De n-ar fi iubirile

PERSONAJE:

Petre Teiu

— 48 de ani (cu gamă de interpretare, 30-60)

Radu Andane

— 35 de ani.

Maria Andane

— 58 de ani.

Jana Mincu

— 23 de ani.

Natalia Goran

— 30 de ani.

Ene Cristea

— 60 de ani.

Pândele Mânu

— 25 de ani.

Valentin Horia

— 52 de ani.

Floricel

— 20 de ani.

Numărul personajelor episodice, în funcție de posibilitățile teatrului.

PARTEA I.

Obișnuita ridicare a cortinei, un motiv melodic discret ca începutul unei destăinuiri și, în sfârșit, câteva raze de lumini descoperind, în întunericul scenei, un pian. Aplecată deasupra claviaturii – cu concentrarea profesionistei – Maria Andone: nu mai e tânără, degetele lungi, subțiri, și-au mai pierdut din agilitate… și reflectorul o cercetează îndelung, surprins parcă de căldura interpretării.

În colțul opus al scenei, ca atrasă de muzică, o fată îmbrăcată în alb: o privire deschisă, un zâmbet trist și, mai presus de orice, o simplitate cuceritoare. Cu liniștea gravă a marilor emoții s-a apropiat de rampă. Comentator lucid, muzica va adăuga confidenței… numai ceea ce nu stă în puterea cuvântului.

INTERPRETA JANEI: Numele meu este M. N. (de fiecare dată numele adevărat al actriței). Fac teatru de aproape șase ani, am jucat în tot felul de piese, iar rolurile – unii dintre dumneavoastră ar putea confirma – n-au fost din cele mai ușoare. De ce însă – și pe bună dreptate – toată această confidență? Am să vă spun: eroina al cărei rol îl voi interpreta astă-seară – Jana Mincu – a murit în urmă cu numai câteva luni. Și mi se întâmplă pentru prima oară – încerc un sentiment îndeajuns de ciudat – să interpretez rolul unui om care în urmă cu numai câteva luni s-ar fi putut afla aici, în fața mea, la (numai câțiva pași… Cum se explică totuși că am acceptat rolul? Pornind pe urmele Janei, pe la Aluniș, Frumoasa, Tăureni, prin Oltenia, și întâlnind mulți dintre prietenii și tovarășii ei de muncă, oamenii printre care a crescut și a devenit de fapt ea, „Jana Mincu”, am înțeles un lucru emoționant și care, totodată – cum să vă spun? – a schimbat și rolul și semnificația piesei… poate chiar și ceva din felul meu de a înțelege viața. Jana Mincu, într-adevăr, a murit. Dar pentru maistrul Ene Cristea… (S-a întors spre scenă). Tovarășe Cristea!

CRISTEA (descoperit de reflector în întunericul scenei): Pentru mine, Jana trăiește și azi. Și-i aceeași fată plină de viață, săritoare, puțin băiețoasă. (Reflectorul se stinge.)

INTERPRETA: Iar pentru Pandele Manu, care a iubit-o… (șoptit, spre scenă) – nu te superi că le-am spus, nu-i așa? – (Pandele, cu nelipsita-i muzicuță – același joc al reflectorului -, pare c-ar voi să-i răspundă, dar renunță în favoarea unui acord de vis) … și o va iubi totdeauna, v-ați convins și dumneavoastră, Jana va rămâne aceeași fată visătoare, romantică. (Nu fără un anumit umor.) El o vedea mai altfel! Mai subiectiv! Iar Floricel, care n-a împlinit nici 18 ani… Unde ești Floricel? (Reflectorul o descoperă și pe ea în întunericul scenei.)

FLORICEL: Eu n-aș vrea, firește, să vă influențez, dar albul părea anume făcut pentru ea! Și chiar atunci, în ultima zi, dar noi, desigur, nu știam că-i ultima, Jana era îmbrăcată într-o rochie albă, pe talie, cu câteva pliuri. (Descrierea, în funcție de costumul interpretei.)

INTERPRETA (din nou singură în fața spectatorilor): Ca vârstă, era de vârsta mea; ca fizic – tot așa… apropiată… Iar Petre Teiu – care a fost pentru Jana mai mult decât un părinte – mi-a mărturisit că atunci când rid și sunt foarte veselă, și mă port ca și cum n-aș fi pe scenă, semănăm ca două picături de apă. Dar asta ar însemna – nu-i așa? – că toate fetele seamănă puțin între ele? (Râde încetișor, neînțelegând că a făcut o mare descoperire.) Despre viața Janei ce să vă mai spun?

CRISTEA: A fost unul dintre copiii aceia, dacă v-amintiți, aduși cu trenurile prin ‘46, în timpul secetei…

FLORICEL: Pe atunci avea numai 7-8 ani…

PÂNDELE (un anumit comentariu muzical care ar putea să însemne: „da, mi-amintesc și eu…”)

CRISTEA: Și Petre Teiu, care aflase că Jana nu mai are părinți, a oprit-o la el.

FLORICEL: Și au trăit numai așa, ei doi… (Eventual, o nouă intervenție a. muzicuței lui Pandele.) Și a iubit-o ca pe fiica lui, pentru că Teiu rămăsese și el, tot așa, singur.

INTERPRETA (după ce toți ceilalți au reintrat în întuneric): Da, așa au trăit… Și dacă Teiu era la Albești sau la Codrudes, pentru că el, ca specialist în intervenții, vă dați seama, era mereu trimis cu forajul, Jana de fiecare dată îl însoțea. De altfel și Janei îi plăceau călătoriile și sondele… Și cele mai frumoase amintiri… Dar nu, să vă întreb mai întâi altceva: știți cum i se spunea Janei?

CRISTEA (ca de foarte departe): Mă băiatule, mă!

PANDELE (îndrăgostit și-acum): Mă Mincule, mă…

FLORICEL: Iar eu, când mă certam cu ea, îi spuneam: Jeanette-știe-tot! Jeanette-știe-tot.

INTERPRETA (din nou singură): Și într-adevăr știa… Pentru că însoțindu-l mereu pe Teiu și trăind printre sondori. Jana învățase și ea o mulțime de lucruri, și ar fi putut conduce o echipă, chiar și mai multe echipe! … Visul ei, însă, a fost să învețe și să inventeze, cum să vă spun… (cu o naivitate, fără voia ei, amuzantă) așa… un sistem automatizat, ca sondorii să stea, adică, toți la birouri… și să apese pe. butoane, cum sunt la noi la teatru soneriile pentru cabine. Apeși pe un buton – o cabină, adică o sondă! … alt buton – altă sondă… Dar, în sfârșit… (Muzica, discret, sporește tensiunea momentului.) Acum, o să vă stric puțin dispoziția: cum a murit Jana. (Totul a intrat în întuneric; doar pe fața interpretei mai cad de undeva câteva raze de lumină.) Jana își terminase facultatea la începutul lui iunie; și pentru că tot îi mai rămăseseră câteva săptămâni până să intre în producție, a plecat să-l vadă pe Teiu, care se nimerise să lucreze tocmai atunci la un foraj experimental… După sistemul acela nou, dacă ați auzit, al inginerului Radu Andone, care a fost și profesor la institut, la catedră… (Muzica se întrerupe pentru câteva clipe, interpreta Janei, surprinsă și ea, se întoarce spre pian, dar muzica, la fel de inexplicabil, a reînceput să se audă.) Acum sonda, ce să mai vorbim, fusese forată; Radu Andone, care condusese personal lucrarea, o considera drept o mare realizare… (Muzica se întrerupe cu totul, Maria Andone, pianista, prăbușindu-se peste clapele pianului.)

MARIA (în șoaptă, poate chiar numai mișcarea buzelor): Apă, puțină apă…

INTERPRETA (încercând s-o ridice): Maria Andone, ce-i cu dumneata? Ce s-a întâmplat? Să chem poate pe cineva? Să se facă lumină!

MARIA: Nu, te rog. Nimic! Nu s-a întâmplat nimic. Nu vreau să se observe. Continuă!

INTERPRETA: Poate n-ar fi trebuit să vii. Pentru dumneata e totuși un efort, o emoție.

MARIA: Nu, nu… Continuă! Reintră, te rog, în rol. Și explică-le. Să nu se supere.

INTERPRETA (în timp ce muzica revine la primul motiv care a marcat ridicarea cortinei): Tovarășa care ne acompaniază – și care vă roagă s-o scuzați – e Maria Andone. Da, chiar mama inginerului… profesorului Radu Andone… cel cu forajul, de care v-am vorbit mai înainte. In mod obișnuit, firește, ea nu lucrează la noi, la teatru, dar cunoscând foarte bine întreaga întâmplare – pentru că Maria Andone se afla tocmai atunci la Tăureni – și pentru că ea, ca specialitate, știți, e profesoară de muzică, s-a oferit să ne dea tot concursul și să ne ajute cel puțin la primele spectacole. (Apoi, Măriei Andone) Pot să continui?

MARIA: Te rog…

INTERPRETA: Rămăsesem la sosirea Janei la schelă și vă vorbeam, mi se pare. de sonde, de un nou sistem de foraj și, în sfârșit, de maistrul Petre Teiu, omul pe care mi-l imaginasem nu știu dacă v-am spus – ca fiind foarte bătrân și l-am descoperit trecut, e adevărat, de 40, poate chiar de 50 de ani, dar de o neobișnuită tinerețe sufletească. (Aproape simultan, un reflector ne oferă posibilitatea confruntării. Petre Teiu se află în fața noastră și interpreta Janei pare să mu fi exagerat: e un om în vârstă, și totuși – fără nimic paradoxal – încă foarte tânăr.)

INTERPRETA: Tovarășe Teiu, aș fi vrut să te rog…

TEIU (din dreptul unei etajere de pe al cărei ultim raft se pregătește să aleagă câteva ziare vechi): Cred că nu mai e nevoie. Tocmai îți pregăteam ziarele. (I le înmânează.)

INTERPRETA (răsfoindu-le): „Viața sondorului” din 7… „Viața sondorului” din 8…

TEIU: Da, viața noastră de fiecare zi, dintre 7 și 11 iunie. Tot ce-ai fi vrut să afli e subliniat cu roșu.

INTERPRETA (citind): „Colectivul de foraj experimental al inginerului Radu Andone, cunoscutul specialist în formațiunile de tărie medie, marne și argile, a început săparea ultimelor sute de metri…”

TEIU: Treci mai departe, la 8.

INTERPRETA: „Durata mult redusă a forajului – numai 53 de zile – ținând seamă de adâncimea coloanei… straturi… specific… brecie…” (În alt ziar.) 9 iunie…

TEIU (anticipând): Brigada lui Horia începuse de-acum cimentările.

INTERPRETA: 10 iunie…

TEIU: Da, în 10 se terminase cimentarea și au început să apară presiunile.

INTERPRETA: 11 iunie… „Intervenția de înaltă calificare și spiritul de înaltă răspundere al brigăzii conduse de inginera Jana Mincu…”

TEIU: Pe pagina a doua, în chenar…

INTERPRETA: „…Colectivul de muncitori, ingineri și tehnicieni al schelei Tăureni anunță cu adâncă durere încetarea din viață…” (Înțelegând că lectura nu poate decât să-l îndurereze.) Să nu mai citesc?

TEIU: Jana nici n-ar fi întrebat; ar fi aruncat ziarul și ar fi strigat: „Nu-i adevărat, Teiule!” Sau: „Nu vreau să fie adevărat…”

INTERPRETA (ca la o repetiție): „Nu-i adevărat, Teiule! Nu vreau să fie adevărat! Sunt tânără, am 22 de ani… și vreau să trăiesc! Vreau să fiu fericită!” (Redevenind ea însăși.) Am spus bine?

TEIU: Jana ar fi spus-o fără cuvinte: cu ochii, cu mâinile…

INTERPRETA (spune și ea același lucru – cu ochii, cu mâinile, veselă, râzând, sărutându-l pe Teiu… Apoi, se întrerupe, și din nou ea însăși): Și atunci… în ultima zi?

TEIU: Chiar și atunci! Nici n-ajunsesem bine acasă și m-a luat în primire: „Haina cea nouă e pe scaun, îmbrac-o! (Își îmbracă haina cea nouă.) Cravata, sus în dreapta, pe etajeră. Vezi, nu-ți strica nodul! (Își pune și cravata.) Batista n-o mai căuta; e în buzunarul dinăuntru. (Verifică, este.) Și capul sus, zâmbet larg, azi plecăm să petrecem! …”

INTERPRETA (ca pentru sine): Și ați plecat să petreceți…

TEIU: Am plecat? Am fugit! Am ajuns în stație cu sufletul la gură; deși timp ar fi fost berechet, am luat bilete prin față – explicând la toată lumea „unde” și „de ce” ne grăbim -, am mai așteptat un sfert da oară pe peron, pentru că trenul, ce să faci, sosește la orie exacte, apoi alte trei sferturi în picioare, pe coridorul unui vagon supraaglomerat… și toate astea pentru că inginera Natalia Goran, care locuia tocmai în oraș la blocurile trustului, ne invitase la o mică festivitate! Dar, în sfârșit, după amiază, la 5,20 (cu ironie) am început să petrecem. (Apoi, odată cu reflectorul care, vizual, îi va întregi replica.) O masă frumos împodobită, o mulțime de flori și de sticle cu tot felul de etichete, muzica de rigoare, covoarele strânse, vezi bine, să aibă Petre Teiu unde dansa… și în mine, numai eu știu, o dorință, uite așa, să se termine totul mai repede și să mă văd odată plecat! (În limitele aceluiași decor descoperit de reflector, câteva spații suplimentare de joc: o măsuță cu două fotolii, oarecum distanțate de rest, un mic balcon spre exterior, un telefon presupus într-o încăpere alăturată. Invitații 8 – 10 persoane, așa cum va reieși de altfel și din replică.) Sărbătoritul, după cum îți închipui, era inginerul Radu Andone. Gazda – Natalia. Noi îi spuneam Nata. Iar în funcția de capelmaistru, stricându-ne tot cheful, tehnicianul acela cu cimentările. Valentin Horia.

HORIA: Îngăduiți-mi, tovarăși, să salut prezența celor mai apropiați colaboratori ai inginerului Radu Andone! (Toastează.)

TEIU: Iar colaboratorii, cum ar veni, eram noi: Pandele, care-i tot închidea gura lui Horia și-l așeza jos… (îl și așază); Cristea care nu băuse la viața lui din păhărele din astea cât degetul… (le arată) și nici n-ar fi băut în ziua aceea, să-l tai, că nu degeaba se spune că omul bătrân are un al șaselea simț. Și, în sfârșit, mai eram eu (a intrat și el în cadrul decorului), și mai era Jana, care se tot învârtea în fața unei oglinzi (interpreta intră și ea în rolul Janei), și-i tot explica lui Cristea, săracu’ (Cristea s-a apropiat și el de oglindă), de ce-i mai bine să-ți lucrezi rochiile la „Arta modei”, la București, unde, vezi dumneata, aștepți numai șase săptămâni până la prima probă.

JANA: Cum ți se pare, nea Cristea?

CRISTEA: Cam albă…

JANA: Tovarășe Cristea!

CRISTEA: Și scurtă.

JANA: În partea din față?

CRISTEA: În partea de jos…

JANA: Ai îmbătrânit, nea Cristea! Frecție, reumazol! Ai rămas în urmă cu moda!

CRISTEA (explodând): Păi, cred și eu! Moda! Că la modă mă și gândeam! N-am umplut nici prima cisternă cu petrol și – poftim – noua modă!, petreceri, muzică, dans…

JANA (ca o reclamație): Auzi, tovarășe Teiu!

TEIU (de departe, sălii): Da, auzeam… Și mă gândeam și eu: ce rost are această festivitate? Am săpat o sondă, e adevărat! Am ajuns și la petrol, am cimentat și coloana… Dar tu. Radu Andone, și tu, Nata… ba chiar și tu, Valhoria! Hai, răspundeți, cu mâna pe inimă: n-ar fi fost mai potrivit să mai așteptăm o zi-două, să fi intrat cum se zice în extracție normală, și-abia după aceea, poftim, și festivitatea festivităților?

JANA: Dacă te-ar vedea cineva, ar zice că vorbești singur.

TEIU: Greu e până te obișnuiești.

JANA: Și că te-am adus legat!

TEIU: Ei, nu! Chiar legat, nu!

JANA: Sau c-ai venit numai așa… de dragul nu mai știu cui.

TEIU: Al rochiei! Orice rochie se cere înnoită. Sarcină!

JANA: Și nu puteam decât aici (anticipând o anumită animozitate), în prezența tovarășei Nata…

TEIU: Nu, la Nata nu mă gândisem.

JANA: Sau poate îți închipui (ceea ce ar întrece măsura) că mă aflu aici pentru Radu?!

TEIU: Nici el n-a observat rochia?

JANA: Că m-oi fi îndrăgostit de descoperirile lui.

TEIU: Oricum, ar fi fost mai frumos să observe.

JANA: …Dar eu îl cunosc de foarte multă vreme! L-am avut și profesor! Și așa, strict din respect…

TEIU: De la „strict” începe. Asta-i sistemul!

JANA: Și dacă am venit la această sărbătorire e pentru că, științific vorbind…

TEIU: Când e de-acu’ „științific” – o-ho-ho! – e grav!

JANA: E pentru prima oară când se reușește un foraj rapid.

TEIU: Și dacă-i și „prima oară”… Gata! S-a terminat!

JANA: Eu nu-nțeleg ce vrei mata, Petre Teiu?

TEIU: Aș fi vrut să nu uiți că festivitatea aceasta e organizată de Nata, că Nata îl cunoaște pe Radu ceva mai de mult… că a venit la schelă special pentru Radu… Și că nu-mi vine a crede să fi organizat toată această petrecere, când n-ar fi fost nici momentul, numai de dragul ochilor tăi.

HORIA: Îngăduiți-i, tovarăși, prietenului dumneavoastră, Valentin Horia…

CRISTEA: Auzi, mă Pândele, te strigă prietenul! (Semn să-i închidă gura).

HORIA (eliberându-se): Îngăduiți-mi un toast în sănătatea Măriei Andone! (Apropiindu-se de Maria Andone, care a intrat și ea în atmosfera petrecerii.) Cu regretul imens că fiul dumneavoastră v-a invitat la schelă abia acum, cu ocazia terminării lucrărilor, și că nu v-am cunoscut mai devreme, îngăduiți-mi să mă bucur alături de dumneavoastră, să vă felicit!

CRISTEA (jocul anterior): Pandele, felicită-l și tu!

MARIA (după ce a ciocnit cu cei mai mulți, în fața lui Teiu): Dumneata nu ciocnești?

TEIU: Pentru bucurie?

MARIA: Pentru liniștea acestei clipe.

TEIU (punând paharul deoparte): Nu, în liniștea acestei clipe nu cred!