Vitelul de aur

Partea întâi.

ECHIPAJUL „ANTILOPEI”

Când traversezi strada, uită-te bine în stânga și în dreapta.

(Regulă de circulație)

CAPITOLUL I.

CUM A ÎNCĂLCAT PANIKOVSKI CONVENȚIA.

Pietonii reprezintă cea mai mare parte a omenirii. Mai mult chiar, constituie lamura ei. Pietonii au creat lumea. Ei au construit orașele, au ridicat clădirile cu etaje peste etaje, au făcut instalațiile de canalizare și de alimentare cu apă, au pavat străzile și le-au luminat cu becuri electrice. Ei au răspândit cultura în lumea întreagă, au inventat tiparul și praful de pușcă, au făcut poduri peste râuri, au descifrat hieroglifele egiptene, au pus în circulație lama de ras, au desființat comerțul cu sclavi și au stabilit că din boabele de soia se pot prepara o sută paisprezece feluri de mâncare gustoasă și hrănitoare.

Și când totul a fost gata, când planeta noastră a căpătat un aspect oarecum civilizat, au apărut automobiliștii.

Trebuie să precizăm, de altfel, că și automobilul a fost inventat de pietoni. Dar automobiliștii au uitat asta numaidecât și au început să-i strivească pe sărmanii pietoni blânzi și inteligenți. Străzile, create de pietoni, au trecut sub stăpânirea automobiliștilor. Partea carosabilă a devenit de două ori mai lată, iar trotuarele, de două ori mai înguste, ajungând până la dimensiunile banderolelor de pe pachetele de tutun. Pietonii au început să se lipească, temători, de zidurile caselor.

În orașele mari, pietonii duc o viață de martiri. S-a introdus, pentru ei, un fel de restricție de ghetou în ce privește circulația. Nu li se îngăduie să traverseze decât la intersecții, adică tocmai acolo unde circulația este mai intensă, unde firul de păr de care atârnă de obicei viața pietonului se poate rupe mai ușor decât oriunde.

În întinsa noastră patrie, mașina – destinată, în concepția pietonilor care au inventat-o, să servească transportului pașnic al oamenilor și lucrurilor – a căpătat caracterul primejdios de proiectil fratricid. Ea scoate din arenă coloane întregi de membri ai sindicatelor și ai familiilor lor. Iar dacă, uneori, pietonul izbutește să scape de sub botul argintiu al mașinii, vine atunci miliția și îl amendează pentru nerespectarea catehismului circulației.

În general, prestigiul pietonilor s-a șubrezit mult. Ei, care au dat lumii oameni iluștri ca Horațiu, Boyle-Mariotte, Lobacevski, Gutenberg și Anatole France, sunt nevoiți acum să se strâmbe cum nu se poate mai caraghios ca să atragă atenția asupra existenței lor. Doamne Dumnezeule, care de fapt nu exiști, nu puteai să-ți dovedești mai bine inexistența decât lăsându-l pe pieton să ajungă unde a ajuns.

Iată-l mergând de la Vladivostok la Moscova, pe șoseaua siberiana, într-o mână cu un steag purtând inscripția „Să reorganizăm viața textiliștilor”, iar pe umăr cu un băț la capătul căruia atârnă niște sandale de schimb tip „nenea Vanea” și un ceainic de tablă fără capac. Este pietonul-sportiv sovietic, plecat de tânăr din Vladivostok și care, ajuns sub porțile Moscovei, în pragul bătrâneții va fi strivit de un autocar greu, al cărui număr nimeni n-o să apuce să-l rețină.

Sau iată un altul, mohican european al mersului pe jos. El face înconjurul lumii, rostogolind în fața sa un butoi. Ar fi mers el bucuros și fără butoi; dar atunci nimeni n-ar fi băgat de seamă că e într-adevăr un pieton de cursă lungă și ziarele n-ar fi scris despre el. Așa încât e nevoit să împingă în fața sa, toată viața, butoiul blestemat, pe care – colac peste pupăză (rușine, rușine!) – este desenată cu galben o mare inscripție ce laudă neîntrecutele calități ale uleiului de automobil: „Visul șoferului”.

În așa hal a decăzut pietonul!

Numai în micile orașe rusești pietonul mai este respectat și iubit. Numai acolo mai este stăpân al străzilor și poate călca, fără să se sinchisească, pe caldarâm, și să-l traverseze în orice direcție, cum vrea și când îi poftește inima.

Cetățeanul despre care e vorba aici și care avea pe cap un chipiu cu fundul alb, cum poartă de obicei administratorii grădinilor de vară și comperii, aparținea, fără îndoială, covârșitoarei majorități și lamurei omenirii. El mergea pe jos, pe străzile orașului Arbatov, uitându-se în jur, plin de curiozitate, dar puțin cam sfidător. Ținea în mână o valijoară, cum poartă moașele. Pare-se că orașul nu-l impresionase cu nimic pe pietonul cu chipiu de artist.

Văzu vreo cincisprezece clopotnițe – unele albastre, altele verzui, albe și roz. Îi sări în ochi dubleul scorojit de pe cupolele bisericilor și observă deasupra unei clădiri publice un steag fluturând.

Lângă porțile albe, cu turnuri, ale acestui oraș provincial, două bătrâne cu un aer auster vorbeau franțuzește, plângându-se de Puterea sovietică și amintindu-și de fiicele lor iubite. Din beciul unui lăcaș al Domnului venea un aer rece cu miros ca de vin acru. Probabil că acolo erau depozitați cartofi.

— Templul Mântuitorului ridicat pe cartofi! spuse încet pietonul.

După ce trecu pe sub un arc de placaj, pe care era scris cu var proaspăt: „Slavă celei de a cincea conferințe districtuale a femeilor și tinerelor fete”, el ajunse în capătul unei alei lungi, care se numea Bulevardul Tinerelor Talente.

— Nu, zise el mâhnit, categoric că ăsta nu e Rio de Janeiro, e mult mai urât.

Aproape pe toate băncile de pe Bulevardul Tinerelor Talente ședeau fete singuratice, cu cărți deschise în mână. Umbre ca niște zdrențe găurite cădeau pe paginile cărților, pe coatele goale ale fetelor și pe bretoanele lor înduioșătoare. Când străinul apăru pe aleea răcoroasă, pe bănci se produse o rumoare generală. Ascunzându-și fețele pe după cărțile de Gladkov, Eliza Orzesko și Seifulina, ele aruncară străinului priviri pline de teamă. Acesta trecu în pas de defilare pe dinaintea cititoarelor tulburate și ajunse la clădirea Comitetului Executiv, care era ținta plimbării sale.