Seductie

CAPITOLUL 1

-Te descurci perfect,Kyla.Respiră repede și ușor. Așa,exact.Bine,bine.Cum te simți?

-Obosită.

-Știu,dar mai rezistă încă puțin.Acum,mergi odată cu durerile și împinge.Asta e.Puțin mai tare.Tânăra de pe masa de nașteri scrâ ni din dinți,ținută de durerileș facerii în strânsoarea lor feroce.Când acestea cedară,își sili trupul să se relaxeze.

Fața ei,deși roșie și pătată,era radioasă.

-Încă nu se vede?Nici nu vorbise bine,că o și cuprinse un nou acces de durere.Împinse din răsputeri.

-Acum îl văd,răspunse doctorul.Mai împinge o dată...așa...gata.În regulă! exclamă el,când noua viață lunecă în mâinile lui care așteptau.

-Ce e?

-Băiat.Superb.Și-i greu,ștrengarul.

-Și cu niște plămâni grozavi,remarcă sora obstetriciană,zâmbindu-i Kylei. -Băiat,murmură ea,bucuroasă;se lăsă cuprinsă de binecuvântata letargie, rezemându-se înapoi pe masă.Arătați-mi-l.E sănătos?

-E perfect,o asigură medicul,în timp ce ridica băiețelul care țipa și se zbătea,astfel încât mama lui să-l vadă. Ochii Kylei se umplură de lacrimi,când își văzu fiul pentru prima oară.

-Aaron.Așa-i punem numele.Aaron Powers Stroud.

Un moment,i se îngădui privilegiul de a-l strânge la piept.O năpădi emoția.

-E un băiat cu care tatăl lui se poate mândri,comentă sora.Ridică pruncul din brațele slăbite ale Kylei,îl înveli într-o păturică moale și-l duse în partea cealaltă a sălii de nașteri,la cântărit.Doctorul se ocupa de Kyla,deși fusese o naștere ușoară,de rutină.

-Peste cât timp îl poți anunța pe soțul tău?întrebă el.

-Părinții mei așteaptă afară.Tata a promis să-i trimită lui Richard o telegramă.

-Are nouă livre și trei uncii,anunță sora,de lângă cântar.

Obstetricianul își scoase mănușile și apucă mâna moale a Kylei:

-Acum mă duc să-i anunț,ca să poată trimite cât mai repede telegrama.Unde spuneai că e detașat Richard?

-La Cairo,răspunse absentă Kyla.Îl privea pe Aaron cum dădea înverșunat din picioare în timp ce i se luau amprentele tălpilor.Era un copil frumos.Richard avea să se mândrească atât de mult cu el!

Ținând seama de faptul că Aaron se născuse la apusul soarelui,avu parte de o noapte destul de liniștită.I-l aduseră de două ori,deși lactația încă nu i se instalase și nici lui nu-i era foame.Plăcerea de a-i ține la piept trupșorul cald era imensă.Comunicau pe un nivel diferit de orice altceva cunoscuse în viața ei. Îl studia,întorcându-i mânu ele și examinându-i palmele,când îi putea desprindeț degetele pe care și le ținea strânse cu încăpățânare.Fiecare deget de la picior, fiecare șuviță fină de păr,urechile îi fură cercetate și descoperite ca fiind perfecte.

-Tatăl tău și cu mine te iubim foarte mult,șopti ea somnoroasă,în timp ce i-l dădea unei surori.Sunetele de spital-scârțâielile cărucioarelor cu lenjerie, zăngănitul tăvilor de micul dejun,zgomotul echipamentelor rulante o treziră din somn devreme.Era în toiul unui enorm căscat,întinzându-se cu desfătare,când părinții ei intrară în rezervă.

-Bună dimineața,îi salută Kyla fericită.Mă mir că sunte i aici,nu la fereastraț salonului copiilor,cu nasurile lipite de geam.Dar,în fond,acolo nu se trag draperiile până...Se întrerupse,când le observă expresiile răscolite.

-S-a-ntâmplat ceva?Cliff și Meg Powers se uitară unul la altul.Meg strângea atât de tare în mână bareta poșetei,încât i se albiseră degetele.Clif părea să fi înghițit un medicament amar la gust.

-Mamă?Tată?Ce s-a-întâmplat?O,Doamne! Copilul?Aaron?E ceva cu Aaron? zise Kyla alarmată,azvârlind pătura,dând din brațe și din picioare,fără să-i mai pese de durerile care o străpungeau între coapse,hotărâtă numai s-o ia la fugă pe coridorul de spital,spre salonul copiilor nou-născuți.Meg Powers se repezi lângă patul fiicei sale,oprind-o.

-Nu.Copilul e bine.N-are nimic.Pe cuvântul meu.Ochii Kylei îi cercetară înnebuniți pe cei ai părinților ei.

-Atunci,ce este?Era în pragul panicii,iar vocea îi suna ascuțit.Părinții ei rareori se arătau atât de răvășiți.O asemenea tulburare din partea lor nu putea decât s-o alarmeze.

-Iubito,spuse încet Clif Powers,punându-i o mână pe braț,am primit o veste proastă.Își mai consultă o dată tăcut soția,din priviri,înainte de a continua:

-Ambasada americană din Cairo a fost aruncată în aer azi-dimineață.

Un tremur violent o străbătu pe Kyla prin stomac și piept.Gura i se uscă.Ochii uitară să mai clipească.Inima care-i bubuia în piept se opri un moment,înainte de a reîncepe să bată,cu greutate.Apoi,câștigând treptat viteză,pe măsură ce Kyla asimila cuvintete tatălui ei,își acceleră bătăile până la o viteză amețitoare. -Richard?întrebă ea,cu un horcăit aspru.

-Nu știm -Spuneți-mi!

-Nu știm,insistă tatăl ei.Totul e în haos,ca atunci când s-a întâmplat același lucru la Beirut.Nu s-a dat nici un comunicat oficial.

-Deschideți televizorul.

-Kyla,nu cred c-ar fi bine să...Neluând în seamă avertismentul tatălui ei,înhață telecomanda de pe noptieră și puse în funcțiune televizorul instalat pe perete,în fața patului.

„...proporțiile distrugerii sunt necunoscute în momentul de față.Președintele numește acest sabotaj terorist un ultragiu,o insultă la adresa națiunilor pacifice ale lumii.Primul ministru...”

Schimbă canalele,apăsând înnebunită butoanele telecomenzii,cu degete tremurătoare.

„...scump,deși probabil vor trece ore,zile chiar,înainte de a se comunica oficial numărul victimelor.Au fost mobilizate unități ale Infanteriei Marine care, împreună cu trupele egiptene,degajează molozul,în căutare de supraviețuitori.” Imaginea video era slabă și indica harababura din jurul ruinelor fostei clădiri care găzduise ambasada americană.Cadrele erau smucite și neclare,succedânduse arbitrar,fără montaj.

„Monstruoasa faptă este revendicată de o organizație teroristă autointitulată...”

Kyla trecu din nou pe alt canal.Se vedea cam același lucru.Când camera video efectua o panoramare peste zonă și văzu cadavrele deja găsite aliniate în ordine pe pământ,Kyla aruncă telecomanda și-și acoperi fața cu mâinile.

-Richard,Richard!

-Iubito,nu-ți pierde speranța.Se bănuiește că există supraviețuitori.

Dar cuvintele liniștitoare ale lui Meg se pierdură.Femeia strânse cu putere la piept trupul fiicei sale.

-S-a întâmplat în zori,după fusul orar din Cairo,spuse Clif.Am fost anunțați exact când ne trezeam din somn,azi-dimineață.În acest moment,nu putem face nimic,decât să așteptăm.Mai devreme sau mai târziu,trebuie să primim o veste despre Richard.Vestea sosi peste trei zile,adusă de un ofițer din Infanteria Marină care sună la ușa casei Powers.În momentul când văzu mașina oficială oprind la bordură,Kyla își dădu seama că,în subconștient,o așteptase.Îi făcu semn tatălui ei să nu intervină și se duse singură să deschidă.

-Doamna Stroud?

-Da.

-Sunt căpitanul Hawkins și e de datoria mea să vă informez...

-Dar,iubitule,e minunat! exclamase Kyla.De ce ești atât de prăbușit?Credeam că ai să jubilezi.

-Ei,ce naiba,Kyla,nu vreau să plec în Egipt cât timp ești tu însărcinată, răspunsese Richard.Kyla îi atinsese părul.

-Recunosc că,din motivul ăsta,nici mie nu-mi convine.Dar e o mare cinste.Nu orice ofițer din Infanteria Marină e selecționat pentru serviciul de gardă la o ambasadă.Te-au ales fiindcă ești cel mai bun.Sunt foarte mândră.

-Dar nu sunt obligat.Aș putea face cerere...

-Asta-i șansa unei vieți,Richard.

Crezi că aș mai putea trăi cu conștiința împăcată dacă ai refuza de hatârul meu?

-Nimic nu e mai important decât tine și copilul.

-Iar noi vom fi cu tine întotdeauna,îl îmbrățișă ea.Asta va fi ultima ta deplasare și e o ocazie fabuloasă care nu se ivește decât o dată.Te duci și cu asta am terminat.

-Nu te pot lăsa singură.

-Voi locui la mama și la tata în lipsa ta.E primul lor nepoțel și m-ar scoate din minți cu telefoanele,ca să vadă ce fac.Ar fi mult mai ușor pentru toți dacă mă mut la ei.Richard îi încadrase fața între mâini.

-Ești extraordinară,știai?

-Înseamnă cumva că nu trebuie să-mi fac griji în legătură cu tine și orientalele alea misterioase?Soțul ei se prefăcuse a cugeta un moment.

-Știi dansul din buric?

-Ar fi un spectacol de comă,cu burta pe care-o s-o am în curând,replică ea,dându-i un pumn în abdomen.

-Kyla,murmurase Richard tandru,răsfirându-i părul cu degetele.Ești convinsă că vrei s-o fac?

-Absolut convinsă.Această conversație,care avusese loc cu șapte luni în urmă,i se derula Kylei prin minte în timp ce privea sicriul acoperit cu un drapel.Notele lirice de doliu erau smulse de la gura trompetei singuratice de vântul nemilos al iernii,pentru a fi împrăștiate peste tot cimitirul.Purtătorii catafalcului,cu toții din Infanteria Marină,stăteau rigizi,în poziție de drepți,cu uniformele lor strălucitoare de gală.Richard era înmormântat lângă părinții lui,care muriseră la un an diferență,înainte ca el și Kyla să se fi cunoscut.

-Eram singur pe lume,când te-am întâlnit,îi spusese el odată.

-Și eu.

-Tu îi ai pe părinții tăi,îi reamintise,nedumerit.

-Dar niciodată n-am aparținut nimănui,n-am aparținut cu adevărat,așa ca ție.

O înțelesese,căci se iubeau atât de mult.Trupul lui fusese expediat acasă într-un sicriu sigilat,pe care i se recomandase să nu-l deschidă.Nu era nevoie să întrebe de ce.Tot ce mai rămăsese din clădirea de la Cairo era o grămadă de moloz și oțel contorsionat.Întrucât bomba explodase în zorii zilei,majoritatea funcționarilor și membrilor corpului diplomatic încă nu sosiseră la lucru.Cei care,la fel ca Richard și restul personalului militar,avuseseră apartamente în clădirea anexă,căzuseră victime exploziei.Un prieten al lui Clif Powers se oferise să ducă familia cu avionul în Kansas,la înmormântare.Kyla nu se putea despărți de Aaron pentru un interval mai lung de câteva ore,datorită programului de alimentație al copilului.Tresări când i se înmână drapelul american,care fusese luat de pe sicriu și împăturit ceremonios.Fără el,coșciugul părea golaș,irațional,se întrebă dacă lui Richard îi era frig.

„O,Doamne! își spuse ea,cu mintea urlându-i mut.Trebuie să-l las aici.” Cum avea să fie în stare?Cum se putea răsuci și pleca,părăsind mormântul acela proaspăt,ca o rană obscenă,căscată în pământ?Cum se putea urca în avionul particular,zburând înapoi în Texas,de parcă l-ar fi părăsit pe Richard în peisajul acela pustiu și sterp,pe care dintr-o dată îl ura din adâncul sufletului?

Vântul șuiera pătrunzător.Trebuia și avea s-o facă,fiindcă nu avea încotro.Partea aceea din Richard era moartă.Dar o parte vie din el o aștepta acasă.Aaron.

În timp ce pastorul recita rugăciunea de încheiere,Kyla oferi și ea una.

-Te voi păstra viu,Richard.Ți-o jur.Totdeauna vei fi viu în inima mea.Te iubesc. Te iubesc.Totdeauna vei fi viu pentru Aaron și pentru mine,pentru că eu te voi ține în viață.

Stătea împachetat într-o gogoașă de vată.Din când în când,lumea pătrundea în învelișul său ca un nor,cu întreruperi nedorite.Toate sunetele erau asurzitoare. Cea mai mică mișcare părea un cutremur pentru organismul lui.Lumina din orice sursă era dureroasă.Nu voia să aibă parte de nimic,în afară de pacea uitării.

Dar intruziunile deveneau tot mai frecvente.Silit de o forță pe care n-o înțelegea,găsind puncte de sprijin în sunet și simțire,agățându-se precar de fiecare senzație care indica viață,urcă încet în sus,ieșind din siguranța acelei cete albe,în întâmpinarea înfricoșătorului necunoscut.Zăcea pe spate.Respira.Îi bătea inima.De altceva nu mai era sigur.

-Mă auzi?Încercă să se întoarcă în direcția vocii blânde,dar prin țeastă i se încrucișară țăndări de durere,ca niște gloanțe ricoșând.

-Ești conștient?îmi poți răspunde?Ai dureri?Avu nevoie de un oarecare efort,dar reuși să-și împingă limba printre buze.Încercă să și le umezească,însă gura îi era uscată și destrămată ca pâsla.Avea o senzație ciudată la față și credea că nu putea să-și miște capul nici chiar dacă durerea ar fi fost mai ușoară.Nesigur, căută să ridice mâna dreaptă.

-Nu,nu,nu te mișca.În brațul ăsta ai o perfuzie.Cu eforturi vitejești,reuși în cele din urmă să-și întredeschidă infim ochii.Genele,formând un paravan peste câmpul vizual,păreau mărite.Aproape că le putea număra fir cu fir.În cele din urmă,se mai înălțară cu o câtime.Prin fața lui se unduia o imagine,ca un înger plutind prin aer.O uniformă albă.O femeie.O bonetă.O soră?

-Bună.Cum te simți?”Halal întrebare.”

-Unde...Nu-și recunoscu propriul glas în horcăitul care se auzise.

-Te afli într-un spital militar din Germania de Vest.

Germania de Vest?Germania de Vest?Probabil că aseară fusese mai beat decât crezuse.Era un vis al dracului de trăsnit.

-Ne-am făcut griji pentru tine.Ai zăcut în comă trei săptămâni.

Comă?Trei săptămâni?Imposibil.În seara trecută,ieșise cu fata colonelului și bântuiseră prin toate localurile de noapte din Cairo.De ce naiba îi spunea îngerul ăsta din vis că zăcuse în comă...unde...?în Germania de Vest?

Încercă să observe ceva mai mult din împrejurimi.Camera arăta ciudat.Vederea i se împăienjenise.Ceva...

-Nu te neliniști dacă ți se tulbură vederea.Ai ochiul stâng bandajat,spuse sora cu blândețe.Nu te mai mișca,până chem doctorul.Vrea să afle dacă te trezești.

N-o auzi plecând.Fusese acolo,iar în momentul următor,dispăruse.Poate avusese o vedenie.Visele pot fi bizare.Pereții păreau să se clatine amețitor.Tavanul se umfla,se retrăgea...Nici un moment nu stătea locului.Lumina singurei lămpi din încăpere îi rănea ochii...ochiul.Spusese că avea ochiul stâng bandajat.De ce? Neluându-i în seamă sfatul,ridică din nou mâna stângă.Avu nevoie de un efort herculean.Banda adezivă care-i ținea lipit acul de perfuzie îl trăgea de firele de păr ale brațului.I se păru că trecuse o veșnicie pentru a ajunge cu mâna la cap și,când reuși,cunoscu primii fiori de panică.

„Am tot capul acoperit naibii cu bandaje!” Săltă capul de pe pernă cât putea de mult,adică un centimetru,doi,și-și privi trupul.

Urletul care reverberă pe culoar peste câteva secunde părea să răsune drept din fundul iadului,făcându-i pe soră și pe medic s-o ia la fugă până în salon.

-Îl țin eu,până-i faci o injecție,lătră doctorul.O să rupă-n bucăți tot ce-am făcut,dacă se mai zbate așa.Pacientul simți înțepătura unui ac în coapsa dreaptă și țipă,indignat și frustrat de neputința de a vorbi,a se mișca,a lupta.

Apoi întunecimea îl cuprinse din nou.Mâini liniștitoare îl rezemară la loc pe pernă.Până să ajungă acolo,îl înghiți iarăși uitarea catifelată.

Pluti între trezie și leșin zile...săptămâni întregi?Nu avea nici un punct de referință după care să măsoare timpul.Începea să știe când erau schimbate flacoanele intravenoase,când se monitorizau tuburile și cateterele care-i intrau sau ieșeau din trup.O dată,o recunoscu pe soră.Altă dată,recunoscu glasul doctorului.Aceștia însă se mișcau prin jurul lui ca niște stafii,spectre pline de solicitudine într-un vis de ceață subțire.Treptat,începu să rămână treaz perioade de timp mai îndelungate.Ajunsese că cunoască încăperea,să știe mașinile care-i exprimau semnalele vitale prin luminițe și piuituri.Era tot mai conștient de starea sa fizică.Și știa că era gravă.Era treaz când intră pe ușă medicul,studiind o foaie de observație,într-un suport metalic.

-Ei,salut,spuse doctorul când își văzu pacientul privindu-l;efectua un control de rutină,după care se rezemă de marginea patului.Îți dai seama că te afli în spital și că ești destul de tamponat?

-Am...avut...un accident?

-Nu,sergent Rule.Ambasada americană din Cairo a fost dinamitată acum o lună și ceva.Ești unul dintre pu inii supraviețuitori ai exploziei.După ce te-au scos deț sub moloz,ai fost transportat aici.Când ai să te simți destul de bine,vei fi expediat acasă.

-Ce e...în neregulă cu mine?Pe buzele doctorului se ivi umbra unui surâs.

-Ar fi mai ușor să-ți spun ce e în regulă,își frecă bărbia.

-Vrei s-auzi de-a dreptul?O înclinare aproape imperceptibilă a capului îl încuraja să continue într-un mod direct,fără ocolișuri.

-Partea stângă a trupului i-a fost strivită sub un perete prăbușit.Aproape toateț oasele de acolo au fost fracturate sau chiar zdrobite.Le-am pus la loc atâta cât am putut.În rest...Tăcu o clipă,pentru a trage adânc aer în piept.

-Ei,asta le va da un timp de furcă specialiștilor din țară.Te așteaptă o convalescen ă lungă și grea,prietene.Aș zice,opt luni,cel puțin,deși de două oriț pe-atâta s-ar putea să sune mai exact.Câteva operații.Luni în șir de fizioterapie. Nefericirea reflectată pe chipul bandajat era aproape prea sfâșietoare ca să poată fi privită,chiar și pentru medicul care-și câștigase tresele pe câmpurile de luptă din Vietnam.

-Am să...să-mi...

-În momentul de față,prognoza e absolut arbitrară.În mare parte,va depinde de tine.Simplă voință.Cât de tare vrei să umbli din nou?

-Vreau să alerg,răspunse înverșunat infanteristul marin.Medicul aproape că izbucni în râs.

-Perfect.Deocamdată,însă,datoia ta e să te întremezi,ca să putem începe să te peticim.Îl bătu ușor pe umărul drept și se răsuci să plece.

-Doctore?La auzul sunetului răgușit,medicul se întoarse.Ochiul?

Își privi pacientul cu compătimire.

-Regret,sergent Rule.Nu l-am putut salva.

Și ieși din salon cu pas vioi și preocupat,ascunzându-și nodul din gât.Cel mai elocvent semn de deznădejde pe care-l văzuse în viața lui era acea singură lacrimă prelingându-se pe obrazul slăbit,acoperit de țepii unei bărbi negre. George Rule primi permisiunea de a-și vedea fiul a doua zi.Veni lângă pat și apucă strâns mâna dreaptă a lui Trevor.Încet,se așeză pe un scaun din apropiere. Trevor nu-și amintea să-l fi văzut vreodată pe tatăl său plângând,nici chiar când murise mama lui,cu câ iva ani în urmă. Acum,avocatul din Philadelphia,care semăna groaza în inima oricărui martor mincinos,lăcrima amarnic.

-Probabil arăt mult mai rău decât credeam,replică Trevor,cu o urmă de umor răutăcios.Ești șocat?Bătrânul Rule se adună.Fusese prevenit de personalul medical să se-arate optimist.

download de aici...