Singuri în doi

Singuri în doi de Sandra Brown

CAPITOLUL 1

Toți erau morți.Toți în afară de ea.Era convinsă de asta.Nu știa cât timp trecuse de la impact sau cât de multă vreme rămăsese încovoiată,cu capul în poală.Puteau să fi fost secunde,minute,secole.Timpul se putea opri în loc.

La nesfârșit,i se părea,metalul sfâșiat se tot mișcase,înainte de a se stabiliza,cu un trosnet.Copacii dezmembrați victime nevinovate ale prăbușirii încetaseră să mai tremure.Abia dacă se mai clintea o frunză.Totul era înfiorător de încremenit.Nu se auzea nici un sunet.În mod absurd,se gândi la problema prăbușirii unui copac în pădure.Scotea vreun zgomot? Da.Îl auzise.Deci,însemna că era vie.Își înălță capul.Părul,umerii și spatele îi erau pline cu cioburi de plastic sfărâmat fostul hublou de lângă fotoliul ei.Clă ină ușor din cap,iarțcioburile se rostogoliră de pe ea,cu mici clinchete și ăcăneli în tăcerea dințjur.Încet,se sili să-și deschidă ochii.

Un țipăt i se ridică în gât,dar nu-l putu slobozi.Coardele vocale îi înghețaseră. Era prea îngrozită ca să urle.Carnagiul se înfățișa mai cumplit decât coșmarul unui controlor de trafic aerian.Cei doi bărbați așezați în fotoliile din fa a sa, bunițprieteni,judecând după sporovăiala sonoră și lăudăroasă dintre ei -erau acum morți,cu glumele și râsetele amuțite pentru totdeauna.Capul unuia ieșise complet pe fereastră.Conștiința ei înregistra acest fapt,dar nu privi prea atentă.Se vedea o mare de sânge.Închise violent ochii și nu-i mai deschise decât după ce își întorsese capul în altă parte.Dincolo de culoar,un alt bărbat zăcea mort,cu capul azvârlit înapoi peste tetieră,ca și cum ar fi dormit în momentul când se prăbușise avionul.Singuraticul.

Îl etichetase mental cu această poreclă,înaintea decolării Întrucât avionul era mic,se aplicau reglementări stricte cu privire la greutate.În timp ce pasagerii și bagajele lor se cântăreau pentru îmbarcare,Singuraticul stătuse izolat de grup,cu o atâtudine superioară și ostilă.Aerul său neprietenos nu atrăsese conversația nici unuia dintre ceilalți pasageri,care se făleau,toți zgomotos cu prăzile de la vânătoare.Trufia sa îl segregase întocmai cum sexul feminin o izolase pe ea. Era singura femeie la bord.Iar acum,singura supraviețuitoare.Privind spre partea din față a salonului putu vedea carlinga retezată de fuzelaj ca dopul răsucit al unei sticle.Pilotul și copilotul,doi tineri joviali și glumeți,erau evident morți,plini de sânge.

Își înghiți bila ce-i umpluse gâtlejul.Copilotul robust și bărbos o ajutase să urce la bord,flirtând cu ea,spunând că rareori avea femei printre pasagerii avionului și,cu acele prilejuri,nu arătau ca niște manechine de profesie.

Ceilalți doi pasageri,frați,între două vârste,erau încă legați cu centurile de siguranță în fotoliile din rândul întâi.Fuseseră uciși de trunchiul colțuros al copacului care mușcase din avion ca un deschizător de conserve.Familiile lor aveau să trăiască tragedia de două ori mai dureros.Începu să plângă.Neputința și teama o copleșeau.Se temea să nu leșine.Se temea să nu moară.Și se temea că n-avea să moară.Morțile tovarășilor ei de călătorie fuseseră rapide și nedureroase.Probabil că își pierduseră viața în momentul impactului.Le era mai bine așa.

Moartea ei avea să vină încet,fiindcă,din câte-și putea da seama, scăpase,ca prin miracol,nevătămată.Urma să moară treptat,de sete,foame, expunere la vicisitudinile naturii.Se întrebă de ce mai trăia.Singura explicație era aceea că se așezase pe ultimul rând.Spre deosebire de restul pasagerilor,ea lăsase pe cineva în urmă,la cabana de pe Great Bear Lake.Întârziase luându-și rămas bun,așa că ajunsese ultima în avion.Toate fotoliile fuseseră ocupate,cu excepția celui din ultimul rând.Când copilotul o ajutase la îmbarcare,dialogurile deșănțate încetaseră brusc.

Aplecată sub plafonul coborât,se îndreptase spre singurul loc liber.Se simțise dar stingherită,fiind singura femeie la bord.Parcă ar fi intrat întro cameră plină-de fum,unde se desfășura un joc de poker înfierbântat.Unele lucruri erau,prin definiție,exclusiv bărbătești,și nici o măsură de echitate sexuală n-avea să schimbe vreodată situația.Întocmai la fel cum altele erau,tot prin defini ie,exclusiv femeiești.Plecarea unui avion de la o cabană de vânătoare șipescuit din Teritoriile de Nord-Vest se număra printre aceste fapte masculine.Încercase să stea cât de discret posibil,nespunând nimic,instalându-se în fotoliu și privind pe fereastră.

O dată,imediat după decolare,își întorsese capul,întâlnind accidental privirea bărbatului așezat de cealaltă parte a culoarului.Acesta o privise cu o antipatie atât de vizibilă, încât își întorsese ochii înapoi spre fereastră și așa rămăsese.

În afară de piloți, probabil că era prima care observase furtuna.Înso ită de oțceață deasă, ploaia torențială începuse s-o neliniștească. În curând, au început și ceilalți să remarce hurducăturile zborului. Lăudăroșeniile le-au fost înlocuite de bancuri strepezite despre respectiva partidă de călărie și bucuria că „mâna” pilotul, nu unul dintre ei.

Piloții,însă,aveau de furcă.Le-a devenit în curând evident tuturor.În cele din urmă, au tăcut, rămânând cu ochii îndreptați spre cei doi oameni din carlingă.Tensiunea din interiorul avionului a crescut și mai mult, când echipajul de doi membri a pierdut legătura radio cu solul.Nu se mai puteau baza pe instrumentele avionului,căci afișajele acestora păreau a fi inexacte. Datorită plafonului de nori impenetrabil, nu mai văzuseră solul de la decolare.

Când avionul a intrat într-un picaj în spirală, iar pilotul le-a strigat pasagerilor: „Ne prăbușim. Domnul fie cu noi,” toți au primit vestea cu resemnare și cu un calm uimitor.Ea se îndoise de mijloc, înfundându-și capul între genunchi, acoperindu-și-l cu brațele și rugându-se în tot timpul prăbușirii. Păruse a dura o eternitate.N-avea să uite niciodată șocul acelui prim impact zgâlțâitor. Chiar încordată în așteptarea lui, nu fusese pregătită adecvat. Nu știa de ce fusese cruțată de moartea instantanee, decât poate pentru că proporțiile ei mai mici îi îngăduiseră să se proptească între cele doi fotolii mai sigur, și să-și amortizeze mai bine impactul.Totuși,în împrejurările date, nu era sigură că supraviețuirea era o variantă favorabilă.La cabana din capătul nord-vestic al lui Great Bear Lake nu se putea ajunge decât cu avionul.Între ea și Yellowknife, punctul de destinație,se întindeau kilometri întregi de sălbăticie virgină. Numai Dumnezeu știa cât de mult din traseu parcursese avionul până în momentul prăbușirii.

Autoritățile puteau căuta luni în șir fără s-o găsească.Până atunci dacă o mai găseau vreodată avea să fie complet singură, depinzând numai de ea însăși pentru supraviețuire.Acest gând o electriza, îmboldind-o să acționeze.Cu o frenezie aproape isterică,se zbătu să-și desprindă centura de siguranță.Aceasta se desfăcu trosnind și ea căzu înainte,lovindu-se cu capul de fotoliul din fa a ei. Setârî pe culoarul îngust și, în patru labe, porni spre ruptura căscată a fuzelajului. Evitând orice contact direct cu cadavrele,privi în jur prin cusătura metalică sfâșiată.Ploaia încetase,dar norii grei,negri și coborâți arătau atât de amenințători încât păreau gata să explodeze.În repetate rânduri,râgâiau tunete prelungi, rostogolite.Cerul era rece, umed și primejdios.Își strânse în jurul gâtului gulerul de vulpe roșie.

Aproape că nu sufla deloc vântul.Presupunea că ar fi trebuit să fie recunoscătoare pentru asta.Vântul putea aduce un frig năpraznic... Dar, stai! Dacă nu era vânt, atunci de unde venea acel sunet tăios?Ținându-și respirația, ascultă.Din nou se auzi!Smuci din cap, privind în jur, atentă. Nu-i era ușor să audă mare lucru, peste bubuiturile propriei sale inimi.Un freamăt.

Privi spre bărbatul așezat în fotoliul de peste culoar de al ei.Oare era doar efectul imaginației sale pline de dorință,sau chiar îi tresăriseră pleoapele Singuraticului? Se târî înapoi pe coridor,atingând în trecere brațul atârnat,plin de sânge, al uneia dintre victimele catastrofei.Cu doar câteva momente în urmă, evitase cu sârguință să-l atingă.

-O,Doamne,rogu-te,fă să fie viu,se rugă ea cu fervoare.Ajungând la fotoliu, privi fața Singuraticului.Părea în continuare să se odihnească pașnic.Avea pleoapele nemișcate.Nici un tremur.Nici un geamăt desprinzându-i-se de pe buze,care erau aproape complet acoperite de o mustață deasă și lată.Îi privi pieptul,dar omul purta o scurtă matlasată, așa că-i era imposibil să-și dea seama dacă respira sau nu.Își puse degetul arătător pe marginea de sus a mustății lui, chiar sub nări.Scoase o exclamație nearticulată,când simți curentul umed de aer. Slab, dar incontestabil.

-Slavă Domnului,slavă Domnului!Începu să râdă și să plângă în același timp. Ridicându-și mâinile,îl bătu ușor peste obraji:

-Domnule,trezește-te!Trezește-te,te rog!Omul gemu,dar nu deschise ochii. Intuiția îi spunea că,cu cât își recăpăta cunoștința mai curând,cu atât era mai bine.În plus,avea nevoie de asigurarea că,dacă nu era mort,nici n-avea să moară, cel puțin,nu imediat.Avea nevoie cu disperare să se convingă că nu era singură. Judecând că aerul rece o putea ajuta să-l reanimeze,se hotărî să-l scoată din avion.

N-avea să-i fie ușor, probabil că era mai greu decât ea cu cincizeci de kilograme, sau chiar mai mult.Îi simți fiecare gram din greutate,când îi desfăcu centura de siguranță,iar masa lui inertă se prăbuși peste ea ca un sac cu ciment. Proptindu-l cu umărul drept,îl sprijini în timp ce se retrăgea pe culoar spre deschizătură,parte ridicându-l, parte târându-l după ea.Drumul lung de șapte metri dură peste o jumătate de oră.Brațul însângerat ce atârna peste rezemătoarea fotoliului se agăță de el.Trebui să-și învingă repulsia și să-l atingă dându-l la o parte.Mâinile i se umplură de sânge.Era cleios.Scânci cu oroare,dar își strânse între din i buza de jos,ce-i tremura,și continuă să-i tragă pe bărbatulț fără cunoștință de-a lungul coridorului cu eforturi chinuitoare,centimetru cu centimetru.Deodată,o izbi gândul că,neștiind unde era rănit,era posibil să-i facă mai mult rău decât bine mișcându-l.Dar ajunsese atât de aproape;n-avea să se oprească tocmai acum.I se părea foarte important să-și stabilească un țel și să-l atingă,dacă nu din alt motiv,atunci măcar ca să-și dovedească că nu era neputincioasă.Se hotărâse să-l ducă afară și asta avea să facă,fie și cu prețul propriei vieți.

Ceea ce era foarte posibil,își spuse ea,peste câteva minute.Îl adusese cât mai în față posibil.Din când în când,omul gemea,dar altminteri nu dădea nici un semn că și-ar fi revenit.Lăsându-l pe loc un moment,se cațără printre crengile bradului.Toată partea stângă a fuzelajului fusese smulsă aproape complet,așa că trebuia să-l tragă printre ramurile copacului.Cu mâinile goale,rupse cât de multe crenguțe mici putu,înainte de a se întoarce la rănit.

Îi trebuiră cinci minute numai ca să-l întoarcă pentru a-l putea apuca de subsuori.Apoi,retrăgându-se prin tunelul strâmt și țepos pe care-l degajase,îl trase după ea.Acele de brad îi înțepau fața.Scoarța aspră o zgâria pe mâini.Din fericire,însă,îmbrăcămintea groasă îi proteja cea mai mare parte a pielii.

Pe măsură ce se trudea,respirația îi devenea tot mai îngreunată.Se gândi să facă o pauză de odihnă, dar îi era teamă că n-avea să-și mai adune niciodată puterile îndeajuns pentru a reîncepe.Acum,povara ei gemea aproape încontinuu.Știa că avea fără-ndoială dureri groaznice,dar nu se putea opri,lăsându-l să cadă într-un leșin și mai profund.În sfâr it,simți pe obraji aerul rece.Își eliberă capul de subultima creangă și ieși în spațiul liber,când câțiva pași poticniți de-a-ndăratelea, trase omul pe restul distanței până îl scoase și pe el.Incredibil de epuizată,cu mușchii brațelor,spirit și picioarelor arzând de efort,se lăsă să cadă în șezut, îndesat.Capul omului i se prăbuși în poală.

Încordându-și mâinile și ridicându-și fața spre cer,rămase astfel până își recăpătă respirația.Pentru prima oară,în timp ce inspira în plămâni aerul amarnic de rece, se gândi că putea fi bine să fi rămas în viață.Îi mulțumi lui Dumnezeu că o salvase.Și-i mai mulțumi și pentru cealaltă viață pe care o cruțase.Coborându-și privirea spre rănit îi văzu,pentru prima oară,cucuiul.Avea pe tâmplă un ou-degâscă în toată regula Fără-ndoială,acesta îi provocase leșinul.Ridicându-i umerii atât cât să-și retragă picioarele de sub el,se târî într-o parte și începu să-i descheie canadiana voluminoasă.Se ruga să nu descopere o rană mortală.N-o găsi.Numai cămașa de flanelă cadrilată,nelipsită oricărui vânător.Nu se vedea pe ea nici urmă de sânge.De la gulerul rulat al bluzei de corp până în vârfurile bocancilor cu șireturi,nu se vedea nici un semn de hemoragie gravă.

Expirând cu poftă,ușurată,se aplecă peste el și-l plesni din nou,ușor,peste obraji,îi aprecia vârsta la vreo patruzeci de ani,însă ani deloc ușori.Părul lung,ondulat,îi era de un castaniu tăbăcit.La fel și mustața.Avea,însă,la fel ca în sprâncenele stufoase,și fire blonde.Pielea îi era arsă de soare,însă nu recent; afișa un bronz copt,permanent.În colțurile ochilor i se vedeau rețele de riduri fine.Gura avea buza de jos doar cu puțin mai plină decât cea superioară.

Chipul acela colțuros nu-și avea locul într-un birou; petrecea mult timp în aer liber.Era un chip agreabil,chiar dacă nu de o frumusețe clasică.Exprima o anume duritate,o înabordabititate necompromițătoare pe care o simțise și în personalitatea lui.Stânjenită,se întrebă ce-avea să creadă când își revenea în fire,pentru că se pomenea singur cu ea,în sălbăticie.Nu avu mult de așteptat ca să afle.Peste câteva momente,pleoapele bărbatului tresăriră,apoi se deschiseră. Ochii cenușii precum cremenea cerului de deasupra se concentrară spre ea.Se închiseră,deschizându-se apoi din nou.Vru să vorbească,dar agitația o opri. Primul cuvânt rostit de buzele bărbatului fu indescriptibil de vulgar.Tresări,dar puse limbajul obscen pe seama durerii.Omul închise iarăși ochii și așteptă câteva secunde înainte de a-i deschide definitiv.Și spuse:

-Ne-am prăbușit Ea dădu din cap.

-De când?

-Nu-s sigură.Îi clănțăneau dinții.Nu era atât de frig,așa că frica trebuia să fie pricina.Frică de el? De ce?

-De-o oră,cred.Gemând de durere,își acoperi cu o mână cucuiul de la tâmplă și se săltă,rezemându-se în mâna cealaltă,îi făcu loc să se ridice în capul oaselor, drept.

-Ce-i cu ceilalți?

-Sunt morți,toți.Bărbatul încercă să se proptească într-un genunchi,dar se clă ină,amețit.Îi întinse instinctiv o mână să-l ajute,însă el i-o dădu la o parte.

-Ești sigură?

-Că au murit? Da,Adică,așa cred.Își întoarse capul,privind-o cu dezgust.

-Le-ai luat pulsul?Își schimbă părerea despre ochii lui.Nu semănau deloc cu cerul.Erau mai reci și mult mai ostili.

-Nu,n-am verificat,recunoscu ea fără chef.Omul o mai intui câtva secunde cuț privirea aceea de judecător,apoi,cu mare dificultate,se sculă în picioare. Sprijinindu-se de copacul din spatele lui,se strădui să stea drept,regăsindu-și echilibrul.

-Cum...cum te simți?

-Îmi vine să borăsc.Un lucru era cert,le spunea pe șleau.

-Poate-ar trebui să te culci la loc.

-Fără-ndoială că da.

-Și-atunci?Continuând să-și pună o mână la cap,se ridică,privind-o:

-Te oferi să intri acolo și să le iei pulsul? Văzând cum roșeața slabă pălea din obrajii ei,îi adresă un zâmbet,batjocoritor.

-Bănuiam eu.

-Te-am scos afară,nu?

-Mda,replică el sec,m-ai scos.Nu se aștepta să-i sărute mâinile pentru că-i salvase viața,dar un mulțumesc simplu ar fi fost plăcut -Ești un nerecunoscător...

-Mă lași,o întrerupse el.Îl privi dezlipindu-se de copac și pornind clătinat spre avionul dezmembrat,dând în lături crengile copacului,cu mult mai multă putere decât și-ar fi putut aduna ea într-o lună de zile.Lăsându-se pe pământul moale,își rezemă capul pe genunchi,venindu-i să plângă.Îl auzea mișcându-se prin salon.Când își săltă capul și privi,îl văzu prin,parbrizul spart al carlingii desprinse,își plimba mâinile,fără pic de emoție,peste trupurile piloților. După câteva minute,își croi drum afară prin rămurișul copacului prăbușit.

-Ai avut dreptate.Sunt morți cu toții.Cum se aștepta să-i răspundă? Na-na-na,în ciudă? Bărbatul lăsă să cadă la pământ o trusă de prim-ajutor albă și îngenunche alături.Scoase o sticluță de aspirină și-și aruncă pe gât trei comprimate, înghițindu-le fără apă.

-Vino-aici,ordonă el aspru.Când ea se apropie,îi întinse o lanternă.

-Luminează-mă cu asta în ochi,pe rând,și spune-mi ce se-ntâmplă.Aprinse lanterna.Geamul din fața becului era crăpat,dar totuși funcționa.Îndreptă fasciculul de lumină direct spre ochiul lui drept,apoi spre stângul.

-Pupilele se contractă.Îi luă lanterna din mână și o stinse.

-Bine.N-am făcut o comoție.Mă doare numai capul,ca toți dracii.Tu te simți bine?

-Cred că da.O privi sceptic,dar ea dădu din cap.

-Mă numesc Rusty Carlson,se prezentă,politicoasă.Bărbatul râse scurt,ca un lătrat.Ochii i se ridicară spre părul ei.

-Rusty,hai?

-Da,Rusty,repetă ea iritată.

-Ți se potrivește.Individul avea manierele unui porc.

-Ai și dumneata un nume?

-Mda,am un nume.Cooper Landry.Da aici nu suntem la o petrecere așa că scuză-mă dacă nu-mi scot pălăria,spunând: „încântat de cunoștință”.

Pentru doi supraviețuitori însingurați ai unei dezastruoase prăbușiri de avion, începuseră cam prost.În acel moment, Rusty dorea să fie încurajată, asigurată că era vie și avea să trăiască în continuare.Nu se alesese din partea lui decât cu dispreț, care era complet nemeritat.

-Ce-i cu dumneata? întrebă ea furioasă.Te por i de parcă din vina mea s-ar fiprăbușit avionul.

-Așa o fi.Îl privi cu gura căscată,nevenindu-i să creadă.

-Ce? Eu am fost vinovată de furtună?

-Nu,dar dacă n-o tărăgănai cu despărțirea aia emo ionantă și lacrimogenă dețcraiul tău tomnatec poate i-o luam înainte.Ce te-a făcut să pleci înaintea lui,o ceartă-ntre iubiței?

-Nu-i treaba dumitale,scrâșni ea,printre din ii pe pe care i-i îndreptase perfect unțstomatolog costisitor.Expresia lui Cooper nu se schimbă.

-Și nici treaba ta nu era să vii-ntr-un loc ca ăla...O măsură din creștet până-n tălpi,continuând:

-...când ești așa cum ești ca femeie.

-Adică ce fel de femeie?

-Las-o baltă. Să zicem doar că aș prefera să nu te am pe cap.Cu aceste cuvinte, scoase un cuțit de vânătoare cu aspect ucigător din teaca de piele prinsă la centură.Rusty se întrebă dacă avea să-i taie beregata cu el,descotorosindu-se de dificultățile pe care i le crea prezența ei.În schimb,Cooper se întoarse și începusă ciopârțească ramurile mai mici ale copacului,tăind drum liber spre a ușura accesul spre fuzelaj.

-Ce-ai de gând să faci?

-Trebuie să-i scot.

-Pe...pe ceilalți? De ce?

-Poate vrei să fi i colegi de cameră.

-Ai să-i îngropi?

-Cam asta ar fi ideea.Ai tu una mai bună? Nu,bineînțeles că nu avea,așa că nu spuse nimic.Cooper Landry își tăie drum prin coroana copacului până rămaseră numai crengile groase.Pe deasupra și prin jurul acestora era mai ușor de trecut.

Rusty,făcându-se utilă prin a trage la o parte ramurile tăiate,îl întrebă:

-Deci,rămânem aici?

-Deocamdată,mda.După ce degajă un soi de cărare,Cooper intră în fuzelaj și-i făcu semn să se apropie.

-Apucă-l de ghete,da? Privi ghetele mortului.Nu putea face una ca asta.Nimic din toată viața ei n-o pregătise pentru așa ceva.Nu se putea aștepta din partea ei la o asemenea hidoșenie.Dar, privindu-l și întâlnindu-i ochii aceia cenu ii șișimplacabili, știu că o aștepta s-o facă i s-o facă fără comentarii.ș

Unul câte unul,scoaseră din avion cadavrele.Lucră mai mult el;Rusty îi dădea câte o mână de ajutor când i-o cerea.N-o putea face decât detașându-și mintea de oribila muncă.Își pierduse mama în adolescen ă.Cu doi ani în urmă,murisețfratele.Dar,în ambele cazuri,îi văzuse abia când erau depuși în sicriul cu căptușeală de satin,înconjurat de lumină blândă,muzică de orgă și flori.Moartea păruse un fapt ireal.Nici măcar trupurile neînsuflelite ale mamei și fratelui ei nu fuseseră pentru ea adevărate, ci imitații identice ale oamenilor pe care-i iubise, manechine create de serviciul pompelor funebre după chipul și asemănarea lor.

Cadavrele de acum erau reale.Se supuse mecanic comenzilor scurte pe care acel Cooper Landry le lansa cu un glas lipsit de simțire și de inflexiuni. Trebuie că-i un robot, conchise ea.Nu manifesta absolut nici un fel de emoție,în timp ce târa leșurile în groapa comună pe care reușise s-o sape folosindu-și cuțitul și mica secure găsită într-o ladă de scule, sub scaunul pilotului.Când termină, îngrămădi pietre peste mormântul prea puțin adânc.

-N-ar trebui să spunem ceva?privi Rusty movila barbară de bolovani incolori, adunați acolo ca să apere cadavrele celor cinci oameni de animalele flămânde.

-Să zicem ceva? Ca de pildă?

-Ceva din scriptură.O rugăciune.

Cooper ridică neglijent din umeri,în timp ce-și ștergea lama cuțitului.

-Nu știu nici o scriptură.Iar rugăciunile mi s-au termânat demult.

Întorcându-se cu spatele spre mormânt,porni cu pași înfundați înapoi spre avion. Rusty murmură o rugăciune grăbită,înainte de a se răsuci să-l urmeze.Mai presus de orice,se temea să nu rămână din nou singură.Dacă-l scăpa din vedere, individul o putea părăsi.Totuși,așa ceva era improbabil.Cel puțin,nu imediat.Se clătina de oboseală,pe punctul să leșine.

-De ce nu te culci,să te odihnești? îi propuse ea.O lăsaseră de mult puterile.N-o mai ținea activă decât adrenalina.

-Fiindcă se lasă repede noaptea,răspunse Cooper.Trebuie să scoatem fotoliile din avion,ca să avem loc să ne întindem.Altfel,s-ar putea să înnoptezi în sânul

naturii pentru prima oară în viața ta.Adăugase ultimele cuvinte sarcastic,ca și cum s-ar fi gândit mai bine,înainte de a reintra în avion.Peste câteva momente, Rusty îl auzi înjurând murdar.Ieși,cu sprâncenele unite într-o încruntătură feroce.

-Ce s-a-ntâmplat?Își repezi mâna în fa a ei.Era udă.

-Carburant.

-Carburant?

-Carburant inflamabil,preciză Cooper,enervat de neștiin a ei. Nu putem sta acolo.Cea mai mică scânteie și zburăm până-n China.

-Atunci,nu facem focul.O privi furios.

-După ce se întunecă,tare-ai să mai vrei un foc,spuse el cu dispreț.

În plus,nu trebuie decât o singură scânteie,de la orice.

O singura bucată de metal să se frece de alta și amândoi suntem istorie.

-Și ce facem?

-Luăm ce putem și pornim.

-Credeam că întotdeauna e mai bine să stai lângă avion.Am auzit-o,sau am

citit-o,odată.Echipele de salvare vor căuta un avion prăbușit.Cum ne vor mai găsi,dacă părăsim locul catastrofei?Cooper își înclină capul,arogant:

-Vrei să rămâi? Perfect,rămâi.Eu mă duc.Dar e mai bine să te previn că nu cred că se găsească apă pe-aici.Primul lucru pe care am să-l fac dimineață,va fi să caut apă.Atâtudinea lui de atotștiutor îi era nesuferită.

-De unde știi că nu e apă?

-Nu se vede nici o urmă de animal prin jur.Presupun c-ai putea rezista cu apă de ploaie atâta timp cât ai,dar cine știe cât va dura.Când și cum observase că nu existau urme de animale prin zonă? Ei nici măcar nu-i trecuse prin cap să se uite.De fapt,lipsa apei era aproape la fel de înspăimântătoare ca nevoia de a înfrunta animalele sălbatice ca să bea.Să caute apă? Cum se făcea asta? Animale sălbatice? Cum avea să se apere,dacă o ataca vreunul?

Fără el,avea să moară.După câteva momente de gândire,aceasta fu sumbra concluzie la care ajunse.N-avea încotro decât să urmeze tacticile de supraviețuire pe care le cunoștea Cooper și să fie recunoscătoare că-l avea alături ca să le aplice.

Înghițindu-și mândria,spuse:

-Bine,vin cu tine.Cooper nici măcar nu-și ridică privirea,nici nu-i răspunse în vreun alt fel.N-avea de unde să știe dacă hotărârea ei îl bucura sau îl nemulțumea.După toate aparențele,îi era indiferentă.Începuse deja să facă o grămadă de lucruri recuperate din epavă.Hotărâtă să nu rămână neluată în seamă,Rusty îngenunche lângă el.

-Cu ce te pot ajuta?Cooper arătă cu capul spre compartimentul de bagaje al avionului.

-Caută prin bagaje.Prin ale tuturor,la tot ce ne poate fi de folos mai târziu.

Îi dădu câteva cheițe de valize,pe care era clar că le luase de la cadavre înainte de a le fi îngropat.Rusty privi spre valize,nesigură.Unele se deschiseseră deja în urma prăbușirii.Obiectele personale ale victimelor zăceau împrăștiate pe pământul umed.

-Nu înseamnă că...le violăm intimitatea? Familiile lor ar putea să se supere...

Cooper se răsuci atât de brusc,încât aproape o răsturnă pe spate.

-Îți bagi mințile-n cap și accepți faptele? o apucă el de umeri,zgâlțâind-o.Uităte-n jur.Știi ce șanse avem să scăpăm vii din povestea asta? îți spun eu: zero.Dar înainte să cad jos,am să mă lupt ca toți dracii ca să rămân în viață.Am eu obiceiul ăsta.Își apropie fața de a ei.

-Asta nu-i o excursie de mici cercetași în care ne-am rătăcit; e vorba de supraviețuire,femeie.Dracu să le ia de etichetă și proprietate.Dacă te ii dupățmine,faci ce zic eu și când îți zic.Ai priceput? Și n-avem timp de pierdut cu sentimentalismele.Nu-ți irosi lacrimile pentru cei ce n-au scăpat.S-au dus și nu mai putem face nimic pentru ei.Acum,mișcă-ti fundul și ocupă-te cu ce ți-am spus eu.

O îmbrânci din fața lui și începu să adune blănurile pe care vânătorii le duceau acasă ca trofee.Cele mai multe erau de caribou,dar și de lup alb,de castor și o hermelină mică.Stăpânindu-și lacrimile de umilință și de nefericire acumulată,Rusty se aplecă peste valize și începu să le sorteze conținutul,așa cum fusese instruită.Îi venea să-l cârpească.Îi venea să cadă grămadă și să urle până-i ieșeau ochii din cap.Dar n-avea să-i dea satisfacția de a o vedea făcând nici una,nici alta.Nici să-i ofere scuze de a o lăsa pe loc,probabil că ar fi profitat de cel mai mic pretext.Peste o jumătate de oră,luă obiectele pe care le alesese și le adăugă mormanului de articole adunate de el.Păru să fie de acord cu selecția, care includea și două ploști cu alcool.Rusty nu știa să-l identifice după miros,însă Cooper nu avea preferințe.Păru să-i placă dușca zdravănă pe care o trase dintr-o ploscă.Rusty îi privi mărul lui Adam cum se mișca în sus și-n jos,înghițind.Avea gât puternic și bărbie solidă,pătrată.Tipic,își apuse ea țâfnoasă,pentru toți catârii încapățânați.Puse la loc capacul ploștii și o aruncăț lângă pliculețele de chibrituri,o trusă de cusut pentru voiaj și hainele în plus adunate de Rysty.Nu comentă cât de bine se descurcase.În schimb,dădu din cap către mica valiză din mâna ei: