Alibiul

Alibiul de Sandra Brown

PROLOG

Un țipăt sfâșie liniștea coridorului hotelului,pe care până atunci nu se auziseș decât bâzâitul înăbușit al aparatului de aer condiționat.Femeia de serviciu,care intrase în apartament cu numai câteva secunde în urmă,ieși poticnindu-se,țipând după ajutor,plângând în hohote,ciocănind,disperată,la ușile din jur.Știa că directorul avea s-o mustre serios pentru această reacție isterică,dar nu se putea stăpâni.Din nefericire,în după-amiaza aceea aproape toate camerele erau goale.

Majoritatea turiștilor ieșiseră pentru a se bucura de frumusețile unice ale districtului istoric Charleston.În cele din urmă,femeia reuși să-1 trezească pe unul dintre oaspeții hotelului,un bărbat din Michigan,care,copleșit de neobișnuita căldură de afară,se întorsese în camera sa pentru a trage un pui de somn.Deși trezit brusc și încă năuc de somn,el își dădu seama imediat că panica în care intrase femeia de serviciu nu putea fi declanșată decât de o catastrofă. Drept urmare,fără a încerca să-i înțeleagă bolboroselile,dădu telefon la recepție și alertă întreg personalul hotelului,afirmând că la ultimul etaj avusese loc un accident.La chemările celor de la hotel au răspuns cu promptitudine doi polițiști din Charleston,în al căror traseu de patrulare fusese inclus și recent inauguratul complex Charles Towne Plaza.Ei au fost conduși la mansardă,în apartamentul în care intrase femeia de serviciu pentru a pregăti paturile,de un gardian foarte agitat.Acolo au constatat că au de-a face cu o problemă de care n-ar fi avut nevoie.Ocupantul apartamentului stătea întins pe podeaua salonului.Era mort.

Ofițerul de poliție îngenunche lângă cadavru.

-Sfinte...pare a fi...

-El este,spuse partenerul lui,la fel de stupefiat.Crezi că chestia asta va stârni o nenorocită de furtună?

CAPITOLUL 1

Bărbatul o remarcă imediat ce intră în pavilion.Chiar și în mijlocul atâtor femei îmbrăcate,în marea lor majoritate,în toalete sumare de vară,ea era o adevărată apariție.Și,surprinzător,venise singură!Se opri pentru a se orienta,privi o clipă la estrada pe care cânta orchestra,apoi ringul de dans,pentru ca,în final,să studieze „aranjamentul” haotic de mese și scaune din jurul lui.Zărind o masă liberă, femeia se îndreptă spre ea și se așeză.

Pavilionul,rotund,avea un diametru de vreo douăzeci și șapte de metri.Deși era o construcție deschisă,fară pereți,plafonul conic,ornat,ca de Crăciun,cu șiraguri de becuri luminoase,reținea zgomotele în interior.Era o gălăgie incredibil de mare. Vigoarea cu care cânta orchestra era menită să ascundă lipsa de talent a membrilor săi; aceștia sperau că,datorită decibelilor,notele greșite vor trece neobservate.Fie că loveau în clape,fie că ciupeau corzile chitarelor,păreau că scot cu forța notele din instrumentele lor.Barba împletită a celui care cânta la armonică sălta la fiecare mișcare bruscă a capului său.Violonistul își plimba cu energie arcușul peste corzi,țopăind atât de vioi încât de sub pantaloni i se vedeau cizmele galbene de cow-boy.Toboșarul îți dădea senzația că n-a învățat decât o cadență,pe care o interpreta,însă,cu vigoare,mi cându-și întreg trupul în ritmulș respectiv.Mulțimea strânsă în pavilion nu părea deranjată de sunetele discordante ale orchestrei.De fapt,nici pe Hammond Cross nu-1 deranjau.Din contră.În mod ciudat,zarva acestui bâlci regional i se părea oarecum liniștitoare.

Asculta cu atenție fiecare zgomot în parte: țipetele ce răsunau în mijlocul parcului,chiuiturile scoase de adolescenții gălăgioși în momentul în care scaunele lor ajungeau în cel mai înalt punct al roții Ferris plânsetele bebelușilor obosiți,clopoțeii,fluierele și corurile,strigătele și râsetele caracteristice unei serbări câmpenești.

Nu intenționase să participe la acel bâlci.Deși organizatorii avuseseră grijă să facă publicitate în ziarul local și la televiziune,Hammond nu aflase de el decât cu totul întâmplător,cu vreo jumătate de oră înainte de a intra în Charleston.Nu știa ce îl determinase să se oprească.Nu era amator de serbări câmpenești. Părinții lui nu-1 duseseră niciodată la așa ceva.Ei evitaseră orice gen de distracții publice.Lumea care se strângea de obicei în astfel de ocazii nu le fusese pe plac. în mod normal,Hammond ar fi evitat bâlciul.Nu pentru că era un snob,dar, muncind prea mult,devenise foarte selectiv când venea vorba de programarea timpului liber.De obicei opta pentru o partidă de golf,două ore de pescuit,un film și o cină liniștită,la un restaurant select.Dar o serbare câmpenească? Chestia asta nu stătea cu siguranță în capul listei ocupațiilor lui preferate.

Totuși,în această după-amiaza se simțise atras de aglomerație și de gălăgie.Dacă ar fi stat singur,n-ar fi făcut altceva decât să se gândească la problemele pe care le avea.Ar fi meditat până când l-ar fi copleșit descurajarea.Și nu avea nevoie de așa ceva tocmai acum,într-unul dintre puținele week-end-uri care mai rămăseseră până la sfârșitul verii.Ca atare,atunci când fusese nevoit să apese pe frână din cauza blocajului de pe șosea,se hotărâse să nu iasă din rândul automobilelor și camionetelor care înaintau,centimetru cu centimetru,ca niște melci,spre parcajul ad-hoc (în realitate,o simplă pășune,transformată în loc de parcare de un fermier cu inițiativă).

După ce-i dăduse doi dolari tânărului mestecător de tutun care strângea banii cuveniți fermierului,avusese norocul să găsească pentru mașina sa un colțișor umbros,aflat sub un copac,înainte de a coborî,își scosese haina și cravata și își suflecase mânecile cămășii.Făcând cu grijă un adevărat slalom printre grămezile de balegă,se gândi că ar fi fost bine să nu aibă niște pantaloni atât de eleganți și niște pantofi atât de fini,ci o pereche de blue jeans și niște cizme.Oricum,simțise încă de pe atunci că dispoziția lui suferă o transformare favorabilă.Aici nu-1 cunoștea nimeni.Dacă nu voia să vorbească,nu era obligat s-o facă.Nu era nevoit să participe la nici o întâlnire,nu trebuia să dea telefoane pentru a răspunde mesajelor lăsate.În Charleston nu putea fi considerat de nimeni nici „profesionistul”,nici „colegul profesionistului”.Și nu avea nici calitatea de fiu. Drept urmare,simți că tensiunea nervoasă,provocată de împovărătoarele responsabilități dispare.Sentimentul de libertate i se păru amețitor.Terenul pe care fusese organizat bâlciul era marcat cu o funie din plastic,de care erau agățate o mulțime de stegulețe multicolore.În aerul fierbinte,nemișcat,stegulețele atârnau moi,fără vlagă.În atmosfera densă se ridicau aromele puternice ale mâncării.De la o oarecare distanță,muzica nu părea chiar atât de proastă. Hammond se bucură că-i venise ideea să se oprească acolo.Avusese nevoie de această...izolare.De ce izolare? Pentru că,în ciuda mulțimii de oameni care se scurgea ca un șuvoi pe lângă poarta turnantă,era,realmente,izolat.I se păruse preferabil să se lase absorbit de această masă gălăgioasă,decât să petreacă o seară solitară,în căbănuța lui,așa cum plănuise,când pornise spre Charleston.

Orchestra interpretase două cântece de când venise șatena; aceasta se așezase în fața lui,exact în capătul opus al pavilionului.Hammond continuase s-o privească și să emită tot felul de ipoteze.Cea mai plauzibilă era că femeia aștepta pe cineva-probabil că pe soțul ei și,normal,pe copiii lor.Hammond își zise că părea mai tânără decât el.Să fi avut vreo treizeci de ani și un pic.Adică cam de vârsta membrelor grupurilor de car-pool ...Sau a mamelor puștilor din divizia de juniori a societății Boy Scouts .Sau a reprezentantelor Asociației părinți-profesori.Sau a casnicelor pe care nu le preocupă decât vaccinurile antidifteric și antitetanos, tratamentele de corectare ale danturilor neregulate și spălarea impecabilă a rufelor,pentru ca albul să fie cât mai alb,iar culorile cât mai vii.Toate cunoștințele pe care le deținea Hammond despre acest gen de femei se datorau reclamelor TV,dar,oricum,putea afirma că șatena din fața lui se încadra în tabloul social general pe care și-1 schițase în minte.Numai că era cam prea...prea...bătătoare la ochi.Nu părea a fi o tânără mamă bucuroasă de scurtul răgaz oferit de soțul ei,care se dusese singur cu copiii la carusel.Îi lipsea aerul rece,competent,al soțiilor cunoscuților lui-soții care erau membre ale unor organizații locale de genul Ligii Junioarelor,care își dădeau întâlniri prin restaurante pentru a mânca cine știe ce tip de salată de crudități,și organizau petreceri pentru asociații bărbaților lor,care jucau golf sau tenis la club,o dată sau de două ori pe săptămână,în pauza pe care o aveau între ora de gimnastică aerobică și cercul de studiere a Bibliei.Oricum,nu avea trupul fleșcăit al unei femei care adusese pe lume doi sau trei copii,ci o siluetă atletică.Picioarele ce se vedeau de sub fusta scurtă pe care o purta erau musculoase,zvelte,bronzate. Frumoase picioare...Ba nu,formidabile!Purta niște sandale cu tocuri joase,iar bluza fără mâneci cu care era îmbrăcată avea un guler răsfrânt.Își dăduse jos vesta tricotată,asortată la culoare,legată lejer la gât,cu un șnuruleț trecut pe sub gulerul-rulou al bluzei.Combinația vestimentară pe care o alesese era șic și o făcea să iasă în evidență,deoarece majoritatea femeilor purtau pantaloni scurți și pantofi sport din pânză.Poșeta,aflată acum pe masă,putea adăposti doar un mănunchi de chei,o batistuță și,poate,un ruj.O asemenea poșetă n-ar fi fost potrivită pentru o tânără mamă obligată să bage în ea o sticlă cu apă,un pachet de șervețele Handi,niște gustări naturale,adică fără adaosuri de substanțe chimice...mă rog,în general,toate cele necesare supraviețuirii timp de câteva zile,în sălbăticie,în caz de urgență.

Hammond avea o minte analitică.Deducția logică era punctul lui forte.Ca atare,trase concluzia că era puțin probabil ca femeia aceea să fie mamă.

Raționamentele pe care le făcuse i se păreau destul de corecte.Dar asta nu însemna că nu era măritată.Sau că nu avea alt gen de legături cu un anumit bărbat Oricare ar fi fost natura relației dintre ea și bărbatul în cauză,acesta ar fi putut să sosească în orice clipă.Tot atât de bine putea să fie o femeie devotată carierei sale.

Dacă era o reprezentantă de seamă,influentă,a afaceriștilor locali? Ori o comerciantă plină de succes.Ori o directoare extrem de inteligentă.Ori o agentă de schimb.Ori o funcționară bancară...Sorbind din berea care începuse să se încălzească din cauza arșiței de afară,Hammond continuă s-o studieze pe străină cu mult interes.Brusc,își dădu seama că femeia reacționează,țintuindu-1 și ea cu o privire la fel de fixă.Fără să vrea tresări,probabil din cauza jenei pe care o simțea constatând că a fost surprins în timp ce o fixa cu nerușinare.Totuși nu-și întoarse privirile.În ciuda dansatorilor care treceau printre ei,barându-le cu intermitență linia vizuală,amândoi susținură cu îndrăzneală privirile celuilalt, timp de câteva secunde.

Femeia fu prima care întoarse capul,cu o mișcare bruscă,de parcă s-ar fi jenat de faptul că îl „pescuise” din mijlocul mulțimii.Hammond,pe de altă parte,enervat că acest scurt contact vizual îl determinase să reacționeze ca un puști,se ridică de pe scaun,eliberând masa pentru două cupluri care se învârtiseră de mult timp în jur,în speranța că vor găsi una neocupată,încet,el își făcu loc printre oameni, îndreptându-se pe o traiectorie foarte șerpuită spre așa-numitul bar,amenajat chiar în ziua bâlciului,pentru dansatorii însetați.

Barul părea a fi unul dintre locurile preferate de participanți.Oamenii stăteau în picioare în fața tejghelei lungi,practic unul în cârca altuia.Erau în special militari,proveniți de la diferitele baze din zonă.Chiar dacă nu purtau uniformă,îi puteai identifica ușor după tunsoarea scurtă.Toți beau,trăgeau cu coada ochiului la fete,își cântăreau șansele de reușită,făceau pariuri,mcercând să ghicească cine va avea norocul să se aleagă cu o parteneră și cine nu.Barmanii se străduiau să distribuie berea cât mai rapid,dar nu mai puteau face față solicitărilor.Hammond încercă de câteva ori să atragă atenția unuia dintre ei,,nereușind,renunță.Băuse deja o bere,așa că pe a doua o putea comanda mai târziu,când aglomerația va fi ceva mai mică.Având impresia că nu se mai află într-o situație chiar atât de stânjenitoare ca aceea în care fusese atunci când stătuse singur la masă,el aruncă o privire spre locul în care se afla șatena.Buna dispoziție îl părăsi imediat.Cele trei scaune libere de la masa ei erau acum ocupate de trei bărbați.Umerii largi ai unuia dintre ei o acopereau pe femeie,astfel încât Hammond nu putea s-o vadă.Cei trei nu purtau uniformă,dar,judecând după tunsoarea lor sobră și după aroganță,păreau a fi marinari.Se simți dezamăgit,dar nu surprins.Femeia arăta prea bine pentru a-și petrece singură o seară de sâmbătă.Probabil că rămăsese izolată deoarece așteptase să se facă ora la care era stabilită întâlnirea cu cei trei bărbați.La drept vorbind,n-ar fi rămas prea multă vreme singură nici dacă nu și-ar fi stabilit vreo întâlnire.O „bucățică” cum era ea nu putea rămâne singură. Militarii necăsătoriți,care dispun doar de o permisie de două zile,în weekend,sunt,din punct de vedere al instinctelor și al rapacității,ca niște rechini.Ei părăsesc unitatea cu un singur gând în minte: să-și asigure o companie de sex feminin pentru noaptea respectivă.Ori șatena le-ar fi atras atenția chiar fără să facă vreun efort.Evident,el,Hammond,nu se gândise s-o aga e.Era prea bătrânț pentru a se ține de astfel de prostii.Nu s-ar fi coborât la mentalitatea unui golan.În afară de asta,realmente n-ar fi fost corect,nu? Nu era legat de nici o femeie,dar nici nelegat nu se putea spune că este.

Pe neașteptate,șatena se ridică de pe scaun,își înșfăcă vesta,își atârnă cureaua poșetei de umăr și se întoarse,hotărâtă să plece.Instantaneu,cei trei bărbați care stătuseră la împreună cu ea săriră în picioare,înghesuind-o între ei.Unul care părea a fi cioplit în piatră,își puse brațul pe umerii femeii și își înclină capul spre fața ei.Hammond îi văzu mișcându-se.Cuvintele spuse,oricare ar fi fost acelea,îi făcură pe tovarășii lui să izbucnească într-un râs zgomotos.

Șatena nu le consideră,însă,amuzante.Capul ei se întoarse brusc în direcția opusă celei în care se afla bărbatul care vorbise.Lui Hammond i se păru că femeia încearcă să iasă dintr-o situație stânjenitoare,fără să provoace o scenă.Ea îl apucă pe militar de mână,pentru a-i da brațul jos de pe umerii ei,apoi,adresândui un zâmbet crispat,îi spuse ceva.O clipă mai târziu,încercă din nou să plece. Pentru a nu se lăsa învins de o femeie și,probabil,pentru a nu fi luat în râs de prietenii săi,cel respins cu atâta dispreț o luă pe urmele ei.Hammond reacționa când îl văzu apucând-o de braț și răsucind-o cu fața spre el.

Ulterior,nu avea să-și aducă aminte cum traversase ringul de dans,dar bănuia că îmbrâncise cu violență perechile care se legănau în acele momente în ritmul lent al unui blues,deoarece,peste câteva secunde,se trezise între doi dintre cei trei marinari musculoși,cu abdomene tari ca fierul.Îl împinse într-o parte pe cel insistent și,spre surprinderea lui se auzi spunând:

-Îmi pare rău,dragă.M-am întâlnit nas în nas cu Norm Blanchard.Doar știi cât poate trăncăni pungașul ăla.Auzi? Orchestra a început să cânte melodia noastră preferată.Apoi,luând-o pe șatenă de talie,o trase spre ringul de dans.

-Ai înțeles care sunt ordinele?

-Da,domnule detectiv.Nimeni nu intră,nimeni nu iese.Am sigilat toate ușile.

-Nici o persoană nu face excepție.

-Da,domnule.După ce se convinse că ordinele i-au fost înțelese,detectivul Rory Smilow îl salută cu o înclinare a capului pe ofițerul îmbrăcat în uniformă și intră în hotelul Charles Towne Plaza.Scara din hol fusese lăudată în mai multe reviste de design,în care se afirmase că ar fi un adevărat succes arhitectonic.Mai mult decât atât,scara devenise reprezentativă pentru proaspăt inauguratul complex. Era,într-un fel,”amprenta lui personală”,caracteristica lui de bază.Părea că parcă arhitectul intenționase să amintească de ospitalitatea sudiștilor: din holul de la parter urcau două șiruri de trepte largi,care se separau de la bază,ca niște brațe ce păreau că îmbrățișează frumosul candelabru din cristal,pentru a se contopi apoi treptat cu podeaua galeriei aflată cu doisprezece metri mai sus.

Și în hol,și la galeria care era considerată,de fapt,nivelul doi al holului,mișunau o mulțime de oameni: polițiști,turiști,angajați.Toți aflaseră deja că la etajul al patrulea al hotelului se comisese,după toate aparențele,o crimă.Nici un alt eveniment nu poate crea o atmosferă expectativă,de acest gen,își zise Smilow în timp ce se uita în jur,la turiștii transpirați,arși de soare,cu aparatele de fotografiat atârnate de gât.Aceștia puneau întrebări oricărei persoane cu autoritate,vorbeau între ei,emiteau o serie întreagă de ipoteze privitoare la identitatea victimei și la mobilul crimei.Datorită costumului său bine croit și a cămășii franțuzești de primă calitate,Smilow ieșea în evidență.În ciuda căldurii îngrozitoare de afară, veșmintele lui păreau proaspete.Nici măcar nu erau umede.Într-un moment de enervare,un subaltern de-al lui întrebase,în șoaptă,dacă Smilow transpiră vreodată.”La naiba,nu”,răspunsese un alt polițist.”Toată lumea știe că extraterestrii nu au glande sudoripare.”Smilow se îndreptă cu hotărâre spre șirul de lifturi.Probabil că polițistul cu care discutase la intrare îi anunțase sosirea, deoarece într-unul dintre lifturi stătea un alt ofițer,care ținea ușandeschisă, așteptându-1 să urce.Smilow păși înăuntru fară a-i mulțumi pentru amabilitate.

-O văcsuire,domnule Smilow?Smilow se întoarse spre omul care i se adresase.

-Oh,da,Smitty.Mulțumesc.

Lustragiul Smitty,căruia lumea nu-i cunoștea decât prenumele,avea,pentru clienții săi,trei scaune.Toate trei se găseau într-o nișă a holului hotelului.O vreme,omul fusese o adevărată „anexă” a altui hotel,tot din centrul orașului.Cu puțin timp în urmă,însă,hotărâse să se mute la Charles Towne Plaza.Toată clientela îl urmase.Primea bacșișuri grase chiar și de la turiști,deoarece informațiile date de el erau mai valoroase decât cele pe care le putea furniza personalul hotelului.Știa absolut totul despre Charleston.Îți putea spune ce să faci,unde să mergi,încotro să te îndrepți pentru a găsi ceea ce cauți.

Rory Smilow era unul dintre clienții obișnuiți ai lui Smitty.Altă dată,s-ar fi oprit la el pentru a schimba împreună câteva vorbe de duh,dar acum,grăbindu-se,nu voia sub nici o formă să fie reținut.

-Ne vedem mai târziu,Smitty,spuse cu o clipă înainte ca ușile liftului să se închidă.Urcă până la ultimul etaj al clădirii fară să discute cu polițistul îmbrăcat în uniformă care îl așteptase să intre în lift.Nu obișnuia să aibă relații amicale cu colegii lui.Nici măcar cu ofițerii cu care era egal în grad.De cei cu grad inferior, ce să mai vorbim.Purta numai conversații legate de cazurile la care lucra.

Angajații departamentului care avuseseră cutezanța să abordeze subiecte din categoria „bârfelor” sau a „pălăvrăgelilor” descoperiseră foarte repede că încercările lor erau inutile.Comportamentul lui Smilow nu încuraja camaraderia. Până și aspectul lui,de om extrem de spilcuit,te descuraja,ținându-te la distanță, ca un gard din sârmă ghimpată.

La etajul al patrulea,imediat ce ușile liftului se deschiseră,Smilow simți că intră în stare de alertă.Așa i se întâmpla de fiecare dată.Investigase nenumărate crime. Unele fuseseră destul de neincitante,inabil comise,altele de un sadism deosebit.Unele puteau fi uitate ușor,activitatea de investigare fiind anostă,de rutină.Altele aveau să-i rămână întipărite în memorie toată viața,fie din cauza imaginației de care dăduse dovadă asasinul,fie din cauza împrejurărilor ciudate în care fusese descoperit cadavrul,sau din cauza bizarei metode de execuție,a tipului de armă folosit,a vârstei și a situației materiale a victimei.

Indiferent de crimă,când venea pentru prima dată la fața locului,îi creștea cantitatea de adrenalină din sânge.Refuza să-i fie rușine de reacțiile pe care le avea.Fusese născut pentru această meserie.Își iubea munca.Când coborî din lift,detectivii de pe coridor,toți îmbrăcați în haine civile,amuțiră.Respectuoși-sau temători-ei îi făcură loc să treacă.Smilow se îndreptă spre ușa deschisă a apartamentului în care murise,în cursul aceleiași zile,un bărbat.Reținu numărul înscris pe ușă,apoi se uită înăuntru.Constată cu bucurie că în apartament se aflau toți cei șapte ofițeri ai Secției de cercetare a locului crimei și că se apucaseră deja de treabă,fiecare știind cu exactitate ce avea de făcut.

Satisfăcut de meticulozitatea lor,se întoarse la detectivii trimiși de Divizia de investigație criminalistică.Erau trei.Unul dintre ei se grăbi să-și stingă țigara într-o scrumieră cu picior de pe coridor.Smilow îl țintui cu o privire fixă,rece.

-Sper că nisipul acela nu conține vreo probă crucială,Collins.

Detectivul își îndesă mâinile în buzunare,ca un copil care a fost certat că nu s-a spălat pe mâini după ce a ieșit de la toaletă.

-Ascultați-mă,spuse Smilow,adresându-se întregului grup.El nu ridica vocea, pentru că nu avea nevoie s-o facă.Nu voi tolera nici măcar o singură greșeală.

Dacă contaminați scena crimei,dacă încălcați cât de puțin procedura regulamentară,dacă omiteți vreo probă,oricât de nesemnificativă,sau dacă o compromiteți din neglijență,vinovatul se va alege cu fundul tăbăcit zdravăn.Eu i-1 voi tăbăci.Personal.Urmă o pauză,în care Smilow se uită cu atenție la fiecare detectiv în parte.Apoi adăugă:

-Bine,hai să ne apucăm de treabă.Intrând în apartament,toți patru își puseră câte o pereche de mănuși din plastic.Toți aveau sarcini precise,de care se apucară imediat,pășind cu grijă,neatingând decât obiectele pe care era strict necesar să le atingă.Smilow se apropie de ofițerii care sosiseră primii la fața locului.Fără nici un preambul,el îi întrebă pe cei doi polițiști:

-Ați pus mâna pe cadavru?

-Nu,domnule.

-Dar altceva ați atins?

-Nu,domnule.

-Nici clanța?

-Ușa era deschisă când am sosit aici.Femeia de serviciu care 1-a descoperit a lăsat-o deschisă.Poate că a fost atinsă de gardianul hotelului.L-am întrebat dacă a atins-o.Răspunsul lui a fost negativ,însă...Lăsându-și fraza neterminată,ofițerul ridică din umeri.

-Telefonul? întrebă Smilow.

-Nu,domnule.Mi-am utilizat celularul.Dar revin la gardian.El s-ar putea să fi dat alarma de la acest telefon,înainte de venirea noastră.

-Până acum cu cine ați discutat?

-Doar cu gardianul.

-Și ce v-a spus?

-Că mortul a fost descoperit de o femeie de serviciu,răspunse ofițerul,exact în poziția asta: cu fața în jos.Are două răni provocate prin împușcare,în spate,sub omoplatul stâng.

-Ați interogat-o pe femeie?

-Am încercat,dar este atât de afectată de acest incident încât n-am putut obține prea multe informații de la ea.În afară de asta,este străină.După o scurtă pauză, văzându-1 pe Smilow că-1 privește întrebător,cu sprânceana ridicată,ofițerul adăugă: Nu știu din ce țară provine.Nu-mi pot da seama după accent.

Repetă încontinuu cuvintele „om mort”,hohotind fără încetare,cu nasul în batistă.Este speriată de moarte.

-Ai încercat să vezi dacă mai are puls?Ofițerul care vorbise până acum îi aruncă o privire scurtă partenerului său.

-Eu am încercat,răspunse,de data aceasta,cel de-al doilea ofițer,care nu scosese până atunci nici o vorbă.Ca să mă asigur că este mort.

-Deci l-ați atins.

-Păi...da.Dar numai pentru a ne asigura că a murit.

-Să înțeleg că nu mai avea,nu?

-Ce,puls? Polițistul își clătină capul.Nu.Era mort.Fără nici un dubiu.

Până în clipa aceea,Smilow ignorase complet cadavrul.Abia acum se îndreptă spre el.

-Ați primit vreo veste de la medicul legist?

-Este în drum spre noi.Răspunsul se înregistra în mintea lui Smilow,deși el examina cu atenție cadavrul.Trebuia să-1 vadă cu ochii lui înainte de a da crezare raportului primit de la poliție.Da,nu încăpea nici o îndoială,victima era Lute Pettijohn,una dintre personalitățile locale.Pettijohn fusese,printre altele, șeful consiliului de conducere al companiei de construcții care transformase fostul depozit de bumbac,abandonat de proprietarii lui,în extraordinarul complex Charles Towne Plaza.Dar Pettijohn fusese,totodată,cumnatul lui Rory Smilow.

descarcare de aici..