Imaginea din oglinda

Capitolul 1

Nenorocirea a fost că în acea zi condițiile de zbor erau excepționale. Cerul de ianuarie era limpede ca lacrima și albastrul era atît de intens, încît îți rănea ochii. Vizibilitatea era nelimitată. Din nord bătea o boare de vînt răcoros.
Traficul pe aeroport era moderat, cu posibilități de aglomerare, dar echipele eficiente de la sol respectau programul. Nici un avion nu aștepta permisiunea de aterizare, iar pentru decolare erau programate doar cîteva aparate.
La Aeroportul Internațional Sân Antonio era o dimineață obișnuită de vineri. Singurul lucru care le-a dat bătăi de cap pasagerilor pentru Zborul 398, Air America, a fost intrarea în aeroport. Repararea drumului 410 West, principala arteră de acces spre aeroport, a strangulat traficul pe mai bine de o milă.
Cu toate acestea cei nouăzeci și șapte de pasageri s-au îmbarcat conform programului, și-au depozitat bagajele de mînă în compartimentele de deasupra capului și s-au înconjurat de cărți, reviste și ziare. Echipajul a făcut verifiâarea de rutină dinaintea decolării. Stewardesele glumeau, în timp ce încărcau băuturi și cafea, pe care nu vor apuca să le servească. O ultimă numărare a pasagerilor. Scara s-a retras. Avionul a pornit spre pista de decolare.
în difuzoare s-a auzit vocea prietenoasă a comandantului, care și-a informat pasagerii că urmau să decoleze. După ce le-a spus că punctul de destinație este orașul Dallas și că sînt excelente condițiile atmosferice, și-a anunțat echipajul să fie gata de decolare.
Nici el, nici altcineva de la bordul Cursei 398 nu și-au imaginat că vor fi pulverizați în mai puțin de treizeci de secunde.

***

– Irish! -Hmm?
– La aeroport s-a prăbușit un avion. Irish McCabe a tresărit.
– S-a prăbușit?
– Și a luat foc. La capătul pistei este un incendiu de groază.
Directorul departamentului de informații scăpă din mînă buletinul de ultimă oră de la Nielsen. Mișcîndu-se cu o agilitate uimitoare pentru vîrsta lui, Irish trecu dincolo de colțul biroului și ieși pe ușa nișei lui de sticlă, lovindu-se de reporterul care-i adusese buletinul din camera telexurilor.
– La decolare sau la aterizare? întrebă.
– Nu s-a confirmat.
– Supraviețuitori?
– Nu s-a confirmat.
– Aeronavă de linie sau aparat particular? – Nu s-a confirmat.
– La dracu’! Ești sigur că a existat vreun accident? Un grup serios de reporteri, secretare, fotografi
erau deja adunați în jurul aparatului de radio reglat pe lungimea de undă a poliției. Irish trecu printre ei și luă o cască.
“… pistă. Nici un semn că ar exista supraviețuitori. Coloanele de pompieri ale aeroportului se îndreaptă spre locul incendiului. Se vede fum și flăcări. Elicopterele survolează. Ambulanțele sînt…”
Irish începu să strige ordinele mai tare decît radioul, care bîzîia zgomotos.
– Tu, strigă el spre reporterul care ieșise din biroul lui doar de cateva secunde, ia o mașină și du-te la fața locului.
Reporterul și un cameraman video ieșiră în fugă pe ușă.
– Cine ne-a anunțat? – dori să știe Irish.
– Martinez. Venea la treabă și a fost prins în blocajul de pe 410.
– Mai este acolo?
– Da, ținem legătura prin telefonul din mașina lui.
– Spune-i să se apropie cît poate de mult de locul accidentului și să filmeze cît de multe cadre, pînă cînd ajunge la el unitatea mobilă. Să trimitem și noi un elicopter. Să stea cineva la telefon și să țină permanent legătura cu pilotul elicopterului.
Privi fețele oamenilor din jurul său, căutînd pe cineva anume.
– Ike mai este? – întrebă el referindu-se la reporterul care a prezentat știrile de dimineață.
– Este pe aici, joacă barbut.
– Mergi la el. Spune-i să intre în studio. Vom intra în emisie. Vreau o declarație de la cineva din turnul de control, de la oficialii aeroportului, de la linia de zbor, poliție, orice transmis imediat, înainte ca băieții de la NTSB să ne-o fure de sub nas. Dă-i drumul, Hal. Să o sune cineva pe Avery, acasă. Spune-ți-i…
– Nu putem. Astăzi trebuia să plece la Dallas, doar știi.
– La naiba! Am uitat. Stai! strigă Irish, plesnind din degete. Ar putea să fie la aeroport. Dacă este, înseamnă că este înaintea tuturor. Dacă reușește să intre pe pista Air America, poate acoperi subiectul din punctul de vedere al interesului uman. Să fiu anunțat imediat ce sună.
Dornic de amănunte, se concentra asupra aparatului de radio. Adrenalina îi invadase toate arterele. Asta însemna că nu va mai avea weekend. Iarăși ore peste program, dureri de cap, mese reci și cafea coclită, dar Irish era în elementul său. Nu era nimic mai bun decît o prăbușire de avion pentru a da culoare jurnalului de știri. Tate Rutledge opri mașina în fața casei. Făcu semn băiatului de la grajduri, care se îndrepta spre el. O corcitură de cîine, mai mult ciobănesc scoțian, se strecură printre picioarele lui.
– Salut, Shep. Tate se aplecă și-l mîngîie pe cap. Cîinele îl privi ca pe un idol.
Zeci de mii de oameni îl priveau pe Tate cu devotament și respect. Erau multe calități de admirat la omul acesta. De la coama de păr castaniu, pînă la tocul cizmelor, Tate era idealul fiecărui bărbat și visul fiecărei femei.
Dar, pentru fiecare admirator înfocat, el avea și un dușman înfocat.

***

Instruindu-l pe Shep să rămînă afară, Tate intră în holul casei spațioase și-și luă ochelarii de soare de la ochi. Cizmele lui răsunară pe dalele pătrate, în timp ce se îndrepta spre bucătăria de unde venea o aromă de cafea proaspătă. Stomacul îl avertiză că nu mîncase jnainte de obișnuitul rond matinal la San Antonio, își imagină o friptură bine prăjită, un morman de omletă și cîteva felii de pîine prăjită cu unt. Stomacul îi tremură agresiv.
Părinții lui erau în bucătărie, așezați la o masă de stejar, pe care Tate o știa de cînd a apărut pe lume. în timp ce se îndrepta spre ei, mama lui se întoarse și-l privi cu o expresie împietrită pe față. Era îngrozitor de palidă. Nelson Rutledge, tatăl său, se ridică imediat și se îndreptă spre el cu brațele întinse.
– Tate.
– Ce s-a întîmplat? – întrebă el uimit. Dacă v-ați vedea! Arătați de parcă tocmai a murit cineva.
– Nu ai ascultat la radio? – întrebă Nelson.
– Nu, am ascultat muzică. De ce ? Simți că-l cuprinde panica. Ce naiba s-a întîmplat? Ochii lui se opriră pe televizorul portabil, pe care-l priveau atent părinții săi, cînd intrase el în cameră.
Tate, spuse Nelson cu vocea profund emoționată. Canalul Doi a întrerupt emisiunea “Roata Norocului”, pentru un buletin de știri. Acum cîteva minute s-a prăbușit un avion, după decolare. Tate începu să respire agitat. Nu s-a confirmat exact ce număr de zbor era, dar se crede că… Nelson se opri și dădu din cap trist. La masă, Zee ținea la gură un șervețel de hîrtie.
– Avionul lui Carole? – întrebă Țațe răgușit. Nelson aprobă, fără grai. își făcu loc prin pîclă spre lumină.
Trebuia să existe lumină dincolo de acest întuneric, se încuraja ea, chiar dacă nu reușea să o vadă încă. Un minut se gîndi că poate nu merită efortul, dar undeva, în profunzimile ființei sale, simți ceva îngrozitor, care-i dădu curaj să continue.
Simțea o durere cumplită. Din ce în ce mai des, reușea să iasă din întuneric spre conștiință, dar într-o ducere intensă, atît de grea încît nu o putea localiza. Ere. pretutindeni, înăuntrul ei, la suprafață. Era atotcuprinzătoare. Apoi, cînd nu se mai gîndi la ea, reuși să o suporte mai mult de o secundă și se simți invadată de o flacără oarbă, un elixir magic, care-i curgea prin vene. La foarte scurt timp se ruga în sinea ei să o cuprindă din nou uitarea, să nu mai simtă durerea.

Totuși, momentul ei de conștientă se prelungi, în ciuda amețelii, îi ajungeau la urechi sunete estompate. Se concentra intens și reuși să le identifice: aparatul pentru respirație, piuitul constant al aparatului electronic, tălpi de cauciuc pe dale de piatră, telefoane care sunau.
Odată, cînd a ieșit din nou din inconștiență, a auzit o conversație șoptită în apropierea ei.
“… incredibil de norocoasă… cu tot combustibilul îmbibat în haine… arsurile au fost superficiale”.
“Cît durează pînă… va răspunde?”
“… răbdare… traumatismul după un astfel de accident dăunează… mai mult corpului”. “Cum… va arăta, după ce… se va termina?”
“… chirurgul mîine. El va… procedura cu dumneavoastră”. “Cînd?”
“… nu mai este pericol… infecție”. “Va… afecta sarcina?”
“Sarcina? Soția dumneavoastră nu era însărcinată”.

Cuvintele nu aveau nici o importanță, nici un sens. Se repezeau spre ea ca meteoriții ieșiți din vidul întunecat. Nu dorea să le audă, pentru că-i tulburau liniștea întunericului în care zăcea. Nu-și dorea decît să nu simtă nimic, să nu știe nimic, absolut nimic, așa că nu mai auzi vocile și se cufundă în uitare.
– Doamnă Rutledge ? Mă auziți ?
Răspunse din reflex și un geamăt prelung îi scăpă din piept, încercă să ridice pleoapele, dar nu reuși. Pe undeva pătrundea o rază de lumină dureroasă, într-un tîrziu, Jumina îngrozitoare se stinse.
– își revine. Chemați-l imediat pe soțul ei, spuse o voce fără trup.
Ea încercă să întoarcă capul spre locul de unde se auzea vocea, dar descoperi că îi este imposibil să se miște.
– Aveți la îndemînă numărul de telefon de la hotel?
– Da, doctore. Domnul Rutledge ni l-a dat la toți, în caz că își revine și el nu este aici. Tentaculele pîclei cenușii se evaporau. Cuvinte pe care mai devreme nu le putea descifra, acum erau recunoscute clar de creierul ei. înțelegea cuvintele și totuși, pentru ea, ele nu aveau nici un înțeles.
– Știu că suferiți mult, doamnă Rutledge. Facem tot posibilul să ameliorăm durerile. Nu veți reuși să vorbiți, e bine nici să nu încercați. Relaxați-vă. Familia dumneavoastră va sosi imediat.
Pulsul alert îi zvîcnea în tîmple. Dorea să inspire adînc, dar nu putea. O ajuta un aparat. Printr-un tub, prin gură, aerul era pompat direct în plămîni.
încercă să deschidă din nou ochii. Unul se încăpățîna să se deschidă numai pe jumătate. Printre gene reușea să vadă o lumină difuză. O durea să se focalizeze, dar se concentra și încercă, pînă cînd începu să distingă diform.
Da, era într-un spital. De atîta lucru își dădea și ea seama.

Dar de ce? Cum? Avea o legătură cu coșmarul pe care l-a lăsat în întunericul din care ieșise. Acum nu-și dorea să și-l amintească.
Nu se putea mișca. Oricît de mult s-ar fi concentrat, mîinile și picioarele ei nu se mișcau. Nici capul nu reușea să-l miște. Simțea că este strînsă în chingi. Gîndul la paralizie o îngrozea. Va fi permanentă?
Inima începu să-i bată cu furie. Aproape imediat o prezență se materializa lîngă ea.
– Doamnă Rutledge, nu trebuie să vă fie teamă. O să vă faceți bine.
– Inima îi bate prea tare, remarcă o altă prezență de pe cealaltă parte a patului.
– Cred că este speriată, recunoscu prima voce. Este dezorientată, nu înțelege nimic din ce se petrece cu ea.
O siluetă îmbrăcată în alb se aplecă deasupra ei.
– Totul va fi bine. L-am sunat pe domnul Rutledge și vine imediat. O să vă bucurați că-l vedeți, nu-i așa? Este atît de bucuros că v-ați recăpătat cunoștința.
– Biata de ea. îți imaginezi cum trebuie să fie să te trezești și să fii nevoit să suporți toate acestea?
– Eu nu-mi pot imagina cum poate supraviețui cineva unui accident de avion.

****

Un urlet pe care nu reuși să-l scoată îi străbătu corpul. Iși amintea!
Scrîșnete de metal. Oameni care țipau. Fum, dens și negru. Apoi flăcări și frica îngrozitoare.
Cu gesturi automate a dus la îndeplinire instrucțiunile pe care le auzise la sutele de zboruri pe care le făcuse.
Odată scăpată din fuselajul în flăcări, a fugit orbește printr-o lume scăldată în sînge și fum. Chiar dacă i se părea o agonie, a continuat să alerge, ținînd strîns…Ținînd strîns ce ? își amintea că era ceva prețios, ceva ce trebuia să fie salvat…..își aminti că a căzut, în timp ce cădea privi, așa cum a gîndit atunci, pentru ultima oară lumea. Nici nu a simțit durerea impactului cu pămîntul. Era deja în lumea uitării, care a protejat-o pînă acum.
– Doctore Martin, domnul Rutledge a sosit.
– Țineți-l afară pînă o stabilizez.
– Ce se petrece? Vocea cea nouă părea să vină de la mare depărtare, dar avea o nuanță de autoritate.
– Domnule Rutledge, vă rog lăsați-ne cîteva… – Carole?
Deveni conștientă de prezența lui. Era foarte aproape, aplecat deasupra ei, îi vorbea cu căldură.
– O să te faci bine. Știu că ești înspăimîntată și îngrijorată, dar o să te faci bine. Și Mandy a fost salvată, slavă Domnului. Are doar cîteva fracturi și arsuri superficiale pe mîini. Mama stă cu ea la spital. Și ea o să-și își revină. Mă auzi, Carole? Și tu și Mandy ați supraviețuit, acesta este lucrul cel mai important acum.-‘
Imediat în spatele lui era o lampă fluorescentă și din această cauză nu reușea să-i distingă bine trăsăturile, dar reuși să-și formeze o vagă impresie asupra înfățișării lui. Se agăța cu disperare de fiecare cuvînt de încurajare al lui. Și pentru că le rostea cu convingere, îl credea.
Intinse mîna spre el – adică încercă. El trebuie să fi înțeles rugămintea ei mută și dorința de contact uman, pentru că imediat i-a pus mîna pe umăr.
Neliniștea începu să se topească, fie din cauza atingerii, fie pentru că puternicul sedativ își făcea efectul. Se lăsă purtată de vise, simțindu-se oarecum în siguranță în prezența acestui străin cu voce autoritară, de lîngă patul ei.
– Adoarme. Puteți pleca, domnule Rutledge.
– Mai stau.
Ea închise ochii, despărțindu-se de imaginea lui difuză. Drogul era seducător. O legăna ușor, ca într-o barcă, purtîndu-o spre un port care-i oferea siguranță.
Cine este Mandy? se întrebă. Oare trebuia să-l cunoască pe acest bărbat care folosise pentru ea numele de Carole?
De ce îi spunea toată lumea doamna Rutledge? Oare ei credeau că ea este căsătorită cu el? Greșeau, desigur. Nu știau.

*****

Dar ea, oare îl cunoștea?
Cînd s-a trezit din nou, el era tot acolo. Puteau să fi trecut minute, ore, zile, nu știa. Pentru că timpul nu avea nici o importanță într-un spital de recuperare intensivă, dezorientarea ei era și mai mare, în momentul în care a deschis ochii, el s-a aplecat deasupra ei și i-a spus:
– Bună.
Era o adevărată tortură a nervilor faptul că nu reușea să-l vadă bine. Nu putea deschide decît un ochi. Abia acum înțelegea că tot capul îi era bandajat și de aceea nu reușea să-l miște. Așa cum o avertizase doctorul, nu putea vorbi. Partea de jos a feței părea să fie împietrită.
– Mă poți înțelege, Carole? Știi unde ești? Clipește dacă mă înțelegi. Ea clipi.
El făcu o mișcare cu mîna. Ea avu impresia că și-a trecut-o prin păr, dar nu era sigură.
– Bine, spuse el oftînd. Aici toți spun să nu te agităm, dar cum eu te cunosc foarte bine, știu că vrei fapte. Am dreptate?
Ea clipi din nou.
– Iți amintești îmbarcarea în avion? A fost alaltăieri. Tu și Mandy ați plecat la cumpărături la Dallas, pentru cîteva zile. Iți amintești accidentul?
Ea încerca disperată să-i transmită că ea nu este Carole și nu o cunoaște pe Mandy, dar clipi, pentru a-i răspunde la întrebarea despre accident.
– Au fost numai paisprezece supraviețuitori.
Ea nu a înțeles că plînge, pînă în momentul în care el i-a șters lacrimile cu o batistă. Atingerea lui era blîndă pentru un bărbat cu mîini atît de puternice – într-un fel – numai Dumnezeu știe cum – tu ai reușit să ieși din flăcări, împreună cu Mandy. Asta îți amintești?
Ea nu mai clipi.
– Ei, nu mai contează. Oricum, ai reușit să ieși și i-ai salvat și ei viața. Normal, ea este speriată. Mă tem că este afectată mai mult emoțional, decît fizic, ceea ce este cu mult mai grav. Are o mînă fracturată, dar asta s-a rezolvat. Nu mai are nimic grav. Nu va avea nevoie de transplant de epidermă pentru arsuri. Tu, o privi profund și intens, tu ai protejat-o cu trupul tău.
Nu prea i-a înțeles privirea, dar parcă se îndoia de fapte, așa cum le cunoștea acum. Intr-un tîrziu și-a desprins privirea de pe ea și a continuat povestirea.
– NTSB face investigații. Au găsit cutia neagră. Totul părea normal, apoi, brusc, un motor a explodat. A luat foc combustibilul. Avionul a devenit o minge de foc. Dar, înainte ca flăcările să cuprindă tot aparatul, tu ai reușit să ieși pe trapa de urgență, pe aripă, cu Mandy după tine. Unul din ceilalți supraviețuitori a povestit că te-a văzut cum te luptai să-i desfaci centura de siguranță. A spus că toți trei ați reușit să găsiți ieșirea prin fum. Aveai toată fața acoperită cu sînge, a spus el, așadar rănile s-au produs la impact.
Nu-și amintea nimic din aceste detalii. Nu-și amintea decît groaza cu care se gîndea că va muri sufocată de fum, dacă nu avea să ardă de vie. După cum spunea el, se părea că a fost curajoasă în timpul dezastrului. Dar ea nu făcuse decît să reacționeze ca orice creatură, din instinctul de a supraviețui. Probabil că amintirile vor reveni treptat. Poate că nu vor reveni niciodată. Nu era sigură că dorește să-și reamintească. Reînvierea acelor minute terifiante de după accident însemna să treacă din nou prin flăcările iadului. Dacă nu au supraviețuit decît paisprezece pasageri, înseamnă că a fost îngrozitor. Faptul că ea trăia, era încă o uimire. Printr-o ironie a soartei, ea a fost aleasă să supraviețuiască și nu va ști niciodată de ce. Imaginile se deformau din nou și iarăși a înțeles că plînge. Fără alte cuvinte, el a șters-o din nou.
– Ți-au făcut analize să vadă doza de intoxicare cu carbon și au hotărît să te conecteze la un aparat
pentru respirație. Ai o contuzie, dar nu sînt răni majore la cap. Cînd ai sărit de pe aripă, ți-ai rupt tibia dreaptă. Ai mîinile bandajate din cauza arsurilor. Mulțumesc lui Dumnezeu că toate rănile tale sînt externe, cu excepția intoxicației cu gaz. Știu că te preocupă fața ta, spuse el neliniștit. Nu vreau să te mint, Carole. Știu că nu vrei asta. Ea clipi. El tăcu și o privi nesigur.
– Ai răni foarte puternice pe față. Am numele celui mai bun chirurg plastic. Este specialist în chirurgie de recondiționare în urma accidentelor sau traumatismelor, ceea ce este cazul tău.
Ochii ei clipeau acum furioși, nu cu înțelegere, ci cu neliniște. Vanitatea feminină era mai puternică, chiar dacă se afla într-un spital ICU, mulțumită că a scăpat cu viață. Dorea să știe cît de rău era mutilată. Chirurgia plastică adusă în discuție era de rău augur.
– Ai avut nasul rupt. Și un pomete. Celălalt pomete a fost pulverizat. De aceea ai un ochi bandajat. Nu mai are nici un suport.
Ea scoase un sunet de teroare.
– Nu, nu ți-ai pierdut ochiul. Ăsta este un adevărat noroc. S-a rupt și maxilarul de sus. Dar chirurgul o poate rezolva – pe toate le poate rezolva. Părul va crește la loc. Dinții vor fi implantați, exact cum au fost.
Nu avea dinți, nu avea păr.
– l-am adus de acasă fotografii de-ale tale – dintre cele recente, luate din toate unghiurile. Va reuși să-ți refacă perfect toate trăsăturile. Arsurile de pe față au afectat numai epiderma, deci nu va trebui să-ți facă transplant. După ce pielea se va coji, va fi ca și cînd ai întinerit cu zece ani – așa a spus doctorul. Ar trebui să-ți facă plăcere acest lucru.
Inflexiunile subtile ale vocii lui trecură dincolo de înțelegerea ei, pentru că se concentra pe cuvintele cheie. Mesajul care-i venea ei foarte clar era că sub bandaje arăta ca un monstru.
O cuprinse panica. Probabil că el a simțit-o, pentru că i-a pus o mînă pe umăr.

– Carole, nu ți-am spus adevărul ca să te neliniștesc. Știu că ești îngrijorată. M-am gîndit că este mai bine să fiu cinstit cu tine, ca să te pregătești psihic pentru ceea ce te așteaptă. Nu va fi ușor, dar toată familia te susține. Se opri și coborî vocea. Pentru moment, voi lăsa deoparte considerațiile de ordin personal și mă voi concentra să te refac, bucățică cu bucățică. Voi fi alături de tine pînă cînd vei fi mulțumită de rezultatul operației estetice, îți promit, îți sînt dator pentru că i-ai salvat viața lui Mandy.

Ea încercă să nege din cap tot ce-i spunea el, dar nu reuși. Nu se putea mișca. Orice efort de a vorbi cu tubul infiltrat pe gît îi provoca dureri.
Era din ce în ce mai frustrată, pînă cînd a venit sora și I-a obligat să plece. Cînd și-a luat mîna de pe umărul ei s-a simțit singură și părăsită.
Sora i-a dat un narcotic, îl simțea în vene, dar lupta cu amețeala pe care i-o provoca. Totuși, era mai puternic decît ea și pînă la urmă a trebuit să i se supună.

download de aici:...........adăugat link nou