Corigenta la dragoste

CUPRINS:

PERSONAJELE 3

TABLOUL 16

TABLOUL 217

TABLOUL 328

TABLOUL 436

TABLOUL 543

TABLOUL 650

TABLOUL 758

TABLOUL 866

PERSONAJELE:

Fana și Eliza Ifrim, Cristina Iovan, Ștefan Răducu, Geo Ranet – 18-20 de ani, colegi de clasă sau clase paralele. Caracterologic, fără să epuizăm prezentarea și evoluția lor:

FANA – lucidă, incisivă, febrilă, revendicată egal și oscilând între un romantism reprimat și o emancipare reală (depășind aventura și modalitatea livrescă). Tentată să protesteze, nu fără vehemente, și să se opună îngrădirilor (acțiunea le va delimita), Fana e inclusă de regulă tipului, incriminat, de adolescentă mondenă (care își „trăiește” viața) și considerată, cu diferențieri inerente, o lunatică, o indezirabilă, un „crocodil albastru”.

ELIZA – liniștită, studioasă, cuminte, speriată „să nu ajungă ca Fana”, admirând-o tacit și realizând, poate nu prea târziu, că sora ei n-o pune numai „în umbră”, ci îi contestă felul de a fi. De aici, protestul de o violență extremă și nevoia de a se apăra acuzând. Că Eliza e tipul preferat de părinți, de diriginți și de bărbații peste 35 de ani, care îi apreciază timiditatea și inexperiența, docilitatea și, implicit, conformismul? Asta e drama ei.

CRISTINA – sigură de sine (frumoasă, dezinvoltă, agreabilă), nu se vrea altfel, nu-și reprimă naivitățile și n-o înțelege pe Fana (n-a avut experiențele ei). Stenică structural, trece prin dramele vârstei fără să știe că-s drame (cum le-ar numi tatăl ei, scriitorul Horațiu Iovan), maturizându-se fără convulsii, dar nu și fără regrete.

ȘTEFAN – mai robust, mai versat, mai cenzurat în reacții (în stare să mintă ireproșabil și să treacă fără efort la cele mai neașteptate sincerități), e din „familia” Fanei, dar e departe (la declanșarea acțiunii) de profunzimile ei. În plus, se vrea foarte matur, ceea ce îi accentuează adolescența (farmecul, inconsecvențele și nevralgiile ei). Simpatic și cuceritor, beneficiază, iar uneori și justifică circumstanțe atenuante.

RANET – cu candori și desuetudini, dificil și complicat în esență, depășit, dar nu străin de ce se întâmplă în jur. Indiferent la „modalitatea” Ștefan, pe care n-o condamnă direct (declarat), este opusul ei. Cumințenia lui – educată, voită și autoimpusă – ascunde inerent refulări. Când devine agresiv (moralizator și didactic), justifică o alarmă reală. Ca tinerețea lui – cu nenumăratele încercări și restructurări proprii vârstei – ne mai rezervă surprize? De aici și piesa noastră.

În intenție – o piesă inspirată din viața adolescenților, a unor adolescenți (18-20 de ani) care, din multe puncte de vedere, au încetat să mai fie elevi (deși sunt încă în ultima clasă, a XII-a, ultima lună de școală), dar n-au devenit încă altceva… A unor adolescenți care, în sensul cel mai exact, „se caută”, încearcă să-și identifice adevăratul lor fel de a fi, sunt preocupați, mai mult decât ar dori să o spună, de complicatele probleme ale vârstei, considerată pe drept dificilă.

Dificultatea cea mai mare și pentru regie – ne gândim la alegerea actorilor – o constituie faptul că acești adolescenții chiar dacă mai poartă uniforme școlare, nu mai sunt pe structura lor interioară elevi, au crescut și, oricât ne-ar fi de greu să o recunoaștem, atunci când buletinele lor de identitate indică doar 19-20 ani, sunt mari și au preocupările unor oameni ce se vor și sunt mari. (Revendicați egal și oscilând între un romantism reprimat și o emancipare reală – cum precizam anterior – ei ne violentează frecvent preconcepțiile noastre conformiste despre elevi.)

De aici și efortul de a fugi de tentațiile atât de atrăgătoare ale comportamentului cunoscut și declarat ca fiind „școlăresc” dar care i-ar fi deformat, tu esență, și efortul, totodată, de a le surprinde preocupările „extrașcolare”, mai exact „extraprofesionale”, preocupări vizând însă, în egală măsură, maturizarea lor afectivă, morală, cetățenească, întregul lor mod de a fi și, în accepția cea mai înaltă, opțiunile lor viitoare.

De aici și interesul pentru ce gândesc acești adolescenți când rămân ei între ei, și bunele noastre intenții nu aduc în mijlocul lor nici un atotștiutor de profesie. De aici și alegerea preferențială a unor tipuri diferind de ceea ce ne place să ne imaginăm că ar fi adolescentul „mediu” sau „tipic” și alegerea, cu bună-știință, a adolescentului lucid, matur (sau aspirând spre maturizare), cu adevărat simptomatic pentru această vârstă și acest moment de tranziție temperamentală. Tot de aici, în sfârșit, efortul de a le exprima gândurile și nu de a le surprinde „limbajul”, de a-i supune la röntgenul unor situații mai puțin obișnuite.

Acțiunea în zilele noastre.

TABLOUL 1

Scena imaginează o sală de festivități, de felul celor existente în mai toate liceele vechi, cu tradiție. Cromolitografii, panouri cu „promoții de aur”, un nelipsit bust de poet – importante fiind nu atât diferitele elemente citate (sau altele, mai inspirat alese), cât o anumită „atmosferă școlară” care ar putea rezulta.

În partea stângă, cuprinzând aproximativ o treime din spațiul de jos – un mic podium, marcând scena sălii de festivități. Fotoliile, unul sau două șiruri – atât cât să indice obișnuita lor amplasare; celelalte – retrase mult, lateral, pentru a degaja mișcarea actorilor.

În dreapta, sus, în secțiune, o încăpere de felul celor destinate proiecționiștilor de film, transformată într-o veritabilă cabină de sonorizare și lumini (reflectoare îndreptate spre podium, instalații electrice etc.). O scară metalică urcând vertical și o platformă superioară de trecere fac legătura între podium și cabina de sonorizare.

Contrastând cu scenografia de ansamblu, pe care am dori-o aerată, modernă, pe podium – câteva elemente naturaliste sugerând decorul unei piese care s-a jucat sau s-a repetat mai de mult. La ridicarea cortinei, podiumul este în plină lumină, în timp ce cabina de sonorizare, pentru moment, în întuneric deplin atât cât să n-o bănuim.

Pe podium, în penumbră – Fana; Ștefan tocmai intră în scenă.

ȘTEFAN: Fana, nu te mai recunosc! Să intri tu, în scenă, de la orele două, când repetiția începe la trei?! (Agravând.) Și partenerul tău – lipsă! Nici un adorator! … Cum poți să îngădui, Fana?

FANA: N-am venit niciodată cu adoratorii la școală! Nu inventa! Iar partenerul l-am împușcat acum 10 minute.

ȘTEFAN; Mai bine îl trimiteai la plimbare, „good boy”, sau „adio, cherie”. Împușcăturile se pot auzi la direcție (Apoi. prozaic.) De la ce v-ați certat?

FANA: De la nimic. I-am cerut un miliard ca să-l suport în scenă, dar el mi-a spus…

ȘTEFAN: Să-i împrumuți zece lei, îl cunosc.

FANA: Era un atalent…

ȘTEFAN: De la ce v-ați certat?

FANA: Cum termina replica, indiferent de piesă, începea să ofteze… O dată mi-a și scris. Spunea c-o să mă iubească etern…

ȘTEFAN (cu gravitate mai mult decât persiflantă): Adică toată viața!

FANA (același joc): Și după!

ȘTEFAN (întrerupând brusc jocul): Zi, mai bine, că ți-a venit cheful să-l schimbi! Nu-ți mai plăcea figura. (Cu importanță.) Știm noi! Și erai înțeleasă cu un altul…

FANA: Exact! încă de acum un an (subliniind), din ziua de 4 septembrie. Îmi pare bine că știi!

ȘTEFAN: Ce vrei să spui? (Interzis.) Cum adică din 4 septembrie?

FANA: Mi-a fost o clipă teamă că n-ai reținut totuși ziua, nefericita zi de început… a marii noastre iubiri! Dar tu, ca o fire sentimentală ce ești, ai reținut-o… (Accentuând ironia.) Și ai jucat excelent: un scurt moment de uimire, o rememorare subită, o umbră de tristețe, și acum din nou uimire… De asta te-am și ales: ești un actor excelent.

ȘTEFAN: Ultima oară când am recitat o poezie, diriginta a crezut că-mi bat joc! Eu n-am pic de talent… Când vreau să fiu serios – mor de râs!

FANA: Acum un an jucai destul de bine. Și se simte un progres. Felicitări, Ștefane!

ȘTEFAN: Dar eu n-am jucat niciodată, iar anul trecut, dacă vrei să știi adevărul… (tentativă cvasisentimentală, mai mult o tatonare) eu nu te-aș fi părăsit, dacă tu…

FANA (întrerupându-l): Uite-te, mai bine, pe text! (I-l aruncă.) Prefer să fii în temă!

ȘTEFAN: Ce text? Vreau să cred că glumești! Tu știi doar foarte bine că eu n-am să accept niciodată…

FANA: Ba da! (Și ca o confirmare o acestei certitudini.) I-am spus și dirigintei. Corista s-a declarat și ea de acord, ca regizoare a spectacolului și veche cunoștință a ta… Iar Ranet a fost de-a dreptul încântat.

ȘTEFAN: Ranet? Ce ți-a venit să-l amesteci?

FANA: Pentru că nu-l poți suferi… Și-i textul lui! Citește-l! Hai, curaj! (Printre altele, vag.) Apropo… Nu tu m-ai părăsit! (Apoi anulând.) Hai, citește, Ștefan! (Schimb lung de priviri, supraveghere reciprocă.)

ȘTEFAN (deschizând textul și combinând diferitele precizări cu propriile sale reflecții): „Viitorul al doilea, anticipație lirică de elevul Geo Ranet, din clasa a XII-a C”. – cel mai mare gogoman al liceului – „cu precizarea că în această anticipație vor apărea chiar elevii clasei a XII-a” – asta s-o creadă el! – „care, reîntâlnindu-se peste un număr de ani.” – murind cu toții de bucurie – „ne vor conferi imaginea a ceea ce a devenit, fiecare, în acest viitor…” (Conclusiv.) E sărit de pe linie!

FANA: Ești un invidios fără margini!

ȘTEFAN: Iar tu-i iei apărarea pentru că Ranet te-o fi făcut „nu mai știu ce” în Viitorul lui. (Ipoteză.) Cea mai celebră artistă…

FANA: O simplă dirigintă, atât!

ȘTEFAN: Ei, nu vorbi. O „simplă”! Adică, școala te-a ajutat să te îndrepți, iar tu, în semn de recunoștință, ai devenit cadru didactic.

FANA: Exact. (Și nu regret.)

ȘTEFAN: Am să ți-o reamintesc în Viitorul lui Ranet, peste vreo 5-6 ani, când ne vom reîntâlni.

FANA: Peste 15. Sau, poate, 25.

ȘTEFAN (uimit, dar… excelent): Și tu ai acceptat să vii la o reîntâlnire după atâția ani? Când ai să fii o relicvă? Parcă te văd… Știi ce vârstă ai să ai? Sunt de pe-acum îngrozit!

FANA: 33 împliniți… sau, poate, 43…

ȘTEFAN: 53… Dar privește-ți umerii ăștia căzuți, talia care abia se mai vede. Glezna atât de îngroșată… (cu regret) și glezna de acum 15 ani… Nici nu știi ce gleznă aveai!

FANA: Tu, în schimb, pari acum mai serios. Și, cum scrie Ranet, nu mai ești fostul elev dintr-a XII-a… Ai crescut foarte mult!

ȘTEFAN: Fenomenal! Am crescut… Cum i-a putut trece prin minte!

FANA: Ești un apreciat fizician!

ȘTEFAN: Scrie el „apreciat”?

FANA (verifică): Promițător…

ȘTEFAN: Aha. Și ce face deșteptul ăsta de fizician, care vine după 15 ani și promite, dar încă nu-i apreciat?

FANA: Este frământat sufletește.

ȘTEFAN: Și după ce isprăvește…?

FANA: Se întâlnește cu o fostă colegă!

ȘTEFAN: E clar! (Se întinde, demonstrativ, pe o bancă.) O să se frământe din nou.

FANA: Ștefan!

ȘTEFAN: Nici un Ștefan! Ai spus ca vrei să repeți – foarte bine! Că ți s-a topit partenerul – am înțeles și asta. Că eu – S. O. S. – aș putea să-i țin locul – perfect. Dar tu îmi ceri acum să înghit și toate bazaconiile ilustrului Geo Ranet. Ei bine, le resping.

FANA: Pentru că n-ai poezie!

ȘTEFAN: S-a consumat. Cererea foarte mare! (Subit agresiv, ridicându-se.) Și să nu-mi ceri mie să joc rolul unui individ (calculează) de 19, să zicem, și cu 15, așa, 34 de ani… Ce? Am să arăt eu peste noapte ca unul de 34?

FANA: Arăți! Arăți chiar foarte bine… Ai un aer aparte.

ȘTEFAN (flatat): Exagerezi!

FANA: Deloc. Te-ai masculinizat.

ȘTEFAN (rănit profund): Tu să-ți bați joc, auzi, de tipii aia ai tai, care te-au învățat aiurelile astea! Eu nu sunt Geo Ranet sa te fac dirigintă… Eu, cât ai clipi, întorc foaia!

FANA: Asta și vreau, s-o întorci, să devii agresiv și furios ca trinitratul de glicerină.

ȘTEFAN: Ce-i… trinitratul ala?

FANA: Formula dinamitei.

ȘTEFAN: Și agresiv, de ce?

FANA: Ești un marc talent, o speranță… Și te reîntorci în orașul natal, unde mă regăsești din întâmplare, pe o strada și te uiți la mine pierdut, cu ochi rotunzi de vițel…

ȘTEFAN: Poate încasezi vreo două!

FANA: Eu, care am fost dragostea ta? Amintește-ți, pe când eram într-a XII-a…

ȘTEFAN: A XI-a!

FANA: A XI-a sau a XII-a, asta-i mai puțin important. Dar am fost singura ta dragoste mare…

ȘTEFAN: Că om fi fost izolați pe insulă!

FANA: O dragoste care s-a prelungit ani la rând…

ȘTEFAN: Aproape trei săptămâni. Din 4 până la 27 septembrie.

FANA: Iar acum, reîntâlnindu-ne, fii cinstit, nici nu-ți vine să crezi: „Fana, tu ești?” (Răspunzând.) „Chiar eu.”

ȘTEFAN: Și te sărut? …

FANA: În gând! Pentru că ești copleșit de emoție, paralizat complet, abia mă ții de mână. Și alergăm prin oraș fără țintă, până ce amețim… Fii o clipă lucid!

ȘTEFAN: Ori amețit, ori lucid! Că și-nainte am alergat, deși eram paralizat de emoție. Devin cu totul ilogic.

FANA: Ilogic, da! Riguros de ilogic. Dar fericit c-am ajuns în fața vechiului nostru liceu… Pentru că am ajuns!

ȘTEFAN: Uite aici m-ai pierdut!

FANA: …Suntem chiar în fata grilajului. Iar dincolo de grilaj, zidurile gri ale școlii, gata să ne vorbească de atâtea întâmplări…

ȘTEFAN: Poate și de teza de joi.

FANA: Dar tu ai promovat încă de acum 15 ani, ai terminat facultatea, ai pătruns în nucleu, te învârți printre electroni și mezoni… (Și, ca în fața unei imaginare intrări în liceu). Hai să intrăm!

ȘTEFAN: O să ne oprească portarul. Că mezonii sunt sau nu sunt, dar instrucțiunile-s clare!

FANA: Noul portar e de treabă, vechiul portar a murit.

ȘTEFAN: Cine să moară. Pandele?!

FANA: Au trecut 15 ani: oamenii-s muritori.

ȘTEFAN (subit realist): Și noi ne pierdem vremea, poftim! Nu tu un dans, un sărut, nici măcar o abatere mică, mică de tot, cât de mică.

FANA: Ar fi o impietate. Ne aflăm sub impresia școlii. Și totul ne copleșește (ca și cum s-ar afla în incinta liceului) mozaicul – tocit; holurile – largi; coridorul – măsurând kilometri…

ȘTEFAN: 126 de pași!

FANA: …Scara urcând spre înalt…

ȘTEFAN: Vrei să spui: la etaj!

FANA: Dar acum ai o optică nouă, nu înțelegi? Spune ce vezi?!

ȘTEFAN: O secțiune anatomică-adult, pe care un biolog cu sentimentul răspunderii a adăugat ce-i lipsea…

FANA: Ești un măgar!

ȘTEFAN: Tot eu? După ce am acceptat să repet în toată istoria asta absurdă cu trecut-viitor… și să improvizez la comandă?!

FANA: Dar noi n-am repetat nici o clipă. Asta a fost piesa noastră, n-are nimic cu Ranet. Iar tu ești Raf Vallone, pentru ca așa te vedeam eu pe atunci, în liceu. Și nu trebuia să uiți atât de ușor acel 4 septembrie… Bună, dragul meu Raf!

ȘTEFAN: Tu termină cu Raf! Ai repetiție peste un sfert de oră, corista te „vânează” de mult, pe mine mă așteaptă o teză…

FANA: Uită-te la panou!

ȘTEFAN: Nu există nici un panou! Ce e cu tine, Fana?

FANA: Panoul care va fi… (Oprindu-se în fața unui panou la fel de imaginar.) „Promoția clasei a XII-a”, cu toți colegii noștri de clasă. Și tu ești fericit că-i revezi pe Ranet, pe Eliza… Cristina!

ȘTEFAN: Că mi s-a făcut dor de toți încuiații liceului! Și mai ales de Cristina, care dansa ca o mătura!

FANA: Dansa splendid – mi-amintesc cât se poate de bine -, dar n-ai dansat niciodată cu ea, pentru că nu îndrăzneai s-o inviți. Cristina nici nu te vedea… iar tu îi urmăreai ca un prost fiecare mișcare. Te obseda, recunoaște!

ȘTEFAN (suprasolicitând): Până și-n somn… Era doar singura fiică a scriitorului Horațiu Iovan, impostorul acela cu magnetofon și mașină.

FANA: Ești un monstru, Ștefan!

ȘTEFAN: Pentru că a spus-o Gavrilescu în clasă, când i-am ars condensatorul la fizică. Dar au trecut 15 ani, poate a murit și el! (Din sală parvine zgomotul unei bănci răsturnate.)

FANA: Adevărat, nu ești… (Cercetează întunericul, dar nu zărește pe nimeni.) Ai fost un monstru, Ștefan!

ȘTEFAN (scos din sărite): Și tu ce-ai fost într-a XII-a? Văd că ai uitat dintr-o dată, ai un lapsus grozav: și ai uitat de „aiuriții” ăia ai tăi, care te așteptau în fiecare zi, la plecare, pentru că te stimau – nu-i așa? – și voiau să comunicați de la suflet la suflet… Și mai vorbești de 4 septembrie…

FANA: Poate că într-adevăr i-am uitat.

ȘTEFAN: Și ca să-i uiți mai bine, le-ai telefonat acum 10 minute, că eram în holul liceului, și te-am auzit foarte bine!

FANA: N-ai avut ce auzi. A sunat mereu „ocupat”.

ȘTEFAN: Asta la început, când ai sunat prima oara. Dar ai sunat din nou: „Aici, Fana. Tu ești?” Și pe urma încă o dată „Alo! Fii, te rog, bun…” Apoi ai formai un alt număr, că ai scos un carnețel din servietă… Și din nou: „ocupat”, scos telefonul din priză sau dispărut fără urmă.

FANA: Sunt noua dirigintă, Ștefan. Au trecut 13 ani… Ai să strici toată piesa. (Din nou zgomote de bancă răsturnată.)

ȘTEFAN: Să-ți fi păstrat pentru ea partenerul, cel care știa să ofteze! (Apoi, în direcția sălii.) E cineva acolo? (Nici un răspuns.) Nu trebuia să-l împuști!

FANA; Mi l-am păstrat. Trăiește. Cu el voi juca în piesa lui Ranet. Dar noi avem piesa noastră. Și-am crezut că mă vei invita, ca și în urmă cu ani, într-a XI-a, să ne plimbăm, pe străzi – fără text; c-ai să mă crezi suficient de naivă pentru a-mi vorbi din nou de nu știu ce locomotivă „Pacific”; și suficient de romantică pentru a te însoți, ca și atunci, într-un turn…

ȘTEFAN (sincer surprins): Care turn?

FANA: Turnul în care am urcat, amintește-ți, pe o scăriță îngustă, și tu mi-ai strigat: „Fana, treapta a VII-a lipsește”.

ȘTEFAN (și-a amintit): A, da. Tu te referi la… Dar nu a VII-a, a VIII-a.

FANA: Iar odată sus, aplecați peste pervazul ferestrei, să-mi arăți ca și atunci orașul…

ȘTEFAN (minimalizând): Două acoperișuri, o stradă…

FANA: Și ca desert, în amintirea aceluiași 4 septembrie, să-mi oferi, în reluare, interminabilul tău repertoar cu minciuni povestea cu pictorul pe care l-ai cunoscut nu știu când, cu cele 31 de străzi, proprietate individuală și, evident, exclusivă… Vai, cât de prost mințeai!

ȘTEFAN: În timp ce tu mi-ai spus că n-ai fost niciodată în turn. Voiai să te cred o naivă.

FANA: Atunci, într-a XI-a, eram…

ȘTEFAN: Și te-a sedus un netrebnic… Uite-un subiect de piesa!

FANA: De ce să-l consider netrebnic pe bătrânul meu Raf?

ȘTEFAN (definitiv): Fana, concret, ce vrei?

FANA: Nimic, să mă amuz și să-ți confirm că ai intuit cât se poate de bine. Am fost mai înainte la telefonul din hol. Și am format un număr. Apoi încă unul. După care, al treilea… Dar nu mi s-a răspuns. Pentru că eram înțeleasă, cu fiecare în parte, să nu sun înainte de sâmbătă seara. Iar ei – cei pe care îi căutam – nu sunt pompieri, nici „informațiile” gării și nici „06”, Salvarea. Ei au, fiecare, program. Iar dacă îi suni mai devreme, înseamnă că tu ai nevoie de ei, c-o să-i ții la telefon cel puțin 10 minute și nu vor putea să-ți răspundă numai cu „da” și „nu”. De aceea, nici măcar nu se scuză. „Greșeală”, „ocupat”, „formați, vă rog, încă o dată…” Cele mai diferite sisteme, dar, de fapt, unul și același: „Nu insistați, vă rog… Reveniți altă dată”.

ȘTEFAN: Și atunci, ți-ai amintit că există un Ștefan.

FANA: Un fost coleg de liceu, pus totdeauna pe ceartă, poate cam neserios, dar care, de mult de tot, printr-a XI-a, îmi spunea: „Sună când îți face plăcere, e suficient să-mi spui că ești tu…” Și mă invita seară de seară la film.

ȘTEFAN (refuzând efuziunea): Asta ar fi o idee… Reprezentația de la „7” o prindem.

FANA: Dar au trecut 15 ani… Sunt căsătorită, Ștefan.

ȘTEFAN: Eu îți precizez că-i un film cât se poate de bun.

FANA: Cristina-i căsătorită și ea. Ranet are copii. Numai pe Eliza ai mai putea s-o inviți… Este tot cum o știi. Și-a susținut, de curând, doctoratul. Eu sunt prea bătrână, Ștefane.

ȘTEFAN: Atunci, tot ce mi-ai spus până acum, și toată povestea cu turnul și orașul meu interior… (din joc) n-a însemnat nimic?

FANA (imitând reacția lui): Care turn? (Și pentru că el nu înțelege.) Daca te-aș întreba și eu, cu același aer mirat cu care m-ai întrebat înainte „La ce te referi? Care turn? Despre care oraș îmi vorbești?”

ȘTEFAN: Ar fi o răzbunare naivă. Eu n-am avut niciodată memorie. Dar asta nu înseamnă deloc ca nu m-ar lega și pe mine…

FANA: Înseamnă! Scuzele sună fals. Faci gesturi mult prea largi… (Pauză.) Nu te leagă nimic!

ȘTEFAN (iritat din nou): Și pe tine te leagă? Vrei să-ți spun adevărul?

FANA: Cred că-l știu. Au trecut prea mulți ani… Am și un soț foarte gelos…

ȘTEFAN (regretând): Tu lasă-ți soțul în pace, uită de toate prostiile astea, acum e trei fără zece. Repetiția durează o oră și jumătate. Zic două… Eu te aștept până la cinci.

FANA: Plec imediat! Mă îmbolnăvesc și plec. Nu mai repet niciodată!

ȘTEFAN: Dar e absurd! Ce-o să zică corista?! Nu mai vorbesc că vine și un fotograf din oraș… Se fac fotografii la piesa în care tu jucai Vrăjitoarea. Și filmul e foarte bun… La 9 ești acasă. Nu are rost să pleci!

FANA Nu mai am răbdare, Ștefan! Nici să repet, nici să fac fotografii! Dar tu ai să începi imediat cu întrebările… de ce? și pentru ce?

ȘTEFAN: Una singură, Fana…

FANA (încercând să ghicească): De ce te-am rugat să repeți în Viitorul al doilea?

ȘTEFAN Nu. Fana. Despre noi… Acum un an, în septembrie, fără să-mi explici niciodată, adică fără explicații, ai întrerupt. Vreau să zic, „s-a întrerupt” tot ce-a fost între noi… sau ar fi putut fi…

FANA Și ai regretat?

ȘTEFAN: Dacă spun „da”, ai să crezi că eu îți propun, acum, să reluăm. Dar fiecare dintre noi a avut între timp drumul lui… Adică – două drumuri. Și asta n-am înțeles niciodată.

FANA: Ba da, ai înțeles foarte bine. „S-a întrerupt” pentru că am avut două drumuri.

ȘTEFAN: Eu însă voiam să te întreb.

FANA: Trebuia să mă întrebi mai de mult. Sau, cel puțin, să fi avut curajul să-mi spui „Fana, am regretat…”

ȘTEFAN: Ca să te amuzi, știu eu! Să afle toată școala! Ei bine, nu! N-am regretat deloc. Nici o clipă, să știi! Și-am avut de atunci 14 aventuri. După-amiază, a 15-a! Și nu ți-am ascultat convorbirea în hol, dar te cunosc. Așa că n-am regretat niciodată.

FANA: Eu însă, da… Regret.

ȘTEFAN: (înțelegând eroarea): Fana! N-am vrut să spun… Adică, n-ai înțeles! … Nu fugi! Vine un fotograf din oraș… Piesa în care jucai Vrăjitoarea… Ți-ai lăsat și textul aici… Te sun diseară, acasă! (Ridica textul piesei, citește din nou începutul, mormăie ca pentru el: „Anticipație lirică…” Fir-ar el de Ranet!)