Ricoșeu

Ricoșeu de Sandra Brown

PROLOG

Misiunea de recuperare a fost contramandată la orele 06:56 P.M.Sumbrul anunț a fost făcut de șeful poliției,Clarence Taylor,în timpul unei conferințe de presă transmise de televiziunea locală.Expresia lui posomorâtă era în ton cu tunsoarea cazonă și atitudinea milităroasă.

Departamentul Poliției,împreună cu toate celelalte agenții implicate,a alocat căutării nenumărate ore,în speranța unei posibile salvări-sau,cel puțin,a unei recuperări.Totuși,întrucât eforturile exhaustive ale agențiilor de aplicare a legii,Pazei de Coastă și organizațiilor civile de voluntari n-au adus nicio probă încurajatoare timp de câteva zile,am ajuns la trista concluzie că ar fi inutil să se mai continue căutarea organizată.Bărbatul care bea de unul singur la bar,privind ecranul cu purici al televizorului instalat în colț,își turnă pe gât resturile de whisky din pahar și-i făcu semn barmanului să-i mai pună unul.

Barmanul se opri cu sticla destupată deasupra paharului.

-Ești sigur? Le-ai cam tras,amice.

-Tu toarnă acolo.

-Are cine să te ducă acasă cu mașina?Singurul răspuns fu o privire amenințătoare.Ridicând din umeri,barmanul îi turnă. -Pentru înmormântarea ta,nu a mea.Ba nu.Nici a mea.

Aflat în afara căilor bătute,într-un cartier cu chirii ieftine din Savannah,localul lui Smitty nu atrăgea nici turiștii,nici localnicii respectabili.Nu era genul de adăpătoare unde lumea să caute distracții și voie bună.Nu participa la celebrul tur al tuturor cârciumilor din oraș,în ziua de St.Patrick.Nu se serveau băuturi pastelate,cu nume drăgălașe.Lichidele care se puteau bea erau comandate seci. Puteai primi sau nu o felie dintr-una din lămâile pe care barmanul le cojea absent,privind buletinele de știri de la televizor,dinaintea câte unei reluări cu Seinfeld.Pe ecranul televizorului,șefiil Taylor comenta eforturile neobosite ale celor de la biroul șerifului,unitatea canină,patrula de infanterie marină și echipele de scufundare,turuind întruna,la nesfârșit.

-Dă mai încet,vrei?La cererea clientului,barmanul întinse mâna spre telecomandă și reduse sonorul.

-Își face și el dansul ritual,că n-are încotro dacă te uiți dincolo de toate gogoși le pe care le îndrugă,cadavru-i de-acuma mâncare pentru pești.Clientul își rezemă ambele coate pe ber,cu umerii aduși,privind lichidul chihlimbariu ce se legăna In pahar,după cum îl împingea de la stânga la dreapta și-napoi,între palme,pe suprafața de lemn lustruit.

-La zece zile după ce-a căzut în râu? Barmanul clătină din cap,pesimist.

-Nimeni n-are cum să supraviețuiască atâta.Totuși,e trist al naibii.Mai ales pentru familie.Vreau să zic! s-ajungi să nu mai știi nimic de soarta cuiva drag? Întinse mâna să mai ia o lămâie.N-aș sporta gândul că o ființă iubită,vie sau moartă,zace cine știe pe unde,pe fundul râului sau al oceanului.

Făcu un gest cu bărbia spre singura fereastră a barului.Era lată,dar nu mai înaltă de cincizeci de centimetri și situată în partea de sus a peretelui,mult mai aproape de tavan decât de podea,oferind o vedere limitată a priveliștii de afară,pentru cine avea chef să se uite.Nu lăsa să intre decât o fâșie de lumină slabă pentru a risipi întunericul apăsător din bar,și le oferea doar o vagă promisiune de speranță deznădăjduiților dinăuntru.

În ultimele patruzeci și opt de ore,câmpiile din Georgia și Carolina de Sud fuseseră scăldate de o ploaie torențială și constantă.Șiroaie de apă căzând drept în jos,din norii opaci.În unele momente,ploaia devenea atât de densă,încât nici nu se mai vedea până pe malul opus al râului.Terenurile mai joase se transformaseră în lacuri.Unele drumuri fuseseră închise din cauza inundațiilor. Rigolele forfoteau de pâraie la fel de repezi ca niște torente de munte înspumate. Barmanul își șterse sucul de lămâie de pe degete,apoi lustrui lama cuțitului cu un prosop.

-Pe ploaia asta,nici nu pot să spui că le găsesc vreo vină c-au oprit căutarea.Deacuma,nu cred să mai găsească vreodată cadavrul.Da' asta-nseamnă,aș zice,c-o să rămână un mister pentru totdeauna,nu? Ce-o fi fost-crimă sau sinucidere? își aruncă prosopul deoparte și se rezemă de tejghea.Ce crezi că s-o fi întâmplat?

Clientul îl privi cu niște ochi absenți și spuse răgușit: -Păi știu bine ce s-a întâmplat.

CAPITOLUL 1

Cu șase săptămâni înainte

Procesul lui Robert Savich,care era judecat pentru crimă,ajunsese în ziua a patra.Detectivul de la omucideri,Duncan Hatcher,se întreba ce naiba se întâmpla.Imediat ce instanța se întrunise din nou,după pauza de masă,avocatul apărării,Stan Adams,îi ceruse judecătorului o întrevedere particulară.Judecătorul Laird,la fel de surprins de această cerere ca și Mike Nelson,avocatul acuzării,o acordase totuși,și cei trei se retrăseseră în cabinetul lui.Jurații se duseseră și ei în camera juriului,lăsându-i pe oamenii din sală singuri,să se întrebe ce însemna acea consfătuire neașteptată.Lipsiseră o jumătate de oră.Cu fiecare minut ce trecea,neliniștea lui Duncan creștea tot mai mult.Voise ca procesul să decurgă fluent,fără niciun incident care să poată rezulta într-un apel simplu sau,Doamne ferește,o respingere a verdictului.De aceea îl irita atât de tare acea șezătoare desfășurată în spatele ușilor închise.Până la urmă,nerăbdarea îl facu să iasă pe culoar,unde începu să se plimbe,având grijă să nu se îndepărteze prea mult de sala de judecată.Din locul unde se afla,la etajul trei,începu să privească distrat două remorchere care ghidau un vapor comercial prin canal,spre ocean. Apoi,nemaiputând suporta tensiunea,reveni la locul lui din sala de judecată.

- Duncan,pentru numele lui Dumnezeu,stai la un loc! Te foiești ca un plod de doi ani! îl admonstă colega lui,detectiv DeeDee Bowen,care rezolva un careu de cuvinte încrucișate,ca să-i treacă mai ușor timpul.

-Despre ce-or fi putând ăia să stea de vorbă atât de mult acolo?

-Negociază felul cum vor pleda? Omor din imprudență,eventual?

-Fii serioasă,replică el.Savich n-ar recunoaște nici măcar o staționare în loc nepermis,necum un accident.

-Zi-mi și mie un cuvânt de șapte litere pentru capitulare,îi ceru DeeDee.

-Abdicare.Îl privi nemulțumită.

-Cum le găsești așa de repede?

-Sunt un geniu.DeeDee încercă termenul.

-Ba de data asta,nu prea.”Abdicare” nu se potrivește.Și-n plus,are opt litere.

-Atunci,nu știu.Acuzatul,Robert Savich,ședea la masa apărării,arătând mult prea liniștit pentru un om judecat pentru crimă,și mult prea încrezător în sine ca să alunge neliniștile lui Duncan.Parcă simțindu-i privirea în ceafa,Savich întoarse capul spre el și-i zâmbi.Degetele sale continuau să bată alene pe brațele scaunului,ca pentru a ține tactul unei melodii săltărețe pe care numai el putea s-o audă.Stătea picior peste picior,relaxat.Arăta ca un adevărat portret al stăpânirii de sine.Pentru oricine care nu-1 cunoștea,Robert Savich arăta ca un respectabil om de afaceri,cu un fler al modei destul de rebel.La înfățișarea din ziua aceea venise îmbrăcat într-un costum de un gri conservator,dar cu o croială suplă, distinctiv europeană.Cămașa-i era de un albastru-pal,iar cravata,de culoarea lavandei.Nelipsita lui coadă-de-cal era lucioasă,iar în lobul urechii îi sclipea un diamant care avea câteva carate.Hainele elegante și nepăsarea erau elemente ale poleieln lui lustruite care nu indica prin nimic prezența unui criminal lipsit de conștiință.Fusese arestat și adus în fața juraților sub numeroase acuzații,printre care se includeau câteva omoruri,o in-cendiere și diverse infracțiuni mai mărunte,majoritatea asociate cu traficul de droguri.Dar,pe parcursul îndelungatei și ilustrei lui cariere,nu fusese dat în urmărire penală și judecat decât de două ori.Prima oară,acuzația se referise la un delict legat de droguri.Fusese achitat, întrucât statul nu reușise să-și susțină cu probe concludente cazul care,oricum, era firav.

A doua oară fusese judecat pentru asasinarea unui anume Andre Bonnet.Savich îi aruncase casa în aer împreună cu agenții de la ATF,Duncan investigase omuciderea.Din păcate,majoritatea probelor erau circumstanțiale,dar fuseseră considerate suficient de relevante pentru a-i obține condamnarea.Procuratura districtuală însă însărcinase un procuror debutant care nu avea nici experiența, nici cunoștințele necesare pentru a-i convinge pe toți jurații de vinovăția lui Savich.Procesul rezultase într-o decizie divizată a juriului.

Dar lucrurile nu se opriseră aici.Nu peste mult timp,se descoperise că tânărul acuzator ascunsese de avocatul apărării,Stan Adams,dovezi care l-ar fi disculpat pe Savich.Scandalul astfel stârnit intimidase procuratura,care nu reluase acuzațiile la timp.Cazul rămăsese în suspensie-și,probabil,așa avea să stea până la topirea calotelor polare.Duncan se resimțise de pe urma acelei înfrângeri.În ciuda gafelor comise de tânărul procuror,o luase ca pe un eșec personal și se hotărâse să pună capăt o dată pentru totdeauna prosperei cariere criminale a lui Savich.De data aceasta,se baza pe o convingere.Savich era acuzat de asasinarea lui Freddy Morris,unul dintre numeroșii lui angajați,un dealer de droguri pe care ofițerii sub acoperire din brigada de narcotice îl prinseseră preparând și distribuind metamfetamină.Probele împotriva lui Freddy Morris fuseseră clare,condamnarea era virtualmente garantată și,întrucât era un infractor recidivist,îl așteptau ani lungi de temniță grea.

DEA și ofițerii de la narcotice din departamentul poliției se întruniseră și-i propuseseră lui Freddy Morris un aranjament: reducerea acuzațiilor și scurtarea semnificativă a termenului de închisoare,în schimbul șefului său,Savich, adevărata pradă pe care o vânau cu toții.În fața sentinței care-1 aștepta,Freddy acceptase oferta.Dar,înainte ca operațiunea planificată cu atâta grijă să poată fi executată,a fost executat Freddy.L-au găsit zăcând cu fața în jos,într-o mlaștină,găurit în ceafa de un glonț.Duncan era convins că de data aceasta Savich n-avea să mai scape de condamnare.Procurorul însă se arătase mai puțin optimist.

-Sper să ai dreptate,Dunk,spusese Mike Nelson,în seara dinainte,pe când îl instruia pe Duncan pentru apropiata apariție la bara martorilor.De mărturia ta depind multe.Trăgându-se de buza de jos,adăugase gânditor: Mă tem că Adams o să ne atace în problema cauzelor probabile.

-Am avut cauze probabile ca să-1 interoghez pe Savich,insistă DeeDee.Prima reacție a lui Freddy față de ofertă a fost aceea de a spune că,dacă măcar se bășea în direcția noastră,Savich i-ar fi tăiat limba.Așa că,dacă mă uit la cadavrul lui Freddy,nu-i văd doar creierii făcu i chisăliță,îi văd și limba tăiată.Conformț expertizei medico-legale,i-au tăiat-o când încă mai trăia.Nu crezi că asta mi-a dat cauze probabile suficiente ca să mă iau imediat după Savich?

Sângele era încă proaspăt,iar cadavrul lui Freddy nici nu se răcise,când Duncan și DeeDee fuseseră chemați la fața locului.Ofițerii de la DEA și agenții specializați în narcotice de la SPD erau angajați într-o luptă privind stabilirea vinovatului pentru deconspirarea lui Freddy.

-Era vorba că puneți trei oameni să-i monitorizeze fiecare mișcare! răcnise unul dintre ofițerii DEA la omologul său din poliție.

-Voi aveați patru! zbierase la el polițistul.Unde erau -dormeau?

-Credeau că era acasă,în siguranță!

-Nu zău? E,și ai noștri au crezut la fel.

-Iisuse! exclamase frustrat agentul federal.Cum a reușit să treacă de noi?

Indiferent cine o făcuse de oaie,Freddy nu le mai era de niciun folos,iar cearta era doar o pierdere de timp.Lăsând-o pe DeeDee să arbitreze schimbul de învinuiri și înjurături dintre cele două tabere,Duncan se luase după Savich. -Nu plănuiam să-1 arestez,îi explicase el lui Mike Nelson.L-am vizitat la birou doar ca să-i pun câteva întrebări-martor mi-e Dumnezeu!

-Te-ai certat cu el,Dunk.S-ar putea să avem necazuri din cauza asta.Adams n-o va lăsa să treacă de juriu.Va face aluzie la brutalitățile poliției-dacă nu cumva te va acuza chiar de-a dreptul!Arestare falsă.La naiba,nici nu știu ce-o să mai scoată acum din pălărie.Încheiase prin a repeta că nimic nu era sigur,iar in timpul unui proces putea să se întâmple orice.Duncan nu înțelegea de ce era atât de îngrijorat acuzatorul.Pentru el,cazul părea clar și ușor de înțeles.De la locul asasinării lui Freddy Morris,se dusese direct la biroul lui Savich.Dăduse buzna neanunțat și-1 găsise pe Savich în compania unei femei identificate ulterior,după fotografiile de la dosar,drept Luciile Jones,care stătea în genunchi și-i făcea o felație.În aceeași dimineață,mărturia lui Duncan despre aceste detalii făcuse ca în tribunal să se lase tăcerea.Orice freamăt și alte foieli încetaseră.Aprodul,care moțăia,se îndreptase la loc,dintr-odată perfect treaz.Duncan aruncase o privire spre boxa juraților.Una dintre femeile mai vârstnice prezente acolo își ascundea fața,jenată.Alta,cam de aceeași vârstă,părea să nu știe prea clar ce anume însemna cuvântul.Unul dintre cei patru jurați de sex masculin îl privea pe Savich cu o undă de admirație.Savich își examina unghiile,de parcă s-ar fi gândit ca după-amiază să-și facă manichiura.Duncan atestase că,în momentul când intrase în biroul lui Savich,acesta își dusese mâna la armă.

-Avea un pistol pe birou și s-a repezit să-1 înhațe.Mi-am dat seama că,dacă apuca să-1 ia în mână,eram mort.Adams se ridică în picioare:

-Obiecție,Onorată Instanță! Concluzie.

-Se acceptă.Mike Nelson își modifică întrebarea și,în cele din urmă,stabili împreună cu jurații că Duncan îl atacase pe Savich fiind în legitimă apărare. Urmase o luptă intensă,dar până la urmă DeeDee reușise să-1 imobilizeze pe Savich.

-Și,odată ce l-ați imobilizat pe domnul Savich,spuse procurorul,i-ați confiscat arma ca probă,domnule detectiv Hatcher?Aici,lucrurile deveneau alunecoase.

-Nu.Până l-am potolit pe Savich,arma dispăruse -și femeia la fel.

De-atunci,niciuna dintre ele nu mai fusese văzută vreodată.

Duncan îl arestase pe Savich pentru ultraj.În timp ce era reținut sub această acuzație,Duncan,DeeDee și alți ofițeri construiseră un caz împotriva lui,pentru asasinarea lui Freddy Morris.Nu aveau arma pe care o văzuse Duncan și erau siguri că pe aceea o folosise Savich ca să-1 ucidă pe Freddy Morris,cu mai puțin de o oră în urmă.Nu aveau mărturia femeii.Nu aveau nici măcar urme de pași sau de pneuri,la locul faptei,pentru că fluxul le ștersese înainte de descoperirea cadavrului.Ceea ce aveau era mărturia mai multor agenți care auziseră afirmația fricoasă a lui Freddy că Savich i-ar tăia limba și l-ar omorî dacă încheia vreun târg cu autoritățile sau măcar vorbea cu ele.Și,deoarece nu se știa unde dispăruse Luciile Jones,Savich nu putea inventa un alibi credibil.Procuratura districtului obținuse condamnări și pe baza unor dovezi mai puțin concludente,așa că dosarul ajunsese în instanță.Nelson se aștepta ca Duncan să fie spulberat de avocatul lui Savich în timpul contrainterogatoriului din acea după-amiază.La prânz,încercase să-1 pregătească pentru atac.

-Te va acuza de hărțuire și le va spune juraților că de ani de zile îi purtai pică personal clientului său.

-Pe bune că da! replică Duncan.Nenorocitul e un ucigaș.Datoria mea pentru care am depus jurământ e să-i prind pe d-alde ăștia.Nelson oftă.

-Ai numai grijă să nu sune prea personal,da?

-O să-ncerc.

-Chiar dacă este.

-Am zis c-o să-ncerc,Mike.Dar,ai dreptate,a devenit o chestie personală.

-Adams va încerca să susțină că Savich avea permis de port-armă,așa că o armă în sine nu-1 incriminează cu nimic.Și,pe urmă,va mai susține că arma nici măcar n-a existat.S-ar putea chiar să se întrebe dacă era într-adevăr acolo o femeie.Și va nega,va nega,va nega,clădind un munte de îndoieli în mințile juraților.S-ar putea chiar să depună o moțiune de respingere completă a mărturiei tale,întrucât nu există nicio coroborare.Duncan știa cu cine avea de-a face.Se mai confruntase cu Stan Adams.Dar ardea de nerăbdare să meargă până la capăt. Acum privea spre ușa de la cabinetul judecătorului,așteptând să se deschidă-ceea ce se și întâmplă,chiar în acel moment.

-În picioare! intona aprodul.Duncan se ridică brusc.Cercetă expresiile celor trei bărbați care reveneau în sala de judecată și-și reluau locurile.Apoi se aplecă spre DeeDee,întrebând-o:

-Ce părere ai?

-Nu știu ce să zic,dar nu-mi place...

Partenera lui avea un talent nefiresc și aproape sigur de a ghici oamenii și situațiile și tocmai îi confirmase presimțirea de rău augur pe care o avea. Încă un semn rău-Mike Nelson își ținea chipul ferit,evitând să se uite în direcția lor.Stan Adams se așeză lângă clientul lui,bătându-1 pe mâneca sacoului scump. Duncan simți un junghi de teamă nelămurită în stomac.Judecătorul trecu pe podium și-i facu semn aprodului să cheme înapoi juriul.Apoi se așeză în jilț,aranjându-și cu grijă roba.Împinse cu un centimetru mai la dreapta tava pe care se aflau carafa cu apă și paharul,și-și potrivi microfonul,care nu avea nevoie de nicio potrivire.După ce jurații intrară și toată lumea se așeză,judecătorul spuse:

-Doamnelor și domnilor,vă rugăm să ne scuzați pentru întârziere,dar a trebuit să rezolvăm neîntârziat o chestiune de maximă importanță.

Cato Laird era un judecător popular în ochii publicului și ai presei,pe care o curta ca un adevărat pețitor.Deși se apropia de cincizeci de ani,avea fizicul unui bărbat de treizeci și trăsăturile faciale ale unui star de cinema.De fapt,cu câțiva ani în urmă,jucase rolul episodic al unui judecător,într-un film care se turnase în Savannah.În largul lui în fața camerelor de luat vederi,se putea conta pe el când era nevoie de o priză de sunet,ori de câte ori exista un caz penal sau de jurisprudență.Și acum vorbea pe același bine cunoscut ton cristalin,atât de des auzit:

-Domnul Adams mi-a pus în vedere că,în timpul audierii,doamna jurat numărul zece a omis să ne informeze că fiul ei este înscris la următorul curs pentru a deveni ofițer,la Departamentul Poliției Metropolitane Savannah-Chatham. Duncan aruncă o privire spre boxa juriului și observă scaunul rămas liber de pe rândul al doilea.

-O,Doamne,murmură DeeDee printre dinți.

-Doamna jurat și-a recunoscut omisiunea,continuă judecătorul Laird.Nu a dorit să inducă intenționat în eroare instanța,ci pur și simplu nu știa că această omisiune poate afecta deznodământul procesului.

-Ce?DeeDee îl înghionti pe Duncan,avertizându-1 să vorbească mai încet.

Judecătorul se uită în direcția lor,dar continuă fără să se întrerupă:

-Când este numit un juriu,avocații ambelor părți au posibilitatea să-i elimine pe aceia pe care îi consideră că ar putea să influențeze în mod subiectiv verdictul. Domnul Adams este de părere că un jurat care are un membru de familie ce va deveni curând ofițer de poliție poate avea prejudecăți fundamentale împotriva oricărui acuzat dintr-un proces penal,dar mai ales unul acuzat de o omucidere atât de bestială ca asta.Făcu o pauză,apoi continuă:

-În acest sens,sunt de acord cu domnul avocat și,prin urmare,mă văd nevoit să declar un viciu de procedură.Bătu cu ciocanul în masă: Domnilor jurați,sunteți liberi.Domnule Adams,clientul dumneavoastră poate să plece.Ședința se suspendă.Duncan sări de pe scaun.

-Cred că glumiți!Judecătorul îl căută cu privirea și,pe un ton care ar fi putut să taie un diamant,spuse:

-Vă asigur că nu glumesc,domnule detectiv Hatcher.Ieșind pe culoarul dintre bănci,Duncan porni înainte,până unde-i permitea balustrada.Arătă cu degetul spre Savich,exclamând:

-Onorată Instanță,doar nu-1 puteți lăsa să iasă de-aici.Mike Nelson apăru lângă umărul lui,vorbindu-i printre dinți:

-Duncan,calmează-te.

-Puteți redeschide cazul,domnule Nelson,spuse judecătorul,în timp ce se ridica, pregătindu-se să plece.Dar vă sfătuiesc ca,înainte de asta,să vă pregătiți niște probe mai solide.Aruncă o privire spre Duncan,adăugând: Sau o depoziție mai credibilă.Duncan văzu roșu înaintea ochilor.

-Credeți că mint?

-Duncan.DeeDee venise și ea în spatele lui și-1 prinsese de braț,încercând să-1 tragă pe culoar spre ieșire,dar Duncan își smuci brațul din mâna ei.

-Pistolul era real.Efectiv,mai fumega încă.Și femeia era reală.A sărit în picioare când am intrat și...Judecătorul bătu iar cu ciocanul în masă,reducându-1 la tăcere.

-Puteți depune mărturie la procesul următor.Dacă va mai exista vreunul.

Dintr-odată,Savich apăru în fața lui,zâmbitor,ocupându-i tot câmpul vizual. -Iar ai făcut-o de oaie,Hatcher.Mike Nelson îl apucă iar pe Duncan de braț, pentru a-1 împiedica să sară peste balustradă.

-Am să ți-arăt eu ție,nenorocitule! Ți-o tatuez pe piele! Pe fund ți-o ard,cu fierul roșu.Am să te-nfund!Cu o amenințare clară în glas,Savich replică:

-Ne mai vedem noi.Curând,curând.Și-i suflă o bezea prin aer.Adams se grăbi să-1 conducă pe lângă Duncan,care se întoarse spre judecător.

-Cum îl puteți lăsa să plece?

-Nu eu,domnule detectiv Hatcher.Legea.

-Dumneavoastră sunteți legea.Sau,mai bine zis,ar fi trebuit să fiți.

-Duncan,taci odată!șuieră DeeDee.O s-o căutăm mai departe pe Luciile Jones,cu și mai multă înverșunare.Poate c-o să apară și arma,până la urmă.Tot o să punem noi mâna pe Savich,mai devreme sau mai târziu.

-L-am fi putut avea mai devreme,răspunse el,tară să facă niciun efort de a vorbi mai încet.Azi-chiar azi l-am fi putut avea în mână! Uite-acum am fi putut să-1 avem fir-ar al dracului,dacă aveam noroc c-un judecător care să țină mai mult cu poliția decât cu criminalii.

-Of,la naiba! gemu DeeDee.

-Domnule detectiv Hatcher,se încruntă judecătorul Laird spre el,aplecându-se peste masa de pe podium; adresându-i-se ca dintr-un tufiș aprins,îi spuse: Sunt dispus să vă fac o favoare și să trec cu vederea această afirmație,pentru că vă înțeleg nivelul de frustrare.

-Înțelegeți un rahat,asta înțelegeți! Iar dacă ați fi vrut să-mi faceți o favoare,

Onorată Instanță,ați fi înlocuit acel jurat,în loc să închideți procesul pentru un viciu de procedură.Dacă voiați să-mi faceți o favoare,ne-ați fi acordat șanse cinstite să-1 scoatem definitiv din acțiune pe acest ucigaș.Toți mușchii de pe fața chipeșă a judecătorului se încordară,dar glasul îi rămase extraordinar de calm. -Vă sfătuiesc să ieșiți din acest tribunal chiar acum,înainte de a spune un lucru pentru care voi fi nevoit să vă sancționez.Duncan arătă cu degetul spre ușa pe unde ieșiseră Savich și avocatul lui.

-Savich vă dă și dumneavoastră cu tifla,la fel cum mi-a dat mie.Îi place să omoare oameni,iar dumneavoastră tocmai i-ați dat un permis de liberă trecere ca să meargă mai departe și să omoare și alții.

-Am aplicat legea.

-Ba ați aplicat...

-Duncan,te rog,încercă iar DeeDee să-1 tempereze.

-...un rahat,aia ați aplicat! V-ați ușurat pe oamenii care v-au ales,fiindeă au crezut în promisiunea dumneavoastră de a fi neiertător cu criminalii ca Savich La fel pe detectivul Brown aici de față,și pe procuratură,și pe toți ceilalți care au încercat vreodată să-1 înfunde pe nemernicul ăsta.Asta ați făcut,Onorată Instanță.

-”Predă-te”.

-Ce?

-Cuvânt de șapte litere pentru capitulare.DeeDee îl privi cu gura căscată pe Duncan,în timp ce acesta se așeza pe locul din dreapta al mașinii ei,încheindu-și centura de siguranță.

-Ai stat patruzeci și opt de ore în închisoare și ăsta-i primul lucru pe care-1 ai de spus?

-Am avut la dispoziție mult timp în care să mă gândesc.

-Și „predă-te” e format din două cuvinte,geniule!

-Totuși,pun pariu că merge.

-N-o să știm niciodată.Am aruncat careul.

-N-ai putut să-1 termini? o tachina el,știind că o irita,fiindeă în mod normal putea să termine orice rebus cu mult timp înaintea ei.Pur și simplu,avea talent; ea nu avea.

-Nu,l-am aruncat fiindeă nu voiam să mai păstrez nimic care să-mi amintească de scena trasă de păr pe care ai făcut-o la tribunal,răspunse DeeDee,în timp ce ieșea din parcarea centrului de detenție,pornind spre oraș.Vorbește gura fără tine.Duncan rămase posomorât,fară să mai spună nimic.

-Ascultă,Duncan,înțeleg de ce vrei să pui mâna pe Savich.Cu toții vrem același lucru.E întruchiparea răului.Dar să agresezi verbal un judecător în propriul lui complet de judecată? Asta-i o nebunie.Ți-ai făcut rău și ție,și departamentului,îi reproșa ea,aruncându-i o privire scurtă.Deși,sigur,n-am eu căderea să-ți țin predici,îmi ești superior direct.

-Îți mulțumesc că n-ai uitat.

-Ca prietenă îți vorbesc.Numai pentru binele tău ți-o spun.Zelul tău e admirabil, dar trebuie să-ți ții in frâu temperamentul.Duncan,care se simțea oricum,numai zelos nu,privea mohorât înainte,prin parbriz.Orașul Savannah se cocea sub un soare arzător.Umiditatea din aer era foarte mare Toate arătau moleșite, veștejite,la fel de obosite ca el Instalația de aer condiționat din mașina lui DeeDee lupta în zadar cu umezeala.Cămașa udă i se lipise deja de spate.

Își șterse de pe frunte broboanele de sudoare.

-Azi-dimineață am făcut un duș,da' tot mai put a pușcărie.

-A fost chiar atât de îngrozitor?

-Nu prea,dar n-aș vrea să mă întorc acolo prea curând.

-Gerard e nemulțumit de tine,îl informă ea,referindu-se la locotenentul Bill

Gerard,superiorul lor direct

-Judecătorul Laird îl trimite pe Savich la plimbare iar Gerard e nemulțumit de mine?DeeDee se opri la un semafor și întoarse capul spre el.

-Să nu te-nfurii de ce-am să-ți spun acum...

-Credeam că predica s-a terminat

-Efectiv,nu i-ai dat de ales judecătorului.În cei doi ani de când DeeDee fusese repartizată la omucideri și lucra în echipă cu el,Duncan nu depistase în firea ei nicio iotă de instinct matern.Acum,pentru prima oară,expresia ei părea să se apropie de așa ceva

-Atunci,Onorata Instanță și cu mine avem ceva în comun.Și eu mă simt obligat să-1 sancționez pe el.

-Cred că a priceput mesajul.

Cât despre Gerard,el trebuie să urmeze linia companiei.Nu poate permite ca detectivii lui să-i muștruluiască pe judecătorii de la curtea superioară.

-OK,OK,îmi recunosc greșeala.Și mi-am ispășit pedeapsa.La următorul proces al lui Savich,promit să fiu un gentleman desăvârșit,umil ca un mielușel,atâta vreme cât și judecătorul Laird,la rândul lui,va fi mai îngăduitor cu noi.După chestia de alaltăieri,ne e dator.

-Aă,Duncan.

-Aă,ce?

-În după-amiaza asta a sunat și Mike Nelson.Ezită un moment,apoi oftă. Procurorul districtual e de părere că nu avem destule probe împotriva lui Savich...

-Cred c-ar fi mai bine să nu aud,nu?

-A zis că procesul avea din start șanse slabe,că probabil,oricum,n-am fi obținut o condamnare,și că nu va încerca să redeschidă cazul.Decât dacă-i venim cu ceva beton armat,care să-1 plaseze pe Savich la locul crimei.

Duncan se temuse de acest lucru,dar faptul de a-1 auzi era și mai neplăcut decât groaza că avea să-1 audă.Își rezemă capul de tetieră și închise ochii.

-Nu știu de ce-mi pasă atâta de Savich și de orice alt jeg ca el.În afară de mine,pe toți îi doare-n cot de ei.Probabil că procurorul e mai supărat pe mine decât pe neanderthalianul care și-a omorât nevasta aseară că-i fripsese prea tare cotletul de porc.Stătea în celula de lângă a mea.Dacă nu mi-a spus-o de douăzeci de ori,înseamnă că nu mi-a spus nici măcar o dată că boarfa aia proastă o căutase cu lumânarea.Oftând,întoarse capul spre geam,privind stejarii venerabili de pe marginea bulevardului.Mușchiul spaniol care atârna de ramurile lor arăta zdrențuit în arșița apăsătoare.

-Adică,vreau să zic,de ce să ne mai deranjăm?întrebă el retoric.Dacă Savich rade câte un preparator de meta ca Freddy Morris din când în când,face un bine comunității,nu?

-Nu,fiindeă înainte ca trupul ăluia să se răcească,tot Savich îi taie panglica inaugurală înlocuitorului.

-Și-atunci,repet:ce rost are? Tot zelul ăla de care ziceai-gata,mi s-a terminat! Mă doar-n fund.Acum și pentru totdeauna.DeeDee își dădu ochii peste cap. -Știi câți ani am? o întrebă el.

-Treizeci și șapte.

-Și opt.Iar peste douăzeci de ani,o să am cincizeci și opt.O prostată mărită și un carici micșorat.Părul mai rar,și mijlocul mai gros.

-Ce pesimism nesuferit.

-Pe bune că da!replică el furios,îndreptându-se de spate dintr-odată și împungând cu arătătorul în bord,pe când număra pe degete.Fiindeă voi avea la activ încă douăzeci de ani de izbeliște.Vor mai fi și alți Savich care să omoare oameni.La ce va fi folosit totul?

DeeDee trase pe dreapta și frână.Duncan își dădu seama abia acum că-1 adusese acasă,nu la parcarea centrului judiciar unde fusese lăsată mașina după ce pe el îl luaseră în custodie,scoțându-1 din tribunal.Rezemându-se de spătar,DeeDee se întoarse spre el.

-De acord,avem un dezavantaj.Mâine...

-Dezavantaj?Dezavantaj?Suntem morți-la fel de morți ca Freddy Morris,săracu'. Execuția lui i-a speriat de moarte pe toți catârii care s-ar fi gândit măcar pe departe să bată palma cu noi sau cu federalii.Savich 1-a folosit pe Freddy ca să trimită un mesaj,unul care s-a auzit cât se poate de clar.Vorbești,mori-și mori urât.Așa că nimeni n-o să mai vorbească,încheie el,pronunțând cât se putea de clar ultimele trei cuvinte.Își lovi palma cu pumnul.

-Nu-mi vine să cred că nemernicul ăsta spilcuit a scăpat iar basma curată.Cum naiba reușește? Nimeni n-are un asemenea noroc supranatural.Nici atât de deștept nu e.Undeva,pe drumul lui cel semănat cu cadavre,trebuie să fi încheiat un pact cu satana.Cred că toți demonii din infern lucrează pentru el.Dar îți jur un lucru,DeeDee: fie și dac-o fi ultimul lucru pe care-1 fac în viața mea...

Observându-i zâmbetul,se întrerupse.Ce e?

-Nu te uita acum,Duncan,dar iar ești plin de zel.Duncan bombăni vreo două-trei cuvinte mai puțin cuviincioase,își descheie centura de siguranță și deschise portiera mașinii.

-Îți mulțumesc pentru drum.

-Vin și eu.Înainte de a coborî,DeeDee se aplecă spre bancheta din spate și luă sacul de la curățătoria chimică pe care-1 agățase de cârligul de pe portieră.

-Ăla ce mai e?

-Costumul pe care am să-1 port diseară.Mă schimb aici,ca să nu mai fac un drum până acasă și-napoi în oraș.

-Da' ce-i diseară?

-Festivitatea de premiere,îl privi ea consternată.Să nu-mi spui că ai uitat.

Duncan își trecu degetele prin părul și așa răvășit.

-Mda,am uitat.Scuze,colega,da' diseară pur și simplu nu-s în stare de așa ceva.

Nu voia să se întâlnească în seara aceea cu niciun polițist.Nu voia să-1 vadă pe Bill Gerard într-o ambianță simandicoasă,când știa că a doua zi dimineața,la prima oră urma să fie chemat în biroul lui pentru o săpuneala zdravănă,de modă veche-pe care o merita,fiindeă-și pierduse autocontrolul la tribunal.Indignarea lui fusese justificată,dar alesese prost momentul și locul în care să și-o exprime. DeeDee avea dreptate-le prejudiciase cauza,în loc s-o ajute.Iar asta trebuia să-i fi dat lui Savich și mai multă satisfacție.DeeDee se aplecă să ia de pe trotuar ultimele două numere ale ziarului și-1 plesni cu ele peste burtă.

-Ai să vii la dineu,spuse ea,și porni în sus pe treptele de cărămidă care duceau la ușa din față a casei lui.După ce descuie și intrară,Duncan se duse direct la termostatul de pe perete și regla temperatura.

-Cum de n-ai avut sistemul de alarmă în funcțiune? îl întrebă DeeDee.

-Tot uit codul.

-Tu nu uiți niciodată nimic.Ești doar leneș,atâta tot.E o prostie să nu-i dai drumul,Duncan.Mai ales acum.

-De ce mai ales acm?

-Savich.Cuvintele lui de la despărțire: „O să ne mai vedem noi,curând”,sunau a amenințare.

-Ce-aș mai vrea să se ia după mine! Mi-ar da un pretext.

-Ca să...?

-Ca să fac ce-o fi necesar.Își aruncă sacoul sport pe un scaun și porni pe culoar spre bucătăria din fundul casei.Știi unde-s camera de oaspeți și baia,spuse el,indicându-i scara.Simte-te ca acasă.DeeDee însă îl urmă îndeaproape.

-Ai să vii cu mine la dineul ăla,Duncan.

-Ba nu,am să beau o bere,fac un duș,mănânc un sandvici cu șuncă și muștar destul de iute ca să-mi umple ochii de lacrimi,și...

-Cânți la pian?

-Eu nu cânt la pian.

-Pe bune! facu ea cu umor.

-Ceea ce voiam să spun e că s-ar putea să mai prind un meci la televizor,înainte să mă culc-cât mai devreme.Nici nu-ți pot spune cât ard de nerăbdare să dorm în patul meu,după două nopți în celulă.Dar ceea ce nu voi face va fi să mă îmbrac și să vin la dineul ăla.DeeDee își propti mâinile în șolduri.

-Mi-ai promis.Duncan deschise frigiderul și,fără să se uite măcar,vârî mâna înăuntru și scoase o cutie de bere,căreia îi smulse căpăcelul și se grăbi să-și soarbă spuma de pe dosul mâinii.

-Aia a fost înainte să mă-nchidă.

-Voi primi și eu o evidențiere.

-Pe merit.Felicitări.Ai croit-o pe văduva care și-a croit bărbatu-n cap cu ranga.Un instinct nemaipomenit,colega.Nici n-aș putea fi mai mândru de tine,o ironiza el,toastând cu cutia de bere,înainte de a o duce la gură.

-Îți scapă esențialul.N-am niciun chef să mă duc neînsoțită la un dineu atât de simandicos.Tu vei fi cavalerul meu.Duncan râse,împroșcând cu bere.

-Da' ce-i acolo,vreo petrecere?Și de când ții tu morțiș să ai un „cavaler”? Ba chiar,acuma-i prima oară când te-aud folosind cuvântul ăsta.

-Dacă nu am un cavaler,au să-mi facă zile fripte ăilalți.Worley și gașca vor zice că nu-mi pot găsi un partener nici dac-ar depinde viața mea de asta.Iar tu ești colegul meu,Duncan,e de datoria ta să mă susții,iar asta include și ajutorul de a mă salva în fața mitocanilor cu care sunt nevoită să lucrez.

-Sună-1 pe copoiul ăla de la camera de probe materiale-cum îl cheamă...? Ori de câte ori se uită la tine,se înroșește ca racul.Te-ar escorta fără probleme.

DeeDee se încruntă,dezgustată.

-Are o strângere de mână umedă.Nu pot să sufăr așa ceva.Cu o mutră complet dezabuzată,continuă să insiste:Nu-ți cer decât vreo câteva ore din timpul tău, Duncan.

-Regret.

-Nu vrei să fii văzut cu mine,asta e!

-Ce vorbești? Păi nu sunt văzut cu tine tot timpul?

-Da,dar niciodată în societate.S-ar putea ca unii dintre cei de-acolo să nu știe că sunt colega ta.Doamne ferește,să nu-și închipuie careva că e ceva între noi! Nu cumva să ți se strice reputația de armăsar,dacă ești văzut în lume cu o femeie scundă,bondoacă și creață.Duncan își trânti cutia de bere pe tăblia bufetului -cu zgomot.

-Începi să mă enervezi.Întâi și-ntâi,n-am nicio reputație de armăsar.Și-n al doilea rând,cine zice că ești scundă?

-Worley m-a făcut handicapată vertical.

-Worley este un bou.Și nici bondoacă nu ești.Ai doar o constituție...compactă. Musculoasă,fiindeă lucrezi la sală ca o maniacă.Și ai părul creț că dacă nu ți-1 faci permanent o dată la două zile,n-ai stare.

-Mi-e mai ușor să mi-1 îngrijesc așa,spuse ea,pe un ton defensiv.Și nici nu-mi intră-n ochi.Cum te-ai prins că-i permanent?

-După miros,se simte de fiecare dată când e coafat proaspăt.Și maică-mea și-1 făcea permanent,acasă Zile-ntregi putea toată casa de te trăsnea.Tata se ruga de ea să se ducă la coafor,da' ea nu și nu,că cică era prea scump.

-Salon,Duncan.Nu se mai zice „coafor” de nu știu când.

-Știu că nu se mai zice.Maică-mea nu știa.

-Au aflat c-ai fost în pușcărie?

-Mda,răspunse el,cu oarecare regret.I-am sunat la telefon,ca să vorbesc cu ei, fiindeă dacă nu primesc nici o veste de la mine o zi-două,îi apucă pandaliile.

Sunt mândri de ceea ce-am făcut dar și îngrijorați.Știi și tu cum e.

-Mă rog,nu prea știu,replică ea,pe același ton acru dintotdeauna când se referea, fie și doar tangențial,la părinții ei.Ai tăi știu despre Savich?

Duncan ridică din umeri.

-Am atenuat cât am putut.

-Ce părere au avut de faptul că fiul lor era în închisoare?

-Au fost nevoiți să mă scoată pe cauțiune odată,când eram la liceu.Consum de alcool,sub vârsta legală.De data asta,tata m-a lăudat pentru că am luptat pentru o cauză pe care o consideram dreaptă.Sigur,nu i-am spus că am folosit termeni scatologici ca să mă fac înțeles.DeeDee zâmbi.

-Ai noroc că sunt atât de înțelegători.

-Știu.La drept vorbind,Duncan știa într-adevăr ce noroc avea.Relația lui DeeDee cu părinții ei era încor-dată.Sperând să-i mute gândul de la acest subiect neplăcut o întrebă: Ți-am spus că tata a trecut la tehnica de vârf? își pregătește predicile pe computer.Și-a tras toată Biblia în format digital și poate accesa orice scrip-tură,doar dintr-o comandă.Dar nu toți se bucură.Un veteran dintre enoriașii lui este convins că Internetul e Anticristul.DeeDee râse.

-S-ar putea să aibă dreptate.

-Tot ce se poate,murmură Duncan,luându-și berea ca să mai soarbă o înghițitură.

-Nu că m-ai fi întrebat,dar mi-ar plăcea și mie o cola dietetică,te rog.

-Scuză-mă.Deschise iar frigiderul și se aplecă să caute.Deodată,își smuci mâna înapoi,cu un strigăt: Aoleo!

-Ce?

-Aveai dreptate: trebuie să nu mai uit să-mi pornesc alarma.DeeDee îl împinse într-o parte și se uită în frigider.Făcu o mutră scârbită,apoi se retrase,la fel ca el.

-Ce dracu-i asta?

-Dac-ar fi să ghicesc,aș zice că-i limba lui Freddy Morris.

continuarea o descarcati de aici...

..