOLUL XXX. LA TEATRUL „COLUMB” 322

Partea a treia – COMOARĂ DOAMNEI PETUHOVA 337

CAPITOLUL XXXI. O NOAPTE FEERICĂ PE VOLGA 339

CAPITOLUL XXXII. PERECHEA SUSPECTĂ 350

CAPITOLUL XXXIII. IZGONIREA DIN RAI 359

CAPITOLUL XXXIV. CONGRESUL INTERPLANETAR DE ȘAH 367

CAPITOLUL XXXV. ȘI ALȚII 386

CAPITOLUL XXXVI. VEDERE SPRE BĂLTOACA DE MALAHIT 392

CAPITOLUL XXXVII. CAPUL VERDE 404

CAPITOLUL XXXVIII. ÎN ÎMPĂRĂȚIA NORILOR 415

CAPITOLUL XXXIX. CUTREMURUL 425

CAPITOLUL XL. COMOARA 441

Partea întâi – „LEUL DIN STARGOROD”

CAPITOLUL I. BEZENCIUK ȘI „NIMFELE”

În orașul X, capitală de județ, erau atât de multe frizerii și întreprinderi de pompe funebre, încât ai fi putut crede că locuitorii acestui oraș se nasc ca să se bărbierească, să se tundă, să-și facă o frecție și, îndată după asta, să moară. În realitate însă, în orașul X, capitală de județ, oamenii se nășteau, se bărbiereau și mureau destul de rar. Orașul ducea o viață cât se poate de liniștită. Serile de primăvară erau încântătoare, noroiul lucea în lumina lunii ca antracitul și toți tinerii din oraș erau atât de îndrăgostiți de secretară comitetului sindical al lucrătorilor din întreprinderile comunale, încât acest lucru o împiedica să strângă cotizațiile.

Problemele dragostei și ale morții nu-l frământau pe Ippolit Matveevici Vorobianinov, deși, prin însăși natura serviciului său, el se ocupa de aceste probleme în fiecare zi de la nouă dimineața până la cinci după-amiază, cu o întrerupere de jumătate de oră pentru dejun.

Dimineața, după ce-și bea porția de lapte fierbinte, pe care i-o servea Klavdia Ivanovna într-un pahar de sticlă mată cu ape, ieșea din căsuța lor cam întunecoasă pe strada Tovarășul Gubernski, o stradă largă, scăldată în minunata lumină a primăverii. Era strada cea mai plăcută din câte s-au întâlnit vreodată în orașele de provincie. Pe stânga, în dosul unor geamuri verzui și tulburi, sclipeau sicriele argintii ale întreprinderii de pompe funebre „Nimfa”. Pe dreapta, îndărătul unor ferestre mici, cu chitul căzut, se îngrămădeau mohorâte coșciugele de stejar, prăfuite și serbede, ale meșterului Bezenciuk. Apoi venea prăvălia meșterului coafor „Pierre și Constantin”, care oferea clientelei sale „manichiură îngrijită” și „ondulation la domiciliu”. Urma un hotel cu o frizerie, iar mai încolo, pe un maidan, se vedea un vițel rozaliu care lingea cu gingășie o firmă ruginită, prinsă de o poartă stingheră, cu următorul text:

POMPE FUNEBRE.

Poftiți, vă rog!

Deși aceste întreprinderi erau numeroase, clientela lor era destul de redusă. „Poftiți, vă rog” dăduse faliment cu trei ani înainte ca Ippolit Matveevici să se fi stabilit în orașul X, iar meșterul Bezenciuk bea rachiu cu nemiluita și încercase chiar o dată să amaneteze la muntele de pietate cel mai bun coșciug al său, un coșciug de vitrină.

În orașul X, oamenii mureau rar și Ippolit Matveevici știa acest lucru mai bine decât oricine, fiindcă avea slujbă la oficiul stării civile, unde era însărcinat cu înregistrarea deceselor și a căsătoriilor.

Masa la care lucra Ippolit Matveevici semăna cu o veche lespede de mormânt. Colțul ei din stânga era ros de șobolani. Piciorușele-i șubrede se clătinau sub povara registrelor groase, de culoarea tutunului, din care puteai afla toate datele privitoare la originea locuitorilor din orașul X și la arborii genealogici crescuți pe acest pământ sărăcăcios de provincie.

În ziua de vineri 15 aprilie 1927, Ippolit Matveevici se trezi că de obicei la ora șapte și jumătate și își puse numaidecât pe nas pince-nez-ul de modă veche, cu arc de aur. Nu purta ochelari. Într-o zi, ajungând la convingerea că nu-i sănătos să porți pince-nez, Ippolit Matveevici se dusese la optician și-și cumpărase o pereche de ochelari fără ramă, cu brațe aurite.

Lui îi plăcuseră ochelarii, dar nevastă-sa – lucrurile acestea se petrecuseră cu puțin înainte de moartea ei – găsise că acești ochelari îl fac să semene leit cu Miliukov2, așa încât Ippolit Matveevici se văzu nevoit să-i dăruiască portarului. Deși nu era miop, portarul se învățase cu ochelarii și-i purta bucuros.

— Bonjour! Se salută afectat Ippolit Matveevici pe sine însuși, dându-se jos din pat. Acest Bonjour dovedea că Ippolit Matveevici se sculase bine dispus. Când își spunea dimineața Gut Morgen, însemna de obicei că ficatul își face de cap, că cincizeci și doi de ani nu e o glumă și că afară vremea e cam umedă.

Vorobianinov își vârî picioarele uscățive în niște pantaloni de gală, cumpărați încă înainte de război, își legă pantalonii în dreptul gleznelor cu șireturi și apoi se încălță cu niște cizme scurte și moi, cu botul pătrat și strâmt. Cinci minute după asta Ippolit Matveevici se fandosea într-o vestă de culoarea lunii, presărată cu mici steluțe argintii și într-o haină scurtă de lustrină „șanjantă”. După ce-și scutură de pe părul său cărunt picurii ca de rouă rămași de la spălat, Ippolit Matveevici mișcă fioros din mustăți, își pipăi nehotărât bărbia cam aspră, își perie părul ca de aluminiu, tuns scurt și, zâmbind politicos, ieși înaintea Klavdiei Ivanovna, soacră-sa, care tocmai intră în odaie.

— Eppole-et, rosti ea cu un glas ca de tunet, am avut un coșmar azi-noapte.

Cuvântul „coșmar” fu rostit cu accent franțuzesc.

Ippolit Matveevici se uită la soacră-sa de la înălțimea celor o sută optzeci și cinci de centimetri pe care îi măsura și de la care îi venea ușor și la îndemână s-o trateze cu oarecare dispreț.

Klavdia Ivanovna continuă:

— Am visat-o pe răposata Marie, cu părul despletit și cu cordon de aur.

Klavdia Ivanovna avea un glas ce semăna leit cu o bubuitură de tun și făcea să tremure lampa de tuci cu țurțurii ei de cristal prăfuiți și cu bilele-i cu alice.

— Sunt foarte neliniștită. Mi-e teamă să nu se întâmple ceva. Ultimele cuvinte fură rostite cu atâta putere, încât cadrilaterul de păr de pe tigva lui Ippolit Matveevici se făcu vâlvoi. Vorobianinov arboră o mutră acră și rosti silabisind cuvintele:

— N-o să se întâmple nimic, maman. Apa s-a plătit?

Află că nu s-a plătit. Nici galoșii nu erau spălați. Ippolit Matveevici nu-și iubea soacra. Klavdia Ivanovna era proastă, iar vârsta ei înaintată nu mai permitea să se spere că ar putea să se deștepte vreodată. Era de o zgârcenie nemaipomenită și numai sărăcia lui Ippolit Matveevici împiedica această pornire să se dezlănțuie din plin. Avea un glas atât de puternic și atât de grav, încât i l-ar fi invidiat până și Richard Inimă-de-Leu, la al cărui strigăt – precum se știe – caii se lăsau în genunchi. În afară de asta – lucrul cel mai îngrozitor – Klavdia Ivanovna avea vise în fiecare noapte. Visa fete cu cordoane, cai îmbrăcați în valtrapuri cu tiv galben de dragon, portari care cântă la harpă, arhangheli în șube de paznici, umblând noaptea cu toaca în mână, andrele de croșetat care sar singure prin cameră, scoțând niște sunete supărătoare. Într-un cuvânt, Klavdia Ivanovna era o bătrână puțină la minte. Și, ca o încununare a tuturor acestor cusururi, îi crescuseră sub nas niște mustăți ce aduceau a pămătuf de ras.

Ippolit Matveevici plecă de acasă cam enervat. Sprijinit de ușorul ușii de la intrarea prăvăliei sale părăginite, meșterul Bezenciuk stătea cu brațele încrucișate. Din pricina necontenitelor insuccese în afacerile sale comerciale și a lungului consum de băuturi încălzitoare, ochii îi erau de un galben violent ca de cotoi și îi ardeau ca niște tăciuni nestinși.

— Avem onoarea să vă salutăm! Strigă el înghițind cuvintele când îl zări pe Ippolit Matveevici. Bună dimineața!

Ippolit Matveevici îl salută cu politețe scoțându-și pălăria pătată, din fetru gros.

— Cum se mai simte coana soacră, dacă îmi este îngăduit să întreb?

— Hm-m-m, făcu nedefinit Ippolit Matveevici și, săltându-și umerii drepți, își văzu de drum.

— Ei, să-i dea Dumnezeu sănătate, spuse cu amărăciune Bezenciuk. Numai pagube avem, arde-o-ar focul de treabă!

Și încrucișându-și brațele la piept, se sprijini din nou de ușor.

La poarta întreprinderii de pompe funebre „Nimfa”, Ippolit Matveevici fu din nou oprit.

Proprietarii „Nimfei” erau în număr de trei. Ei îl salutară toți deodată și-l întrebară în cor de sănătatea soacrei sale.

— E bine, bine, răspunse Ippolit Matveevici, ce să aibă! Azi-noapte a visat o fată de aur cu părul despletit.

Cele trei „nimfe” se uitară unul la altul și scoaseră un oftat adânc.

Toate aceste întâlniri îl întârziară pe Ippolit Matveevici și, contrar obiceiului, sosi la slujbă când ceasul atârnat deasupra lozincii „Ai terminat treaba – pleacă!” arăta nouă și cinci.

Film artisitc adaptare a romanului 12 scaune il puteti vedea aici............https://latimp.eu/12-scaune-1971-online-hd-film-rusesc-comedie-subtitrat-romana-ilf-petrov/