De veghe în lanul de secară

De veghe în lanul de secară de J. D. SALINGER carte de citit online si decarcare gratuita

Capitolul 1

DACĂ VREȚI ÎNTR-ADEVĂR SĂ AFLAȚI CE S-A ÎNTÎMPLAT,

probabil c-o să întrebați în primul rînd unde m-am născut, cum mi-am petrecut copilăria mea amărîtă, cu ce s-au ocupat părinții înainte de nașterea mea și alte rahaturi d-astea gen David Copperfield, dar, dacă vreți să știți, n-am nici un chef să le înșir pe toate. Mai întîi pentru că mă plictisește, pe urmă pentru că, dacă m-aș apuca să vorbesc cît de puțin de treburile lor intime, părinții mei ar face cîte două hemoragii fiecare. Sînt foarte sensibili cînd e vorba de lucrurile astea, mai cu seamă tata. Sînt ei drăguți și cumsecade ― nu spun nu ―, da'-s îngrozitor de sensibili. De altfel, n-am de gînd să vă debitez autobiografia mea nenorocită sau alte prostii d-astea. Vreau doar să vă povestesc despre întîmplările demente pe care le-am trăit în preajma Crăciunului, înainte s-ajung la capătul puterilor și să fiu nevoit să vin aici să mă potolesc. Vreau să spun că mai mult nu i-am povestit nici măcar lui D.B. ― și, oricum, D.B. e fratele meu. Stă la Hollywood, și Hollywood-ul e destul de aproape de locul ăsta amărît unde mă aflu acum, așa că vine să mă vadă mai la flecare sfîrșit de săptămînă. Cînd m-oi întoarce acasă, luna viitoare, poate c-o să mă ducă tot el, cu mașina. Și-a cumpărat de curînd un "Jaguar". O jucărie englezească din alea care prind două sute de mile pe oră. A dat aproape patru mii de dolari pe ea. Are bani acum, nu glumă. Înainte nu prea avea. Cînd locuia la părinți nu era decît un scriitor ca toți scriitorii. Dacă încă n-ați auzit de el, să știți c-a scris un volum de nuvele grozave: Peștișorul auriu. Dintre ele, cea mai reușită e aia care se cheamă tot Peștișorul auriu. O poveste despre un puști care nu lăsa pe nimeni să se uite la peștișorul auriu, fiindcă-l cumpărase din banii lui. Mă prăpădesc după nuvela asta. Acum D.B. e la Hollywood. Se prostituează. Dacă e ceva de care mi-e silă sînt filmele. Să n-aud de ele!

Am să încep povestea din ziua în care am părăsit Pencey Prep.^[1] Pencey Prep e o școală la Agerstown, în Pennsylvania. Cred c-ați auzit de ea. Sau, în orice caz, i-ați văzut reclama. Apare în mii de reviste: o poză reprezentînd un tip strașnic, călare, sărind un obstacol. Ca și cum la Pencey toată ziua nu s-ar face altceva decît să se joace polo. Eu unul însă n-am văzut nici urmă de cal, nici acolo, nici prin împrejurimi. Pe poză, sub tipul călare, stă scris: "Din 1888, școala noastră formează tineri falnici, cu mintea clară". Asta să i-o spună lui mutu'. Nu formează niciodată pe nimeni la Pencey, în orice caz nu mai mult decît la orice altă școală. Eu unul n-am avut parte să cunosc acolo pe nimeni care să fie sănătos și cu mintea clară. Afară, poate, de doi tipi. Dacă au fost doi. Și aceia probabil că așa erau cînd au venit la Pencey.

Așadar, totul a început în sîmbăta meciului cu Saxon Hall. La Pencey, considerau meciul cu Saxon Hall drept un eveniment de seamă. Era ultimul meci al anului și se spunea că, dacă Pencey ar pierde, nu ne-ar mai rămîne altceva de făcut decît să ne sinucidem cu toții. Îmi amintesc că în după-masa aceea, pe la trei, mă aflam pe vîrful lui Thomsen Hill, lîngă tunul acela caraghios, din timpul Războiului de Independență. De acolo se vedea tot terenul, și echipele care se îmbrînceau și se cotonogeau^[2] de la un capăt la celălalt al gazonului. Tribuna n-o vedeam prea bine, dar auzeam galeria răcnind ― puternic și susținut de partea lui Pencey, căci, în afară de mine, toată școala se afla acolo, anemic și fără vlagă de partea lui Saxon Hall, căci echipa lor nu prea aducea popor.

La meciurile de fotbal nu prea veneau fete. Fete n-aveau voie să invite decît băieții din ultimul an. Îngrozitoare școală, din toate punctele de vedere. Mie unul îmi plac locurile unde mai poți vedea, măcar din cînd în cînd, cîte o fată, două, chiar dacă n-ar face altceva decît să se scarpine în cot, să-și sufle nasul sau numai să chicotească ori mai știu eu ce. E drept că Selma Thurmer ― fata directorului ― venea destul de des la meciuri, dar nu prea era genul de fată care să stîrnească pasiuni irezistibile. Cu toate că, de fapt, era destul de drăguță. A stat odată lîngă mine în autobuz, cînd veneam de la Agerstown, și am intrat în vorbă cu ea. Mi-a plăcut. Avea nasul mare și unghiile mîncate pînă-n carne ― aproape că-i dăduse sîngele ― și purta un sutien d-alea afurisitele căptușite cu burete, ca s-o facă să pară mai femeie, dar, totuși, nu se putea să nu-ți fie milă de ea. Ce-mi plăcea la ea era că nu-ți scotea ochii cu tat-su, ridicîndu-l în slăvi. Știa pesemne că-i un ipocrit și-un pisălog.

De fapt, motivul pentru care nu mă dusesem la meci și-l urmăream de aici, de pe Thomsen Hill, era că abia mă întorsesem de Ia New York cu echipa de scrimă. Căzuse beleaua pe mine să fiu căpitanul echipei. Pasămite o treabă foarte importantă. Plecasem la New York de dimineață ca să ne întîlnim cu echipa școlii McBurney. Mumai că întîlnirea n-a mai avut loc. Am uitat toate floretele, tot echipamentul și toate alea în păcătosul de metrou. Dar n-a fost numai vina mea. Trebuise să mă tot ridic de la locul meu, să cercetez planul orașului, ca să știu unde coborîm. Deci ne-am întors la Pencey pe la două și jumătate în loc să ne întoarcem seara. Și în tren, la întoarcere, băieții nu mi-au adresat nici măcar o vorbă. Într-un fel, a fost destul de nostim.

Al doilea motiv pentru care nu mă dusesem la meci era că voiam să mă duc să-mi iau rămas bun de la bătrînul Spencer, profesorul meu de istorie. Avea gripă și așa mai departe și m-am gîndit că poate n-o să mai am prilejul să-l văd înainte de vacanța de Crăciun. Îmi trimisese, de altfel, și un bilețel, în care-mi scrisese c-ar vrea să mă vadă înainte de-a pleca eu acasă. Știa că nu mă mai întorc la Pencey.

Am uitat să vă spun. Mă dăduseră afară. Îmi spuseseră să nu mă mai întorc după vacanță, fiindcă picasem la patru materii. Nu voiam deloc să învăț și toate celelalte. Îmi atrăseseră de multe ori atenția să fiu mai silitor ― mai ales la sfîrșit de trimestru, cînd veneau părinții să discute cu bătrînul Thurmer ― dar fusese în zadar. Așa că m-au dat afară. La Pencey nu e prea greu să te dea afară. E o școală cu nivel foarte înalt. Zău că da!

Așadar, cum vă spuneam, era decembrie și un ger de crăpau pietrele, mai cu seamă pe dealul acela afurisit. N-aveam pe mine decît impermeabilul, n-avem mănuși, n-aveam nimic. Cu o săptămînă înainte îmi furase cineva din cameră paltonul din păr de cămilă cu mănușile îmblănite în buzunar și tot restul. Școala era plină de hoți. Erau acolo mulți băieți cu părinți bogați, totuși școala era plină de hoți. O școală, cu cît e mai scumpă, cu atît găsești mai mulți hoți în ea, zău, nu glumesc. Stăteam, prin urmare, lîngă tunul ăla nenorocit și urmăream meciul. Aproape că-mi înghețase fundul. Și nici măcar nu eram cine știe ce atent la meci. Stăteam acolo pentru că, într-un fel, voiam să simt că-mi iau rămas bun. E drept c-am părăsit multe școli și multe locuri fără să simt că le părăsesc. Dar nu pot să sufăr asta. Nu-mi pasă dacă despărțirea e tristă sau neplăcută, dar cînd părăsesc un loc vreau să știu că plec. Altfel mă simt și mai rău.

Dar am avut noroc. Mi-am amintit deodată de ceva care m-a ajutat să simt că plec, că plec naibii de tot. Mi-am amintit cum jucasem într-o zi, în octombrie, fotbal în fața școlii cu Robert Tichener și Paul Campbell. Băieți de treabă amîndoi, dar mai ales Tichener. Mai era puțin pînă la masa de seară și începuse să se întunece, dar noi tot mai băteam mingea. Se întuneca din ce în ce mai tare, și mingea abia se mai vedea, dar nouă tot nu ne venea să ne oprim. Pînă la urmă, însă, n-am avut încotro. Profesorul de biologie, domnul Zambesi, a scos capul pe fereastră și ne-a spus să ne ducem în dormitor să ne pregătim pentru masă. Cînd am noroc și-mi amintesc întîmplări d-astea, nu-mi mai pare rău că plec ― cel puțin cu mine așa se întîmplă, de cele mai multe ori. Îndată ce mi-am amintit de povestea asta, m-am întors și am luat-o la fugă, coborînd pe versantul celălalt al dealului spre casa bătrînului Spencer. Nu locuia la școală. Locuia pe Anthony Wayne Avenue.

Am alergat tot drumul pînă la poarta principală a școlii, unde m-am oprit o clipă să-mi trag sufletul. Dacă vreți să știți, îmi pierd foarte repede suflul. Mai întîi pentru că fumez foarte mult ― adică fumam înainte. M-au silit să mă las. Și pe urmă pentru că în ultimul an am crescut cu vreo șase țoli și jumătate. D-asta, aproape c-am dat în tuberculoză și am venit aici să-mi fac toate analizele alea blestemate și așa mai departe. Totuși, una peste alta, sînt destul de sănătos.

După ce mi-am recăpătat suflul, am traversat alergînd șoseaua 204. Era un polei îngrozitor și a fost cît p-aci să cad. De fapt, nici nu știu de ce alergam. Cred c-aveam pur și simplu chef să alerg. Cînd am trecut drumul, am avut senzația că, așa, parcă dispar. Era o după-masă din acelea demente, cu ger năprasnic și fără pic de soare, o după-masă în care ajunge să treci o stradă ca să ai senzația că dispari.

Mamă, ce-am mai apăsat pe sonerie cînd am ajuns la bătrînul Spencer. Înghețasem pînă-n măduva oaselor. Mă dureau urechile și abia mai puteam să-mi mișc degetele. "Haideți, haideți mai repede, am spus aproape cu voce tare, deschideți careva ușa!" În cele din urmă, mi-a deschis bătrîna doamnă Spencer.

N-aveau servitoare, n-aveau pe nimeni, așa că întotdeauna deschideau ei.

Stăteau cam prost cu banii.

― Holden! a exclamat doamna Spencer. Ce bine-mi pare că te văd! Intră, dragul meu. Trebuie să fii mort de frig.

Cred că s-a bucurat cînd m-a văzut. Îi eram simpatic. Cel puțin, așa mi se părea.

Mamă, ce repede am intrat în casă!

― Ce mai faceți, doamnă Spencer? am întrebat-o. Cum se mai simte domnul Spencer?

― Dă-mi haina, drăguțule, mi-a spus.

Nu auzise c-o întrebasem de domnul Spencer. Era cam surdă.

Mi-a atîrnat haina în vestiar, și eu am încercat să-mi netezesc puțin părul cu mîna. De obicei mă tund scurt, așa ca nu trebuie să mă pieptăn prea des.

― Ce mai faceți, doamnă Spencer? am întrebat-o din nou, de data asta mai

tare, ca să m-audă.

― Foarte bine, Holden, spuse ea, închizînd ușa vestiarului. Dar tu ce mai faci?

După felul în care m-a întrebat, mi-am dat imediat seama că bătrînul Spencer îi spusese tot.

― Foarte bine, i-am răspuns. Da' domnul Spencer ce face? I-a trecut gripa?

― Dacă i-a trecut? Doamne, se poartă ca un adevărat... ca un nu știu ce...! E în camera lui, dragul meu. Intră la el fără să mai bați la ușă.

Capitolul 2

SOȚII SPENCER AVEAU CAMERE SEPARATE. ERAU OAMENI LA

vreo șaptezeci de ani sau poate chiar peste. Cu toate astea, tot se mai bucurau de viață. Știu că pare meschin din partea mea, dar nu la asta m-am gîndit. Voiam să spun că m-am gîndit destul de mult la bătrînul Spencer, și, dacă te gîndești prea mult la el, începi să te întrebi la ce naiba mai trăiește. Voiam să spun că-i cocîrjat de tot și abia mai merge, iar în clasă, la tablă, dacă scapă creta din mînă trebuie să iasă unul dintre băieții din rîndul întîi să i-o ridice. Și, după părerea mea, asta-i îngrozitor. Dar, dacă te gîndești la el, cît trebuie și nu prea mult, ajungi la concluzia că n-o duce prea rău. De pildă, odată, într-o duminică, atunci cînd, împreună cu cîțiva băieți, am fost la el și ne-a servit cacao, ne-a arătat o pătură Navajo^[3], veche și zdrențuită, pe care el și doamna Spencer o cumpăraseră de la un indian din Yellowstone Park. Fără îndoială că se bucurase grozav cînd o cumpărase. Nu știu dacă mă înțelegeți. Uite, vezi pe cîte unul bătrîn ca naiba care totuși e în stare să se bucure cînd cumpără o pătură!

Ușa camerei lui era deschisă, dar eu tot am bătut, așa, în treacăt, de politețe. Îl vedeam foarte bine prin ușa deschisă. Stătea într-un fotoliu mare de piele, învelit cu pătura de care v-am spus. Cînd am bătut, s-a întors și s-a uitat la mine.

― Cine e? Caulfield? Intră, băiete, intră! mi-a strigat.

Întotdeauna răcnea cînd nu era în clasă. Uneori te scotea pur și simplu din sărite.

Nici n-am apucat bine să intru, că mi-a și părut rău că venisem. Citea un număr din Atlantic Monthly^[4], și peste tot erau doctorii și hapuri și totul mirosea a picături Vick's contra guturaiului. Cam trist. Mie și așa nu prea-mi plac bolnavii! Dar neplăcerea era sporită de faptul că bătrînul Spencer mai purta și halatul acela vechi, trist și ros, pe care cred că-l avea de cînd se născuse. Și mie nu prea-mi place să văd bătrîni în pijama sau în halat. Li se văd mereu pieptul și coastele, ca să nu mai vorbim de picioare! Ați văzut vreodată bătrîni pe plajă? Picioarele lor par întotdeauna albe și fără păr.

― Bună ziua, sir, am început. Am primit biletul dumneavoastră.

Vă mulțumesc. Îmi scrisese un bilet să trec să-mi iau rămas bun înainte de vacanță. Știa că nu mă mai întorc. Nu trebuia să vă mai necăjiți, că oricum veneam să vă spun la revedere!

― Ia loc acolo, băiete, spuse bătrînul Spencer.

"Acolo" însemna pe pat.

M-am așezat și am întrebat:

― Cum merge cu gripa?

― Dacă m-aș simți mai bine, răspunse bătrinul Spencer, ar trebui să trimit după doctor. (Asta îl distra grozav.) Începu să chicotească nebunește. Apoi, în cele din urmă, se potoli și întrebă: De ce nu te-ai dus la meci? Credeam că azi e meciul cel mare.

― Da, este. Am fost. Numai că abia adineauri m-am întors de la New York cu echipa de scrimă, i-am spus eu.

Mamă, ce pat avea! Beton, nu alta!

Domnul Spencer luă o mutră cît se poate de gravă. Știam c-așa o să se întîmple.

― Va să zică ne părăsești? spuse.

― Da, dom'le profesor, așa cred!

Începu să dea din cap, era un tic al lui. În viața mea n-am văzut un om care să dea atîta din cap. N-ajungeai niciodată să te lămurești dacă dădea din cap fiindcă se gîndea la ceva sau fiindcă era un bătrînel care, din ramoleală, nu-și mai deosebea fundul de cot.

― Ce ți-a spus doctorul Thurmer, băiete? Am auzit că ați avut o discuție destul de lungă.

― Da, am avut. Așa e. Cred c-am stat vreo două ore în biroul lui.

― Și ce ți-a spus?

― Păi... că viața e un joc de noroc și așa mai departe. Și că jocul ăsta trebuie jucat după anumite reguli. A fost destul de cumsecade. Vreau să spun că nu și-a ieșit din pepeni sau, mă rog... N-a făcut decît să-mi repete că viața-i un joc și așa mai departe. Știți dumneavoastră...

― Da, viața este într-adevăr un joc! Este un joc pe care se cade să-l joci după regulile lui.

― Da, sir. Știu. Știu că-i așa.

Joc, aiurea! Frumos joc! Dacă nimerești în tabăra în care sînt așii, atunci e un joc ― recunosc. Dar, ce joc mai poate fi dacă nimerești de partea cealaltă, unde-s numai mazete? Nu mai e joc. Nu mai e nimic!

― Spune-mi, doctorul Thurmer le-a scris părinților sau încă nu? m-a întrebat bătrînul Spencer.

― Mi-a spus că o să le scrie luni.

― Dar tu i-ai înștiințat?

― Nu, sir, nu i-am înștiințat, fiindcă m-am gîndit că miercuri seara tot mă întorc acasă.

― Și ce crezi c-au să spună cînd au s-audă?

― Păi... or să se cam enerveze, i-am răspuns. Sînt sigur c-or să se enerveze.

Pencey e, mi se pare, a patra școală la care am urmat.

Și am dat din cap. Mi se întîmplă destul de des să dau din cap.

― Mamă! am spus.

Mi se întîmplă destul de des să spun "Mamă!" Mai întîi pentru că am un vocabular păcătos, și pe urmă pentru că uneori mă port ca un puști. Pe atunci aveam șaisprezece ani, acum am șaptesprezece, și uneori mă port de parcă aș avea treisprezece. Și zău dacă nu-i caraghios, că doar am șase picioare și doi țoli juma^[5] și o grămadă de fire de păr alb. Zău că am. Într-o parte a capului ― în partea dreaptă ― am milioane de fire albe. Le am de cînd eram mic. Și totuși, cîteodată mă port de parcă n-aș avea decît doisprezece ani. Toți spun așa, mai cu seamă tata. În parte-i adevărat, însă numai în parte. Dar oamenii își închipuie întotdeauna că lucrurile sînt sută la sută cum spun ei. Mie puțin îmi pasă, dar uneori mă cam plictisește cînd mi se spune să mă port ca un băiat mare. Uneori mă port de parc-aș fi mult mai mare decît sînt, zău că da, numai că de asta oamenii nu-și dau seama niciodată. Dar ei nu-și dau seama de nimic.

Bătrînul Spencer începu din nou să dea din cap. Și să se scobească în nas. Încerca să dea impresia că doar se scarpină, dar de fapt își vîrîse în nas tot degetul mare. Îmi închipui că s-a gîndit că n-are importanță, fiindcă nu eram decît eu în cameră. Mie puțin îmi păsa, numai că e cam dezgustător să vezi un om care se scobește în nas.

După un timp, mi-a spus:

― Am avut cinstea să-ți cunosc părinții acum cîteva săptămîni, cînd au venit să discute cu doctorul Thurmer. Sînt minunați.

― Da, sînt! Sînt foarte drăguți.

"Minunați." Âsta-i un cuvînt pe care nu pot să-l sufăr. Zău! Sună îngrozitor de fals. De cîte ori îl aud mi se face greață.

Și, deodată, am avut impresia că bătrînul Spencer vrea să-mi spună ceva foarte inteligent, foarte subtil. Se îndreptă în fotoliu și păru că se întoarce. Dar se dovedi a fi o falsă alarmă. Nu făcu altceva decît să ia revista Atlantic Monthly din poală și să încerce s-o arunce lîngă mine pe pat. Dar n-a nimerit. Patul era doar la vreo cîțiva centimetri distanță, dar totuși n-a nimerit. M-am ridicat, am luat revista de pe jos și am pus-o pe pat. Subit mi-a venit să ies naibii din cameră. Simțeam că mă paște o predică îngrozitoare. În principiu, n-aveam nimic împotrivă, dar n-aveam chef să înghit o predică și în același timp să mai suport și mirosul picăturilor Vick's și să-l văd pe bătrînul Spencer în pijama și-n halat.

Zău că n-aveam chef.

Așa cum mă așteptam, începu:

― Ce se întîmplă cu tine, băiete? mă întrebă. Vorbea destul de aspru pentru felul lui de a fi. Cîte materii ai urmat în trimestrul ăsta?

― Cinci, domnule profesor.

― Cinci? Și la cîte ai căzut?

― La patru.

Îmi amorțise fundul stînd pe pat. În viața mea nu stătusem pe un pat atît de tare.

― La engleză am trecut, i-am spus, fiindcă poveștile cu Beowulf^[6] și cu Lord Randal, fiul meu^[7] le-am învățat încă de pe vremea cînd eram la Whooton. Și, de fapt, la engleză nu trebuia să fac mai nimic, decît să scriu din cînd în cînd cîte o compunere.

Bătrînul nici nu mă asculta. N-asculta niciodată cînd îi vorbeai.

― Eu unul te-am trîntit la istorie fiindcă n-ai știut absolut nimic.

― Știu, domnule profesor, vă înțeleg. Ce era să faceți?

― Absolut nimic, repetă el.

Tare mă înfurie cînd oamenii repetă de două ori un lucru pe care tu l-ai recunoscut de prima dată. Și pe urmă a mai spus-o și a treia oară.

― Dar absolut nimic. Ai deschis cartea măcar o dată, în trimestrul ăsta? Eu mă îndoiesc. Spune drept!

― Păi, știți, am răsfoit-o... de vreo două ori, am spus.

Nu voiam să-l jignesc. Îi plăcea istoria la nebunie!

― A, ai răsfoit-o! spuse el foarte ironic. Uite, hm, teza ta e acolo sus pe raft, deasupra teancului de caiete. Ad-o, te rog, încoace.

Era o figură urîtă din partea lui. Dar n-am avut încotro, m-am dus și i-am adus-o. Pe urmă, m-am așezat din nou pe patul lui de ciment. Mamă, nici nu știți ce rău începuse să-mi pară că venisem să-mi iau rămas bun.

Ținea lucrarea mea de parc-ar fi fost o bucată de rahat sau mai știu eu ce.

― Am studiat cu voi egiptenii de la 4 noiembrie la 2 decembrie, îmi zise. Singur ai ales să scrii despre ei la lucrarea facultativă de control. Vrei să auzi ce-ai scris?

― Nu, domnule profesor, nu face, i-am răspuns.

Cu toate astea, începu să citească. Nu poți opri niciodată un profesor să facă un anumit lucru, dacă s-a hotărît să-l facă. Oricum, face tot ce vrea el!

Egiptenii sînt o rasă veche de caucazieni care locuiesc într-una din regiunile din nordul Africii. Africa, după cum știm cu toții, e cel mai mare continent în emisfera răsăriteană.

Și eu eram obligat să stau și s-ascult toate tîmpeniile astea! Zău că era urît din partea lui.

Pe noi, astăzi, egiptenii ne interesează din mai multe motive. Știința modernă n-a descoperit nici pînă azi ce substanțe misterioase întrebuințau cînd îmbălsămau morții, pentru ca fețele lor să nu putrezească secole la rînd. Această enigmă interesantă continuă să constituie o sfidare pentru știința modernă a secolului XX.

Se opri și puse jos lucrarea. Începusem să-l urăsc!

― Eseul tău, ca să-i zicem așa, se oprește aici, spuse cît se poate de ironic. N-ai crede că un tip atît de bătrîn poate fi atît de ironic și așa mai departe. Apoi adăugă: Și în josul paginii mi-ai scris și mie cîteva cuvinte.

― Știu, știu, i-am răspuns precipitat, ca să-l opresc înainte de a-ncepe să citească.

Dar parcă mai putea cineva să-l oprească?! Ardea ca un fitil de dinamită.

Dragă domnule Spencer (citi el cu glas tare), asta e tot ce știu eu despre egipteni. Nu reușesc să mă intereseze, cu toate că dumneavoastră predați foarte frumos. Să știți totuși că nu mă supăr dacă mă trîntiți ― că în afară de engleză tot am picat la toate materiile. Cu stimă, al dumneavoastră, Holden Caulfield.

În sfîrșit, a pus jos lucrarea mea nenorocită și mi-a aruncat o privire de parcă m-ar fi bătut măr la ping-pong sau mai știu eu ce. Cît oi trăi nu cred c-am să-l iert c-a citit cu glas tare toate rahaturile alea. Dacă le-ar fi scris el, eu unul nu i le-aș fi citit niciodată. Zău că nu. Și, de fapt, nu-i scrisesem notița aia nenorocită decît ca să nu-i pară prea rău că mă trîntește.

― Mă condamni că te-am trîntit, băiete? m-a întrebat el.

― Nu, domnule profesor, zău că nu! i-am răspuns eu.

Numai de-ar fi încetat naibii să-mi mai zică "băiete"!

Nemaiavînd nevoie de teza mea, încercă s-o arunce pe pat. Numai că n-a nimerit bineînțeles, nici de data asta. A trebuit să mă scol din nou, s-o ridic și s-o pun peste Atlantic Monthly. E plicticos să faci asta din două în două minute.

― Tu ce-ai fi făcut în locul meu? întrebă el. Spune drept, băiete!

Se vedea bine: îi părea rău că mă trîntise. Așa c-am început să-i trag niște

bărbi. I-am spus că pe mine nu prea m-ajută mintea, că sînt cam cretin și așa mai departe, că eu, dacă eram în locul lui, aș fi procedat exact la fel și că oamenii nu-și dau seama ce greu e să fii profesor și așa mai departe. Mă rog, tot soiul de bărbi d-astea.

Dar ce-i curios e că, în timp ce vorbeam, mă gîndeam la cu totul altceva. Locuiesc la New York și mă gîndeam la lacul din Central Park^[8], de lîngă capătul dinspre sud al parcului. Mă întrebam dac-am să-l găsesc înghețat cînd m-oi întoarce acasă și, dac-a înghețat, ce s-au făcut rațele? Mă întrebam unde se duc rațele cînd îngheață tot lacul. Mă întrebam dacă nu cumva vine vreun tip cu un camion să le ia și să le ducă la o grădină zoologică sau altundeva. Sau dacă nu zboară pur și simplu într-altă parte.

Totuși am noroc. Vreau să spun c-am noroc să-i pot trage bărbi bătrînului Spencer și în același timp să mă gîndesc la rațe. E curios! Nu trebuie să te concentrezi prea mult cînd vorbești cu un profesor. Dar, cînd mă așteptam mai puțin, m-a întrerupt. Întotdeauna întrerupea.

― Ce părere ai despre toate astea, băiete? M-ar interesa foarte mult să știu.

Foarte mult.

― Adică ce părere am că m-au dat afară de la Pencey? l-am întrebat.

Tare aș fi vrut să-și acopere pieptul rahitic. Nu era o priveliște prea frumoasă.

― Dacă nu mă înșel, ai avut oarecare greutăți și la Whooton și la Elkton Hills.

Tonul lui nu mai era ironic, era de-a dreptul veninos.

― La Elkton Hills n-am prea avut greutăți, i-am spus. n-am rămas propriu-zis repetent sau așa ceva. Pur și simplu m-am retras.

― Dar de ce, îmi dai voie să întreb de ce?

― De ce? E o poveste lungă. Și destul de complicată...

N-aveam nici un chef să-i povestesc de ce și cum plecasem de acolo. Tot n-ar fi înțeles, nu era în stare. De fapt, plecasem de la Elkton Hills mai ales pentru că eram înconjurat de ipocriți, de lepre. Asta a fost. Totul se făcea așa, de paradă! Uite, de exemplu, directorul lor, domnul Haas, era cea mai mare lepră din cîte am întîlnit vreodată. Era de zece ori mai rău ca bătrînul Thurmer. Duminica, bătrînul Haas strîngea mîna tuturor părinților care veneau cu mașina la școală să-și vadă copiii. Și era de o afabilitate că ți se făcea greață... În afară doar de cazul în care părinții vreunuia erau niște bătrîni mai pîrliți. Să-l fi văzut cum s-a purtat cu părinții colegului meu de cameră. Vreau să spun că, dacă mama vreunui băiat era grasă sau sărăcăcios îmbrăcată, iar tatăl purta o haină d-alea cu umeri foarte înalți și pantofi ordinari, alb cu negru, bătrînul Haas le întindea doar două degete, zîmbea fals și apoi se ducea să stea de vorbă cu alți părinți, cu care stătea cîte o jumătate de oră. Nu pot să sufăr lucrurile astea! Mă scot din sărite. Mă întristează pînă la disperare. M-am putut să înghit acest nenorocit de Elkton Hills niciodată!

Tocmai atunci, bătrînul Spencer m-a întrebat ceva, dar nu l-am auzit. Mă gîndeam la bătrînul Haas.

― Ce-ați spus, sir? l-am întrebat.

― N-ai deloc remușcări că pleci de la Pencey?

― Ba da. Am unele remușcări. Sigur... da' nu prea multe, nu deocamdată. Pesemne că încă nu-mi dau bine seama că plec. Mie îmi trebuie întotdeauna puțin timp ca să-mi dau seama că mi se întîmplă un anumit lucru. Deocamdată nu mă gîndesc decît că mă-ntorc miercuri acasă. Eu, știți, cu mintea stau cam prost.

― Dar nu te preocupă deloc viitorul tău, băiete?

― Ba da, cum să nu mă preocupe? Sigur. Sigur că mă preocupă. Apoi, după o pauză, am adăugat: Dar nu prea mult. Nu prea mult.

― Într-o zi o să te preocupe, spuse bătrinul Spencer. O să te preocupe, băiete. O să te preocupe, dar o să fie prea tîrziu.

Nu-mi plăcea să-l aud vorbind așa! Îmi dădea impresia c-am murit sau mai știu eu ce. Mă întrista îngrozitor.

― Se poate, i-am spus.

― Aș vrea să te fac să-nțelegi, băiete. Să-ți deschid ochii. Vreau să încerc să te-ajut. Vreau să te-ajut, dacă pot!

Voia într-adevăr. Se vedea bine. Numai că punctele noastre de vedere erau diametral opuse. Asta e!

― Știu că vreți să m-ajutați, i-am spus. Vă mulțumesc! Serios! Vă sînt recunoscător. Zău că da!

Și m-am ridicat de pe pat. Mamă, cred că n-aș mai fi putut să stau pe patul ăla încă zece minute nici dacă mă omorai.

― Din păcate, acum trebuie să plec. Trebuie să-mi strîng echipamentul și lucrurile din sala de gimnastică, să le iau acasă. Zău că trebuie.

Bătrînul a ridicat privirea spre mine cu o expresie foarte gravă și a început din nou să dea din cap. Și, deodată, mi s-a făcut îngrozitor de milă de el. Dar nu puteam să mai zac aici. Punctele noastre de vedere erau diametral opuse. Și, pe urmă, tot arunca mereu cîte ceva pe pat și nimerea alături, și mai era și halatul lui vechi și jalnic, prin care i se vedeau coastele, și mirosul acela pătrunzător al picăturilor contra guturaiului, care plutea prin cameră.

― Domnule profesor, vreau să vă spun ceva. Nu vă mai necăjiți din pricina mea. Zău! O să se aranjeze totul. Deocamdată trec printr-o pasă proastă... toți trecem la un moment dat printr-o pasă proastă, nu-i așa?

― Nu știu, băiete, nu știu.

Tare mă enervează cînd cineva îmi răspunde în felul ăsta.

― Sînt sigur. Sînt sigur că așa se întîmplă, i-am spus. Vă rog să nu vă necăjiți din pricina mea. Apoi i-am pus mîna pe umăr și l-am întrebat: Bine?

― N-ai vrea să bei o ceașcă de cacao înainte de plecare? Doamna Spencer ar fi foarte...

― Aș sta, zău c-aș sta, dar adevărul e că trebuie să plec imediat. Trebuie să mă reped la sala de gimnastică. Totuși, vă mulțumesc, domnule profesor. Vă mulțumesc foarte mult, sir.

Ne-am strîns mîna. Și alte prostii d-astea. Prostii, prostii, dar mă întristau al naibii.

― Am să vă scriu. Și îngrijiți-vă să scăpați de gripă!

― La revedere, băiete.

Închisesem ușa în urma mea și o pornisem spre hol cînd l-am auzit strigîndu-mi ceva, dar n-am auzit bine ce. Mi se pare că mi-a strigat: "Noroc!".

Sper însă că nu. Sper totuși că nu. Eu unul n-aș striga niciodată cuiva "Noroc!". Sună absurd, dacă stai să te gîndești bine...

descarcati cartea pdf de aici