Dacia romana ( Istoria antica)

Cuvânt înainte

Studierea istoriei Daciei romane – un domeniu „clasic” al istoriografiei românești – a cunoscut, în secolul de curând încheiat, perioade de un deosebit interes ilustrate de rezultate științifice de valoare. Dincolo de modă și circumstanțe, cercetarea romanității Daciei a rămas o constantă a istoriografiei românești. Domeniul a fost ilustrat de profesori de statura unui Vasile Pârvan, Constantin Daicoviciu, Dumitru Tudor, de savanți precum Mihail Macrea, Ion I. Russu, Bodor Andras, Nicolae Gostar, de cercetărori inzestrați ca Buday Arpád, Vasile Christescu, Grigore Florescu, Emil Panaitescu, Octavian Floca, Ion Berciu, Kurt Horedt, Gh. Popilian – pentru a menționa doar câțiva dintre cei trecuți în neființă. În acest context sunt de remarcat importantele contribuții științifice ale unor prestigioși istorici străini ca A. Alföldi, E. Ritterling, A. Stein, J. Szilágyi, G. Forni, R. Syme, B. Gerov, A. Dobó, J. Fitz, W. Eck, H. Wolff, K. Strobel.

Anii comunismului naționalist românesc –când istoriografia a fost controlată și instrumentalizată^[1]– au lăsat urme funeste și asupra istoriei și arheologiei Daciei romane, cu deosebire din punct de vedere instituțional prin desființarea învățământului superior de studii clasice după 1948 și printr-o anume „politică a cercetării”. Contactele cu lumea savantă din Europa și cu noutățile în materie au fost sporadice. În pofida tendinței de minimalizare a romanității (consecință directă a ideologiei oficiale care accentua thraco– dacismul românilor) în această perioadă funestă au apărut lucrări de referință privitoare la Dacia romană. Sintezele de istorie a Daciei romane – în evident progres de la o generație la alta² – reflectă, deopotrivă, nivelul documentației și preocupările autorilor, dar și o anume „politică a cercetării”. Aceste valoroase sinteze, cu concluzii corecte în ansamblul lor, au pus în lumină procesele istorice majore – asimilare, integrare, romanizare – și au încercat să evidențieze particularitățile unicei provincii nord–dunărene a Imperiului Roman. Sintezele asupra Daciei romane au constituit puncte de plecare de reală utilitate pentru cercetările ulterioare, jalonând de fapt liniile directoare ale noilor interpretări.

Evident, în cercetarea unor provincii romane există accente diferite. În Dacia bunăoară, cu probleme specifice – adesea condiționate ideologic–, primul Onomasticon Daciae (1944) a lui I.I. Russu era, de fapt, o replică la studiul lui A. Kerényi (1941). Stadiul actual al cercetării corespunde unei situații mai generale a istoriei și arheologiei Daciei romane, sensibil rămasă în urmă – în investigarea anumitor domenii la nivelul standardelor actuale (populație, structuri economice) – față de cea a altor provincii europene ale Imperiului.

După revoluția din 1989 mulți dintre istoricii preocupați de cercetarea Daciei romane s-au adaptat –fără probleme și fără complexe– la noul climat istoriografic, după cum noua generație de tineri istorici care s-au ilustrat prin contribuții valoroase au fortificat sentimentul benefic de școală istorică.

În ultimul deceniu cercetarea Daciei romane s-a racordat la fenomenul de renovare istoriografică. În plan

² V. Christescu, Istoria militară a Daciei romane, București,

1937; C. Daicoviciu, La Transylvanie dans l’ Antiquité, Bucarest, 1945, p. 75-187; M. Macrea, D. Tudor, Dacia în timpul stăpânirii romane, în Istoria României, I, București, 1960, p. 345-476; M. Macrea, Viața în Dacia romană, București, 1969; D. Tudor, Oltenia romană, București, 1978; C.C. Petolescu, Scurtă istorie a Daciei romane, București, 1995; idem, Dacia și Imperiul Roman. De la Burebista până la sfârșitul Antichității, București, 2000, p. 105-324; M. Bărbulescu, Dacia Felix, în Istoria României, București, 1998, p. 50-134; A. Bejan, Dacia Felix. Istoria Daciei Romane, Timișoara, 1998;D. Protase (coord.), Dacia romană, în Istoria Românilor. II. Daco–romani, romanici, alogeni, București, 2001, p. 35-287.

instituțional un fapt notabil este înființarea Institutului de Studii Clasice (1997) –un centru de cercetare al Facultății de Istorie și Filosofie a Universității „Babeș–Bolyai din Cluj– al cărui domeniu principal de cercetare este istoria și arheologia Daciei romane, cu precădere istoria și arheologia militară, arheologia funerară, populația și societatea, spiritualiatea antică, fenomenul romanizării din perspectivă comparată³.

După 1989, doctoratul a redevenit activitatea științifică cea mai creativă. O serie de teze de doctorat abordând problematici novatoare au utilizat noi instrumente și noi metode de investigare, care au adus rezultate notabile⁴.

Noile cercetări au căutat să identifice trăsăturile care deosebesc o provincie romană de alta –unele fiind determinate de istoria preprovincială, altele datorându-se faptului că niște comunități asemănătoare încep cu timpul a se manifesta diferit în spații diferite. Dacia se deosebește de tot ceea ce cunoaștem prin faptul că aici – ca urmare a tipului dur de cucerire a Daciei, sensibil diferit de anexarea relativ facilă a altor provincii – structurile economice, sociale și politice ale Romei imperiale au fost introduse „aproape peste noapte” (I. Piso), iar intrumentul principal a fost colonizarea masivă.

Cel de al XVII-lea Congres Internațional pentru studiul Frontierelor Imperiului Roman (Zalău, 1-10 septembrie 1997)

3. Buletinul Institutului de Studii Clasice 1, aprilie 2001.
4. Multe dintre aceste teze de doctorat – publicate ori aflate în curs de publicare – reprezintă contribuții istoriografice remarcabile: R. Ardevan, Viața municipală în Dacia romană, Timișoara, 1998; C.H. Opreanu, Dacia romană și Barbaricum, Timișoara, 1998; Adela Paki, Populația din Dacia de nord în lumina izvoarelor epigrafice, Diss., Cluj, 1998;Al. Diaconescu, Statut social și reprezentare artistică în Dacia romană. Contribuții la istoria elitelor provinciale, Diss., Cluj, 1998; A.

Husar, Celți și germani în Dacia romană, Cluj, 1999; P. Hügel,

Ultimele decenii ale stăpânirii romane în Dacia (Traianus

Decius–Aurelianus), Diss., Cluj, 1999; A. Ruscu, Provincia

Dacia în istoriografia antică, Diss. Cluj, 2001; C. Găzdac, Circulația monetară în Dacia și în provinciile învecinate de la Traian la Constantin, Cluj, 2002.

a constituit un moment de referință pentru evaluarea nivelului atins de istoria și arheologia Daciei romane, cu precădere de cercetările referitoare la limes și armata romană^[2].

Așadar, cercetarea istoriei Daciei romane rămâne, la începutul acestui nou mileniu, un domeniu „clasic” (din păcate nu și prioritar, datorită mai ales precarității resurselor financiare alocate cercetărilor arheologice) al istoriografiei românești, pe măsura unei epoci de excepție – epoca romană reprezentând în cadrul istoriei României un moment de maximă deschidere spre istoria universală. Prin implantarea unei civilizații și culturi superioare, prin sinteza etnică realizată, epoca romană constituie un moment–cheie care a avut cele mai însemnate consecințe pentru evoluția istorică ulterioară a spațiului carpato–dunărean.

Capitolul 1

DACIA AVGVSTI PROVINCIA

1.1 Constituirea provinciei Dacia

La scurtă vreme după sfârșitul celui de-al doilea război daco-roman^[3] –fiind universa Dacia devicta^[4]-s-a constituit provincia Dacia⁸. Unica provincie transdanubiană a Imperiului Roman, Dacia -veritabil ^[5]propugnaculum Imperii- avea rolul strategic de a separa masele barbare norddunărene; Dacia avea menirea de asigura protecția teritoriilor sud-dunărene ale Imperiului, în primul rând prin izolarea celor două neamuri sarmatice ale iazygilor și roxolanilor^[6].

Dacia a fost ultima dintre provinciile europene întemeiate de romani în urma cuceririi unei regiuni din Barbaricum. Nici o altă provincie europeană a Imperiului Roman n-a avut o frontieră atât de lungă cu lumea barbară, ceea ce explică unele particularități ale Daciei romane, în primul rând ponderea elementului militar în viața Provinciei. Prin urmare, analogiile potrivite specificului Daciei trebuie căutate în provinciile de pe limesul european, care se apropie de Dacia prin prezența masivă a armatei, structură socială și nivel de civilizație.

Cucerirea și transformarea Daciei în provincie romană, au fost concepute a dura și nu exclusiv datorită măsurilor militare, ci mai cu seamă celor privind asigurarea vieții și prosperității Provinciei^[7].

În urma primului război dintre Traian și Decebal, prin pacea din anul 102 unele teritorii locuite de daco-geți intră sub stăpânirea Romei: Muntenia, sudul Moldovei, estul Olteniei și sudestul Transilvaniei până la Olt sunt anexate Moesiei Inferior^[8], din care vor face parte până la sfârșitul epocii traiane^[9].

Tot în anul 102 Banatul, vestul Olteniei și sudul Transilvaniei (la sud de Mureșul mijlociu) – ocupate ferm de către romani, care au construit castre și drumuri- constituiau un district militar roman, sub conducerea consularului Cn. Pinarius Aemilius Cicatricula Pompeius Longinus^[10], aflat în fruntea armatei de ocupație. Cassius Dio afirmă că, după încheierea primului război dacic, Traian “lăsă oaste la Sarmizegetusa, punând garnizoane și în restul țării”^[11], iar vestigiile arheologice confirmă prezența unei garnizoane romane –formată din vexilații apartinând legiunilor IIII Flavia Felix, I Adiutrix, II Adiutrix și VI Ferrata- în capitala regală a lui Decebal^[12]. Într-un recent studiu, I. Piso este de părere că vexilațiile legionare sunt atestate la Sarmizegetusa numai începând din 106 p. Chr.^[13].

Cele aparținând legiunilor II Adiutrix și VI Ferrata ar fi rămas câteva luni sau câțiva ani, în timp ce vexilația legiunii IIII Flavia Felix a staționat la Sarmizegetusa Regia probabil până la sfârșitul domniei lui Traian^[14]. După aceea, zona fostei capitale dacice a continuat să fie supravegheată de trupa din castrul de la Orăștioara de Sus^[15].

Dacă însă garnizoana formată din vexilațiile legionare a fost instalată la Sarmizegetusa Regia la sfârșitul primului război dacic, atunci este de presupus că regele dac -lăsat să domnească peste restul Daciei necucerite-, trebuie să fi rezidat din acest moment undeva la nord de Mureșul mijlociu, poate în cetatea de la Piatra Craivii^[16].

Oricum, pacea din anul 102 consfințea ocuparea unor teritorii ale Regatului dac și, dacă avem în vedere intervalul scurt până la transformarea sa integrală în provincie romană, conferirea statutului de rex amicus^[17] lui Decebal trebuie să fi avut în perspectivă o viitoare anexare la Imperiu. De altfel, alte două fapte –luarea titlului triumfal de Dacicus de către Traian, după întoarcerea sa la Roma, în decembrie 102, și construirea, între cele două războaie, a grandiosului pod peste Dunăre, la Drobeta- au semnificația incontestabilă că marea majoritate a dificultăților de cucerire a Daciei au fost învinse în primul război, că împăratul Traian considera Dacia lui Decebal mult slăbită militar, aproape de înfrângerea finală. Podul de la Drobeta, capodoperă a tehnicii antice, nu putea fi conceput și realizat decât în ideea că Dacia era ca și cucerită și că va deveni provincie a Imperiului Roman, lucru

oarecum prefigurat de victoriile decisive din primul război daco-roman.

În aceste împrejurări, pare mai firesc să considerăm că începuturile procesului de organizare a provinciei Dacia datează din anii 102105 chiar dacă, în stadiul actual al cercetării persistă o anume imprecizie în terminologie^[18]. Potrivit interpretării Prof. I. Piso, ca vir consularis,

Pompeius Longinus era legatus Augusti pro praetore al provinciei Dacia, dar prin provincie nu trebuie să înțelegem provincia constituită –in formam provinciae redigere- ci mai degrabă domeniul de competență al consularului, zona în care acesta își exercita imperium-ul²². Capturarea lui Pompeius Longinus de către Decebal și evenimentele celui de-al doilea război daco-roman au stopat, temporar, această evoluție.

Spre deosebire de primul război daco-roman -în care armatele Moesiei Superior și Inferior au jucat rolul principal-, în cel de-al doilea (având ca scop cucerirea Daciei de la nord de Mureșul mijlociu), ponderea armatei Pannoniei în desfășurarea operațiunilor militare trebuie să fi fost mai mare^[19].

În vara anului 106 războiul era încheiat, iar Regatul dac își înceta existența. Astfel, după ce anexase Dobrogea, Imperiul Roman îngloba acum și Muntenia, sudul Moldovei, Oltenia, Banatul și Transilvania. Totodată, o prezență militară romană sigură sub Traian e semnalată în sudul Basarabiei, de la Orlovka până la Tyras, la gurile Nistrului²⁴.

Cea mai mare parte a Transilvaniei, Banatul și vestul Olteniei vor forma, în anul 106, provincia Dacia constituită, cum s-a văzut, prin anexarea teritoriului unui stat barbar. Teritoriile norddunărene cucerite la 102 p. Chr. –estul Olteniei, Muntenia, sud-estul Transilvaniei, sudul Moldovei- au fost alipite Moesiei Inferior. Celelalte teritorii nord-dunărene cucerite –Crișana, Maramureș, centrul și nordul Moldovei- nu vor fi anexate Imperiului Roman, rămânând în stăpânirea dacilor liberi.

Cu privire la întinderea Daciei traiane²⁵, se poate preciza că frontierele sudice și sud-estice ale noii provincii se învecinau cu Moesia Superior și Inferior, în timp ce granița estică era fixată la poalele Carpaților Orientali, dincolo de care se întindea Barbaricum-ul. Mai puțin clară este situația frontierei vestice. În stadiul actual al cercetării se consideră că Dacia traiană era mai

römischen Heeres in den dakischen Provinzen (ActaMN 34/1,

1997, Sondererscheinung), p. 22-31.

24. N. Gostar, Aliobrix, în Latomus 26, 1967, p. 987-999; E. Diehl, în RE XIV 1 (1942), col. 1862, s.v. Tyras.
25. C.C. Petolescu, op. cit., p. 49; Piso 1993, p. 7, fig. 1; D. Protase, Les frontières de la province de la Dacie au temps de l’empereur Trajan, în Omaggio a Dinu Adameșteanu (ed. M. Porumb), Cluj, 1996, p. 135-138, fig. 1; idem, în IstRomânilor II, p. 38-41.

extinsă spre vest decât Dacia Superior și

Porolissensis de după 118-119 p. Chr^[20].

Rezumând, teritoriile dacice cucerite de Traian au fost împărțite între noua provincie Dacia (Banatul, Oltenia de vest, Transilvania) și Moesia Inferior (restul Olteniei, Muntenia, Transilvania de sud-est, Moldova de sud). Împăratul cuceritor a întemeiat în Dacia un singur oraș colonia Sarmizegetusa^[21], dar a întreprins o amplă colonizare cu supuși ai Imperiului.

În anii 118-119 împăratul Hadrian

procedează la o reorganizare a teritoriilor norddunărene^[22]. Anumite zone vor fi abandonate (Moldova de sud, Muntenia estică și centrală, poate și alte teritorii), dar vor rămâne strict supravegheate de Imperiu^[23]. Ce a mai rămas în stăpânirea Romei din fostele posesiuni transdanubiene ale Moesiei Inferior va forma o nouă provincie, Dacia Inferior. Această provincie a cuprins în principal valea Oltului. Teritoriul din nordul Transilvaniei intracarpatice, până pe cursul râurilor Mureș și Arieș, a constituit o nouă provincie, Dacia Porolissensis. Restul teritoriului dacic (Transilvania centrală, Banatul și vestul Olteniei) devenea provincia Dacia Superior. Această împărțire teritorială nu pare să se mai fi schimbat până în vremea împăratului Gallienus. Singura modificare, introdusă de Marcus Aurelius la 169 p. Chr., va fi instituirea unui comandament unificat pentru cele trei provincii dacice (Tres Daciae), care vor forma de-acum înainte o unitate administrativă sub conducerea unui singur guvernator.

Organizarea Daciei ca provincie romană s-a făcut îndată după cucerire^[24]. Ca terminus ante quem poate fi acceptat în principiu anul 110 când apare legenda monetară DACIA AVGVST(i)

PROVINCIA^[25]. Organizarea noii provincii a fost un proces complex în care conceperea rețelei de drumuri și stabilirea garnizoanei trupelor reprezintă elementele esențiale. În stadiul actual al cercetării se consideră că în anul 110 sistemul defensiv al Daciei era deja constituit și că fortificațiile (faza cu val de pământ a castrelor) funcționau deja^[26].

În lumina diplomei de la Ranovać din 14 octombrie 109^[27], cel dintâi guvernator al Daciei pare a fi Iulius Sabinus (106/107 – 109)³⁴, dacă îl excludem pe Pompeius Longinus și acțiunea sa de a organiza o provincie Dacia ante litteram.

Principala realizare a lui Iulius Sabinus a constat probabil în organizarea rapidă și energică a teritoriului cucerit și a infrastructurii sale ca provincie romană, ca și în planificarea colonizării și a construirii sistemului defensiv al Daciei romane. Succesorul său, D. Terentius Scaurianus (?/109 – 110 ?)^[28], a executat demobilizarea masivă a armatei de campanie^[29] și a întemeiat, în numele împăratului cuceritor, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa^[30].

Primul deceniu al epocii romane în Dacia a stat sub semnul autorității și măsurilor luate de optimus princeps – Traian, care realizează organizarea Provinciei chiar din primul an, iar în anii următori pacificarea deplină și încadrarea Daciei în structurile Imperiului. Dacă în provinciile occidentale Roma a colaborat cu aristocrația locală permițând existența unor comunități cu autoadministrare (civitates)^[31], în Dacia cadrele sociale tradiționale au fost sparte, ceea ce a dus la evicțiunea aristocrației dace. În comparație cu alte provincii romane, Dacia se deosebește de tot ceea ce cunoaștem prin faptul că aici structurile economice, sociale și politice romane au fost introduse “aproape peste noapte” (I. Piso), iar instrumentul principal a fost colonizarea masivă. Așa se explică, de altfel, rapiditatea romanizării Daciei (un deceniu !).

În anul 110 p. Chr. legenda monedelor imperiale DAC(ia) CAP(ta) devine, semnificativ, DACIA AVGVST(i) PROVINCIA^[32]. Noul tip ilustrează evoluția realizată de provincia nord-dunăreană în sensul adaptării ei la ritmul vieții romane; așadar această legendă monetară exprimă, deopotrivă, integrarea Daciei în vastul angrenaj al Imperiului și pacificarea deplină / stabilitatea provinciei traiane.

1.2 Administrația Daciei romane

Ca urmare a cuceririi sau a încorporării pașnice în Imperiu, teritoriul unei provincii devenea ager publicus; astfel trebuie înțeles cunoscutul text al juristului Gaius (II, 7): in eo (provinciali) solo dominium populi Romani est vel Caesaris^[33]. Prin urmare, dominium Caesaris nu semnifică domeniul imperial ci ager publicus din provinciile imperiale, pe care împăratul îl administrează potrivit teoriei constituționale a Principatului, în numele poporului roman.

Funcția unei provincii romane era aceea de a asigura securitatea frontierelor, liniștea internă și perceperea impozitelor^[34]. Esențială era implantarea unor structuri economice care să susțină trupele de ocupație^[35].

Dacia Augusti provincia a fost constituită printr-un decret-lege imperial (lex provinciae)⁴³ promulgat de Traian, înainte de înapoierea sa la Roma. Lex provinciae conținea, foarte probabil, statutul, principiile de organizare și conducere ale provinciei, prevedea impozitele către fiscul imperial, fixa frontierele și unitățile militare însărcinate cu paza teritoriului provincial. Întreaga organizare militară, civilă-administrativă, economică și fiscală a Provinciei nord-dunărene a fost făcută după legile generale din Imperiu, de drept public și privat, prin implementarea instituțiilor de guvernare și administrare specifice epocii Principatului^[36]. Integrarea Daciei traiane în Imperiul Roman s-a realizat prin instituții specifice, exemplar organizate: administrația provinciei, armata și fiscul imperial^[37].

Într-o provincie de frontieră ca Dacia, cu un rost special în strategia imperială, rolul factorului militar în desfășurarea vieții romane a fost, fără îndoială, copleșitor. Însă de aici nu se poate trage concluzia că Dacia avea o organizare teritorialadministrativă de caracter militar⁴⁶. De altfel, în epoca Principatului prezența unei asemenea excepții în organizarea unei întregi provincii nu este cunoscută.

Traian a organizat Dacia ca provincie imperială⁴⁷, condusă de un delegat/locțiitor al împăratului – legatus Augusti pro praetore. Acesta aparținea ordinului senatorial și era vir consularis, adică îndeplinise anterior cea mai înaltă magistratură la Roma, consulatul ordinar sau suffect. Apartenența acestui legatus la ordinul senatorial este indicată și prin formula pro praetore, care îl designează ca mandatar al împăratului investit cum imperio. Asemenea tuturor membrilor ordinului senatorial, legatul consular poartă titlul de vir clarissimus.

Guvernatorul (legatus Augusti pro praetore) Daciei era reprezentantul împăratului în dubla calitate de comandant al armatei și șef-suprem al aparatului administrativ al provinciei. Investit cu imperium, guvernatorul avea o autoritate absolută în domeniul militar, precum și în cel administrativjuridic (jurisdicția asupra tuturor provincialilor,

romain, Paris, 1998.

46. Ioana Bogdan Cătăniciu, Despre apariția orașelor și statutul acestora în Dacia romană, în EphemNap 3, 1993, p. 222-225; D.

Protase, în IstRomânilor II, p. 52-55.

47. Cu privire la administrația Daciei romane, a se vedea Petolescu, AdmDR, p. 880-882; Piso 1993, p. 6-9; Bărbulescu 1998, p. 52 sqq, 64 sq.

militari și civili, cetățeni și necetățeni)^[38]. În perioada Principatului, guvernoratul civil era în funcție de comandamentul militar, inseparabil de acesta^[39]. Durata mandatului unui guvernator era variabilă, după Cassius Dio (Hist. Rom. 52, 23, 2) limita obișnuită fiind de cel puțin 3 ani și de cel mult 5 ani.

La intrarea în funcție guvernatorul primea din partea împăratului mandata principis, instrucțiuni generale și de principiu privind administrația provinciei, unde el guverna în virtutea acestui mandat, având autoritatea și competențele incluse în imperium. La nivel provincial, imperium înseamnă comanda și jurisdicția supremă^[40].

Pentru exercitarea atribuțiilor ce-i reveneau în cadrul magistraturii civile în provincia sa, guvernatorul avea la dispoziție un officium care trebuia să asigure desfășurarea normală a vieții provinciale. În realitate acest officium restrâns și exclusiv militar era impropriu pentru administrarea unei provincii. Integrarea era asigurată de fapt prin structurile economico-sociale romane și prin principiul timocratic, care se afla la baza structurii politice^[41].

Guvernatorul deținea și autoritatea judiciară, iar ca magistrat suprem, în momentul intrării în funcție, el dădea -în baza lui ius edincendi, ca praetorul la Roma- un edict (edictum provinciale)^[42]în care se preciza “programul” său “de guvernare” și care era o importantă sursă de drept public. La Apulum, la est de castrul legiunii XIII Gemina, a fost identificat praetorium consularis, sediul guvernatorului consular al celor Trei Dacii și al administrației provinciale^[43]. În concluzie, guvernatorul era omul care deținea, practic, frâiele puterii în Dacia.

Se presupune că guvernatorul consular era secondat de un procurator Augusti de rang ducenar^[44] cu atribuții financiare^[45]. Reprezentant al Fiscului imperial^[46], procuratorul financiar răspundea de administrarea finanțelor (perceperea impozitelor cuvenite fiscului imperial, plata soldelor, evidența cheltuielilor necesare aparatului administrativ al provinciei). Procuratorii financiari (procuratores Augusti) aparțineau ordinului ecvestru și purtau titlul de vir egregius. La Sarmizegetusa a fost identificat și cercetat arheologic sediul

procuratorului financiar al celor Trei Dacii –domus procuratoris^[47].

Reprezentanții puterii centrale se aflau în provincia Dacia în exercițiul unei funcții publice care, pentru ei, reprezenta o etapă în carieră (cursus honorum). De loialitatea și profesionalismul cu care își îndeplineau misiunea încredințată, depindea evoluția ulterioară a carierei lor.

Pentru a putea fi administrat teritoriul Daciei romane a fost divizat în civitates și territoria. Organizarea teritoriului în Dacia este puțin cunoscută^[48]. În stadiul actual al cercetării nu se poate preciza divizarea teritoriului Daciei în civitates^[49]. Orașele de drept roman (municipii și colonii) își delimitau teritoriile. Legiunile posedau teritorii proprii (prata legionis), la fel ca și unitățile auxiliare. Regiones par a fi teritorii aflate sub control militar, cum se întâmplă în Dacia Porolissensis, pe Someș, unde sub Gordian al III este atestată regio Ans(amensium), un district militar de graniță^[50]; situată în zona de frontieră, această regio se afla sub jurisdicția unui beneficiar (subofițer cu atribuții administrative) al guvernatorului Provinciei –agens sub sig(nis) Samum cum reg(ione) Ans(amensium)^[51]. O serie de territoria au fost trecute în patrimoniul împăratului (patrimonium Caesaris), beneficiile exploatării lor revenind fiscului imperial^[52]. În sfârșit, s-au constituit și teritorii rurale, un exemplu epigrafic oferindu-l Sucidava, care era, în secolul III, centrul unui asemenea teritoriu (territorium

Sucidavense)^[53].

1.3 Organizarea Daciei sub Traian

Împăratul cuceritor reușește organizarea Provinciei chiar din primul an de stăpânire romană^[54], iar în anii următori pacificarea deplină și încadrarea Daciei în structurile Imperiului Roman. Traian a organizat teritoriul Daciei în vederea obținerii unei formule de asigurare a ordinii interne și a prosperității necesare stabilității Provinciei^[55].

Spre deosebire de ceea ce cunoaștem în alte provincii romane, în Dacia structurile economice, sociale și politice romane au fost introduse “aproape peste noapte” (Prof. I. Piso), iar instrumentul principal al fost colonizarea masivă^[56]. Numărul noilor veniți era deja însemnat sub Traian și, ceea ce este important, mulți erau cetățeni romani^[57]. De altfel, pacificarea Daciei a fost urmată de demobilizarea masivă a armatei de campanie. Prin aceste masive lăsări la vatră, la numărul mare al coloniștilor civili, s-au adăugat și veteranii.

Evident, atunci când discutăm despre colonizarea inițială din epoca traianică avem în vedere Dacia intracarpatică (împreună cu Banatul și vestul Olteniei); aceasta este provincia pe care o colonizează Traian, iar nu sudul Daciei care atunci nu era provincia Dacia. De altfel, nici alte teritorii dacice aflate sub stăpânire romană în epoca traiană -Muntenia, anexată Moesiei Inferior, și zona de la vest de Munții Apuseni, între Mureș și Tisa, intra provinciam ca statut juridic, adică aparținând Daciei traiane- n-au fost colonizate de Traian.

În epoca traiană noua Provincie constituia un organism militar și administrativ unitar. Sistemul defensiv al Daciei a fost elaborat încă de Traian, fiind ulterior completat și amplificat de împărații următori, până în secolul al III-lea. O dată cu fondarea coloniae Ulpiae Traianae Augustae Dacicae Sarmizegetusae trebuie să se fi fixat și celelalte unități teritoriale, a căror condiție juridică era stabilită de lex provinciae. Provincia norddunăreană creată de Traian s-a aflat pe timpul acestui împărat sub autoritatea unui legatus Augusti pro praetore de rang consular (vir consularis). Dacia traiană era așadar o provincie imperială de rang consular. Rangul consular al guvernatorului era impus -potrivit regulilor după care o provincie a cărei armată avea mai mult de o legiune nu putea fi condusă decât de un legatus consular^[58]- de faptul că în provincia traiană, alături de numeroase auxilia, staționau două legiuni^[59]: XIII Gemina și IIII Flavia Felix.

Centrul de comandă al guvernatorului consular al Daciei traiane se afla în primul rând la Ulpia Traiana Sarmizegetusa^[60], datorită faptului că orașul era situat la mijlocul distanței dintre cele două castre legionare, Berzobis și Apulum.

Descoperirea diplomei militare de la Ranovać^[61][62], în 1986, a modificat cronologia guvernatorilor Daciei în timpul lui Traian. Din noua diplomă, care datează din 14 octombrie 109, aflăm despre 19 auxilia (3 alae și 16 cohortes) că sunt in Dacia sub D. Terentio Scaurianus. Noutatea constă în mențiunea dimissis honesta missione a Iulio Sabino. Așadar, soldații fuseseră lăsați la vatră de Iulius Sabinus, dar decretul imperial (constitutio) de acordare a cetățeniei a întârziat până la 14 octombrie 109, când guvernator al Daciei era D. Terentius Scaurianus. Acest caz este analog cu cel al diplomei de la Gherla din 10 august 123, acordată veteranilor unor unități quae sunt in Dacia Porolissensi sub Livio Grapo, dar dimissis honesta missione per Marcium Turbonem^[63]. Prin urmare, în lumina diplomei de la Ranovać, Iulius Sabinus –abia acum cunoscut în prosopografia Imperiului- apare ca primul guvernator al Daciei traiane, de prin anii 106-107 până în 109^[64].

Ceilalți legati consulari ai Daciei cunoscuți în timpul lui Traian sunt D. Terentius Scaurianus (?/109 – 110/?)^[65], urmat de C. Avidius Nigrinus (110/112 - ?115)^[66], contracandidatul lui Hadrian la tronul imperial, și C. Iulius Quadratus Bassus (117)^[67], mort cu ocazia tulburărilor provocate de sarmații iazygi în anii 117-118. Importanța strategică a provinciei și complexitatea problemelor de aici explică faptul că Traian a acordat guvernoratul Daciei numai consularilor cu experiență care participaseră, ca generali, la războaiele dacice^[68].

1.4. Reorganizarea Daciei sub Hadrian

În epoca inaugurată de urcarea pe tron a lui Hadrian (117-138), strategia Imperiului roman cunoaște o serie de transformări menite s-o adapteze noii orientări a politicii externe imperiale^[69]. După epoca de cuceriri și maximă expansiune a Imperiului sub Traian, Hadrian intenționează să revină la politica strategică postulată de Augustus^[70].

Imediat după preluarea puterii, Hadrian ordonă retragerea armatei din provinciile de dincolo de Eufrat –Mesopotamia, Assyria și Armenia Mare. Chiar dacă –potrivit unei recente interpretări- aceste provincii fuseseră, se pare, abandonate încă de Traian^[71], ca urmare a revoltelor izbucnite în Orient încă înainte de moartea sa, noul împărat se vede nevoit să tragă concluziile campaniei orientale a predecesorului său, renunțând la cuceririle acestuia^[72].

Fortificarea unor zone ale limes-ului

(ridicarea valului din Britannia, întărirea limes-ului

Germaniei Superior, constituirea apărării liniei Oltului în Dacia) constituie semnul renunțării la expansiune⁸². În același timp, Hadrian va începe consolidarea Imperiului în frontierele existente. Acțiunile sale de fortificare a granițelor, inspecțiile trupelor dovedesc preocuparea pentru a organiza o defensivă de maximă eficiență^[73]. În contextul acestei noi orientări politice, strategia Imperiului roman devine una defensivă prin excelență, în care se încearcă evitarea conflictelor, iar războaiele sunt duse cu scopul declarat al menținerii păcii^[74].

Pax Romana, pe care Traian încercase să o impună lumii barbare prin crearea unei provincii nord-dunărene, s-a dovedit curând precară. Chiar înainte moartea lui Traian (11 august 117), au avut loc la Dunărea de Mijloc și de Jos evenimente grave^[75] provocate de sarmații-iazygi din pusta panonică și de sarmații-roxolani din zonele nordpontice^[76]. Triburile sarmatice din vest și din est, nemulțumite de noua lor situație în urma războaielor lui Traian și a întemeierii provinciei Dacia, atacă acum frontierele Imperiului, profitând de slăbirea defensivei romane în urma dislocării unor contingente importante pe frontul parthic⁸⁷.

Sarmații atacă Dacia încă înainte de moartea lui Traian, după cum indică trimiterea la Dunăre în vara anului 117 p. Chr. a experimentatului guvernator al Syriei, C. Iulius Qudratus Bassus, în fruntea unui corp expediționar^[77].

După cum sunt relatate evenimentele în Historia Augusta^[78]atacul iazygilor pare a începe concomitent sau la scurt timp după cel al roxolanilor. Gravitatea pericolului este indicată și de faptul că guvernatorul C. Iulius Quadratus Bassus și-a aflat sfârșitul în aceste lupte.

Noul împărat P. Aelius Hadrianus, aflat deja în drum spre Roma, se grăbește spre frontul dunărean pentru a restabili situația. Împăratul sosește la Dunărea de Jos către sfârșitul anului 117^[79].

Potrivit istoriografiei antice, venind la Dunăre, Hadrian a stat chiar un moment în cumpănă dacă să mențină provincia transdanubiană sau s-o abandoneze^[80].

Semnificativă apare în acest context măsura luată de comandamentul roman de a se demonta suprastructura de lemn a podului peste Dunăre dintre Pontes și Drobeta^[81].

În cele din urmă însă împăratul decide să facă față situației^[82]. Pacificarea roxolanilor, care se revoltaseră datorită reducerii stipendiilor, după cum relatează Historia Augusta^[83], se realizează prin tratative duse cu regele lor^[84]. Potrivit unei alte interpretări^[85], după ce pacea fusese încheiată prin acest tratat, roxolanii ar fi luat din nou armele și ar fi atacat o serie de castre din Muntenia; un indiciu în acest sens fiind exilul politic al regelui Rasparaganus. C. Opreanu pune înfrângerea acestei a doua revolte a roxolanilor pe seama lui Q. Marcius Turbo. Cu privire la această ipoteză, greu de acceptat, este de observat că comanda lui Q. Marcius Turbo se plasează în Dacia și în Pannonia Inferior, adică are ca domeniu de competență zona de la vestul Daciei; mai mult, pentru un al doilea conflict cu roxolanii lipsește orice indiciu.

O consecință directă a tulburărilor provocate de roxolani este abandonarea Munteniei și sudului Moldovei, care fuseseră încorporate de Traian Moesiei Inferior și organizarea frontierei de sud-est a Daciei pe Olt^[86]. Este posibil ca roxolanilor să li se fi permis așezarea în aceste teritorii abandonate.

Mult mai periculos a fost atacul sarmaților iazygi din pusta pannonică. Iazygii reprezentaseră un focar de turbulențe încă din perioada imediat următoare cuceririi Daciei când, nemulțumiți de faptul că Traian nu le retrocedase un teritoriu care le fusese luat de Decebal^[87], atacă frontierele Pannoniei Inferior în 106-107 p. Chr.^[88], fiind înfrânți de Hadrian, pe atunci guvernator al acestei provincii^[89]. După moartea lui Traian, profitând de faptul că defensiva romană de pe Dunăre fusese slăbită prin plecarea unor unități pe frontul parthic, iazygii atacă Dacia și Pannonia Inferior.

În aceste împrejurări, Hadrian decide o reorganizare a Daciei^[90] inițial în două, apoi în trei provincii mai mici, dar mai eficient de apărat^[91]. Între timp ajung pe frontul dunărean știrile despre tulburările iscate la Roma de complotul consularilor¹⁰³. Printr-o acțiune rapidă a lui Attianus complotul a fost anhilat, dar execuția a patru dintre cei mai prestigioși generali ai lui Traian^[92] a afectat și mai mult poziția noului împărat. În consecință, Hadrian trebuie să părăsească zona frontului și să se îndrepte rapid către Roma unde dreptul său la succesiune era pus la îndoială.

Nevoit să plece spre Roma, Hadrian lasă comanda armatei, adică a trupelor din Pannonia Inferior și din Dacia, în mâinile unui general experimentat –Q. Marcius Turbo (om de încredere care își demonstrase calitățile în Egipt, Cirenaica și Mauretania), care însă nu era senator.

Așadar, conducerea operațiilor militare a fost încredințată unui general înzestrat, Q. Marcius Turbo, “specializat” în deprimendum tumultum (tocmai reprimase revolta din Mauretania)¹⁰⁵. Acestui personaj de rang ecvestru i se acordă o comandă excepțională încredințându-i-se provizoriu (ad tempus) guvernarea Daciei și a Pannoniei Inferior, provincii care până atunci fuseseră guvernate de legati de rang senatorial.

În ceea ce privește funcția acordată de Hadrian generalului său pentru a putea îndeplini această sarcină, opiniile istoricilor sunt încă împărțite^[93]. În esență, avem de-a face cu două teze.

Unii istorici consideră că se pot distinge două etape în comanda lui Turbo: una cu competențe limitate în timpul cât Hadrian s-a aflat pe frontul dunărean și alta, cu competențe sporite, după plecarea împăratului spre Roma. Potrivit acestei interpretări, titlul cu care Q. Marcius Turbo -având sub comanda sa două legiuni- a guvernat temporar cele două provincii ar fi fost cel de praefectus^[94]. Iazygii sunt prinși astfel într-un clește și înfrânți. Turbo a deținut comanda excepțională până prin iunie 118 când i s-ar fi încredințat o altă misiune ca guvernator al Daciei, având titlul de praefectus Aegypti^[95]. Așadar, înainte de a se reîntoarce la Roma –unde ajunge la 9 iulie 118- Hadrian l-ar fi investit pe Turbo cu un titlu echivalent cu cel de prefect al Egiptului, singurul funcționar de rang ecvestru care era investit cu imperium și putea comanda legiuni.

D. Ruscu consideră însă că în pasajele 6,7 și 7,3 din Historia Augusta avem de-a face cu un dublet și, prin urmare, Q. Marcius Turbo nu a deținut în Dacia și Pannonia două funcții separate, ci doar o singură comandă, cu titlul onorific de praefectus Aegypti^[96]. În sprijinul acestei ipoteze cercetătorul clujean invocă faptul că titulatura de praefectus Aegypti se potrivea cel mai bine situației, din punct de vedere juridic, constatând pe bună dreptate că Turbo a avut sub comanda sa cele două provincii (Pannonia Inferior și Dacia), nu numai armatele lor și că același personaj de rang ecvestru este însărcinat cu definitivarea reorganizării Daciei, inițiată de Hadrian, ceea ce presupune acordarea unui imperium pro praetore, egal cu cel al unui guvernator provincial de rang senatorial, a cărui funcție o îndeplinea. Punând un cavaler în fruntea a două provincii de rang senatorial Hadrian a încălcat regulile, însă această încălcare s-a petrecut sub o fațadă constituțională acordându-i-se lui Turbo titlul onorific de praefectus Aegypti singurul funcționar de rang ecvestru care dispunea de un imperium identic cu cel al guvernatorilor de rang senatorial^[97].

Contextul de nesiguranță de la începutul domniei îl determină pe Hadrian să abandoneze Muntenia, sudul Moldovei și, probabil, vestul

Banatului, ca și zona de la vest de Munții Apuseni, între Mureș și Tisa. Fără să fi fost colonizate sub Traian, aceste regiuni vor fi în continuare strict supravegheate de romani. Imperiul menține pe mai departe capetele de pod de la Barboși^[98] și Orlovka^[99], ca puncte strategice de interes.

Regiunile abandonate din provinciile Moesia Inferior și Dacia reprezentau foarte puțin în comparație cu vastele teritorii cucerite de Traian în Orient și la care Hadrian renunța acum, readucând frontiera estică a Imperiului pe Eufrat.

Principala consecință a crizei de la Dunărea de Jos a constat în reorganizarea teritoriilor norddunărene ale Daciei și Moesiei Inferior. Planul de reorganizare a fost elaborat de către Hadrian și anturajul său^[100], și trebuie să fi fost transmis prin mandatum lui Q. Marcius Turbo, guvernatorul Daciei. După cum constata pe bună dreptate I. Piso, această reorganizare trebuia să fie realizată, sau măcar inițiată, în prezența împăratului^[101]. După victoria asupra iazygilor, pentru a definitiva reorganizarea Daciei, inițiată de Hadrian, Q. Marcius Turbo mai rămâne un timp în Dacia, după care pleacă la Roma fiind numit praefecus praetorio.

Pentru a putea asigura securitatea zonei intracarpatice –nucleul Daciei- și pentru a menține divizarea lumii barbare, Imperiul roman a trebuit să accepte o serie de sacrificii, concretizate prin cedarea unor teritorii și reorganizarea celor rămase sub stăpânire romană.

Sub guvernoratul excepțional al lui Q. Marcius Turbo se realizează, încă din 118, reorganizarea administrativă a teritoriilor norddunărene^[102]. După trecerea stării excepționale, Dacia romană apare cu o nouă organizare și cu structuri politico-administrative diferite. Hadrian a reorganizat teritoriile romane nord-dunărene în trei provincii.

Dacia Superior moștenea cea mai mare parte a provinciei traiane Dacia (Transilvania, Banatul și vestul Olteniei) și avea în frunte un legatus Augusti pro praetore, dar de data aceasta numai de rang pretorian (deoarece, după transferarea legiunii a IV-a Flavia Felix la Singidunum, în provincie se afla acum o singură legiune, a XIII-a Gemina). Apartenența colțului sud-estic al Transilvaniei la Dacia Superior ori la Dacia Inferior este controversată^[103]. Legatul pretorian al Daciei Superior își avea sediul în praetorium-ul de la Apulum, fiind totodată legat al legiunii XIII Gemina. În fruntea administrației financiare a provinciei se afla un procurator finaciar (procurator Augusti) care rezida la Sarmizegetusa^[104]. Provincia Dacia Superior este atestată întâia oară în diplomele militare de la Cășei și Porolissum, ambele din 29 iunie 120^[105]. Cel dintâi guvernator al Daciei Superior al cărui nume îl cunoaștem este Sex. Iulius Severus (119/120 – 127)^[106] atestat în cele două diplome din 29 iunie 120. Asemenea lui Sex. Iulius Severus -care înainte de a fi numit în Dacia, a avut comanda legiunii XIV Gemina la Carnuntum, în Pannonia Superior- de obicei, guvernatorii pretorieni ai Daciei Superior erau aleși dintre legati legionis din provinciile dunărene. Experiența acumulată în Dacia îi recomanda, adesea, pentru a fi numiți apoi guvernatori în provincii precum cele două Moesii și Britannia^[107].

Ce a mai rămas în stăpânire romană din fostele posesiuni transdanubiene ale Moesiei Inferior (estul Olteniei și, probabil, sud-estul

Transilvaniei) va forma o nouă provincie, Dacia Inferior^[108]; ea a cuprins în principal valea Oltului^[109]și avea în frunte un guvernator de rang ecvestru, procurator Augusti. Dispunând numai de trupe auxiliare, provincia procuratoriană Dacia Inferior era guvernată de un procurator presidial de rang ducenar^[110] care își avea reședința la Romula (azi Reșca, jud. Olt). Acest procurator Augusti dispunea de toate atribuțiile administrative, judecătorești, financiare și militare, nefiind în vreun fel subordornat legatului pro praetore de la Apulum, nici măcar din punct de vedere militar^[111].

Deși atestarea expresă a Daciei Inferior este numai din a. 129 (diploma de la Grojdibod)^[112], existența ei este sigură începând din 118/119 p. Chr., când apare “corespondenta” ei, Dacia Superior. Acțiunea lui Hadrian a dus la o mai eficientă apărare a teritoriilor fostei Dacii traiane, prin crearea provinciei de frontieră Dacia Inferior; ea apare ca o provincie tampon între Dacia

Superior și Barbaricum. Spațiul cuprins între Olt și așa-zisul limes translutanus el trebuie să fi existat încă de la reorganizarea operată de Hadrian, chiar dacă fortificațiile transalutane au fost înălțate abia ulterior^[113]; e vorba, ca și pe valea Oltului transilvan, de o zonă de siguranță, nepopulată sau slab populată, menită să protejeze frontiera Daciei Inferior încă de la constituirea ei.

O a treia provincie, Dacia Porolissensis, desprinsă din nordul Daciei traiane (teritoriul aflat la nord de râurile Mureș și Arieș), a fost creată probabil tot în anul 118 p. Chr., concomitent cu celelalte două provincii dacice –Superior și

Inferior^[114]. Prima atestare epigrafică a noii provincii procuratoriene datează din 10 august 123 – diploma de la Gherla: sunt in Dacia Porolissensi sub Livio Grapo^[115]. Dacia Porolissensis era guvernată de un procurator Augusti care își avea reședința la Napoca ori la Porolissum^[116]. Asemenea omologului său din Dacia Inferior, procuratorul presidial, de rang ecvestru, al Daciei Porolissensis cumula toate atribuțiile administrative, judecătorești și financiare, fiind în același timp comandantul trupelor din Dacia Porolissensis.

Evenimentele din anii 117-118 p. Chr. demonstrează că platoul transilvan nu putea fi apărat doar prin blocarea și supravegherea punctelor strategice de pe principalele căi de acces spre el. Distrugerea castrelor din zona subcarpatică arătase că apărarea Daciei traiane dinspre sud-est, prin avanposturile armatei Moesiei Inferior, nu era eficientă. Planul care a dus la înființarea provinciilor Dacia Inferior și Dacia Porolissensis rezolva în același fel două situații aproape identice: controlul asupra Câmpiei Munteniei și asupra câmpiei vestice. Soluția aleasă de Hadrian, replierea și consolidarea apărării, s-a dovedit viabilă. Principala urmare a fixării frontierei vestice în spatele Carpaților Occidentali, precum și a constituirii Daciei Porolissensis, a fost încetarea vecinătății directe între Dacia și iazygi. Din acest moment, raporturile Imperiului roman cu iazygii vor fi reglementate mai ales prin intermediul Pannoniei Inferior, cu care se învecinau direct^[117].

Dacia traiană fusese menită să facă față, împreună cu Pannonia Inferior, amenințărilor dinspre vest și nord-vest, iazygii și neamurile suebe fiind principalii adversari. Atacul iazygilor din 117118 p. Chr., și cel al roxolanilor, au demonstrat că barbarii realizaseră care era rostul strategic al Daciei. Reorganizarea sa militară și administrativă, efectuate de către Hadrian, au făcut viabilă politica romană față de lumea barbară ce se întindea de la nordul Dunării Mijlocii până la nordul Mării Negre. Cele trei Dacii create de Hadrian contribuiau substanțial la menținerea securității frontierei Dunării de Jos¹³¹.

Pentru a înțelege principiul strategic al defensivei hadrianice, este de observat faptul că avem de-a face cu o apărare activă care presupune atacarea și respingerea barbarilor în afara teritoriului Imperiului și nu defensiva pe o linie statică, oricât de întărită ar fie ea. În acest context, un rol strategic deosebit era rezervat Daciei Porolissensis, care constituia un scut pentru întregul sistem al defensivei dunărene¹³².

Prin adoptarea unor măsuri elastice de acordare de privilegii și impunere de obligații, Hadrian a reușit să obțină nu numai pacificarea dacilor, ci și cooperarea lor la apărarea Imperiului. Liniile generale definite de Hadrian pentru sistemul defensiv al Daciei, chiar pus la încercare de războaiele marcomannice, vor rămâne

barbară, în EphemNap 8, 1998, p. 61-80.

131. Ibidem, p. 65 sq.
132. Luttwak 1976, p. 101.

neschimbate, fiind doar adaptate la situațiile nou apărute, până la abandonarea Provinciei^[118].

*

În comparație cu cele trei provincii constituite de către Hadrian, Dacia unitară din timpul lui Traian fusese mai extinsă spre vest și fusese îndreptată „cu fața” spre vest și nord-vest. Reorganizarea lui Hadrian a divizat teritoriile romane nord-dunărene în trei provincii, care continuau să constituie un ansamblu. Suprafața acestuia comparată cu Dacia lui Traian este retrasă în partea de vest și a avansat înspre sud-est, preluând o parte din fostele teritorii nord-dunărene ale Moesiei Inferior. Această „centrare” pe axa estvest a Daciilor lui Hadrian a fost realizată în raport cu două seminții barbare care jucaseră rolul primordial în cadrul crizei din anii 117-119 p. Chr., iazygii și roxolanii^[119]. Frontiera vestică a Daciei romane a fost retrasă, încetând vecinătatea directă cu iazygii. În sud-est, Dacia Inferior, ca moștenitoare parțială a Moesiei Inferior „norddunărene” avea frontiera estică mult repliată din apropierea zonei de locuire a roxolanilor. A fost, în schimb, extins teritoriul și controlul Moesiei Inferior în regiunea de la nordul Mării Negre^[120].

În noua concepție strategică defensivă a lui Hadrian, în fața celor două fronturi principale spre Barbaricum, cel vestic al Daciei Porolissensis, spre iazygi și cel sud-estic, al Daciei Inferior, spre roxolani, se întindeau zone de câmpie nelocuite intens și sistematic. Astfel, cele trei Dacii, readaptate la situația momentului istoric, au continuat să-și îndeplinească cu succes rolul de propugnaculum Imperii, înfipt în mijlocul lumii barbare^[121].

*

Așadar, de la reorganizarea de către Hadrian a teritoriilor nord-dunărene cele trei Dacii au rămas până în timpul lui Marcus Aurelius provincii independente/separate. Dacia Superior era guvernată de un legatus Augusti pro praetore de rang pretorian^[122], iar Dacia Inferior și Dacia Porolisesnsis de câte un procurator praesidial de rang ducenar^[123].

Această împărțire teritorială nu pare să se mai fi schimbat. Singura modificare introdusă de Marcus Aurelius pe la 169 p. Chr., va instituirea unui comandament unificat pentru cele trei provincii dacice (tres Daciae), care vor forma de acum înainte o unitate administrativă sub conducerea unui singur guvernator.

După modificările teritoriale de la 118-119 p. Chr. frontierele Daciei vor rămâne, în linii mari, neschimbate până în vremea împăratului Gallienus (260-268)^[124]. Despre lungimea frontierelor provinciei nord-dunărene relatează Eutropius (VI, 2, 2) și Rufius Festus (VIII, 2), care afirmă că perimetrul Daciei măsura 1 000 mile romane sau 1 000 000 de pași, adică 1 479 km.

Cu timpul, organizarea dată de Hadrian provinciilor Daciei și-a vădit neajunsurile. Pe de o parte, faptul că procuratorii praesidiali nu aveau imperium îi împiedica să acționeze cu promptitudine în caz de pericol. Pe de alta, legatul pretorian al Daciei Superior nu avea dreptul să intervină într-una din provinciile vecine (Dacia Inferior și Dacia Porolissensis) fără un mandat special. Partajarea comenzii militare în cele trei provincii dacice nu se mai prezenta ca o soluție acceptabilă^[125]. Evenimentele grave din timpul războaielor marcomannice vor impune o nouă reorganizare a Daciei.

1.5 Noua organizare a Daciei sub Marcus Aurelius

La o jumătate de secol după reorganizarea administrativă înfăptuită de Hadrian, se constată că și această concepție strategică este depășită. Cu anul 166 p. Chr. se deschide o perioadă dificilă pentru Imperiul roman căci „au conspirat toate neamurile, de la granița Illyricului până în Gallia”^[126], începând astfel războaiele marcommanice (166-180)^[127] la care au luat parte și quazii, iazygii, lacringii, burii, suevii, vandalii, roxolanii, costobocii și alții.

După mai bine de două generații de relativă liniște de-a lungul frontierei nordice, situația a ieșit de sub control în a doua jumătate a deceniului al șaptelea, sub presiunea primului mare val al migrației popoarelor. Toate provinciile dunărene au suferit, ca și nordul Italiei și Grecia. Pax Romana se dovedise a nu fi veșnică, iar echilibrul lumii romane a fost bulversat. Sistemul defensiv roman s-a vădit a fi vulnerabil în fața atacurilor simultane din mai multe părți, romanii fiind în curând obligați să recurgă la sistemul apărării în adâncime.

Dacia, prin situarea sa geografică –dincolo de linia defensivă a Dunării- a fost confruntată timp de mai mulți ani cu asalturile sarmaților, vandalilor și burilor, care se învecinau cu

Provincia^[128]. Întinse teritorii sunt devastate, atât în Dacia Pororlissensis, cât și în regiunile centrale și sud-transilvănene. „Cheia de boltă” a apărării nordice a Provinciei –Porolissum- nu reușește să oprească invazia. După trecerea acestui obstacol, barbarii se îndreaptă spre zona auriferă, unde au pătruns, poate, și pe valea Mureșului dinspre Tisa. Cuprinsă de panică, populația de la Alburnus Maior (Roșia Montană, jud. Alba) își ascunde actele – tăblițele cerate- în galeriile minelor de aur: data ultimei tăblițe este 29 mai 167^[129]. Distrugeri cauzate de invazie se constată la Apulum și, mai ales, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, cel puțin în zona extramurană^[130]. În sfârșit, mai multe tezaure monetare sunt ascunse în diferite locuri din Provincie, ilustrând starea de nesiguranță. Succesul atacurilor barbare asupra Daciei vădeau neajunsurile militare și organizatorice ale Provinciei: o singură legiune cantonată în Dacia s-a dovedit insuficientă, iar partajarea comenzii militare în cele trei provincii dacice nu mai constituia o soluție acceptabilă.

În contextul acestor evenimente politicomilitare, Marcus Aurelius (161-180) a decis reorganizarea militară și administrativă a Daciei^[131]. Ca odinioară, la începutul domniei lui Hadrian, și acum, prin anii 168-169 p. Chr., i se acordă unui alt mare general, M. Claudius Fronto^[132], o succesiune de comenzi extraordinare, în fruntea Moesiei Superior, a Daciei, sau a ambelor provincii simultan. La începutul anului 169 M. Claudius Fronto devine primul guvernator consular al celor trei Dacii.

Reforma lui Marcus Aurelius a constat în primul rând în aducerea legiunii V Macedonica la Potaissa și în subordonarea întregii armate a Daciei autorității unui singur guvernator, care avea de data aceasta rang consular. Prin această reorganizare, atribuțiile legatului fostei provincii Dacia Superior –suma acestor competențe era desemnată cu termenul de imperium, deopotrivă civil și militar- se extindeau și asupra celorlalte două provincii ale Daciei. Așadar, prin această reformă împăratul realiza unificarea Daciilor –până atunci separate- într-un organism militar și administrativ unitar (provincia consulară Dacia, numită și tres Daciae).

Inscripția de la Roma^[133] cuprinzând cariera (cursus honorum) lui M. Claudius Fronto pare a înfățișa, pas cu pas, reorganizarea Daciilor din anii 168-169 p. Chr. Din aceeași inscripție aflăm și împrejurările în care a avut loc reorganizarea provinciilor nord-dunărene.

Evenimentele de la Dunărea de Jos din timpul domniei comune a împăraților Marcus Aurelius (161-180) și Lucius Verus (161-169) îl găsesc pe M. Claudius Fronto, în 168 p. Chr., în calitate de legatus Augustorum duorum pro praetore provinciae Moesiae Superioris. Curând după aceasta, personajul îndeplinește un comandament cumulat: legatus Augustorum duorum pro praetore Moesiae Superioris et Daciae Apule(n)sis simul (168-februarie 169).

O coordonare a supravegherii frontului

(apărarea pe spații largi) devenise necesară și, în

168, un alt comandament special –praetentura Italiae et Alpium- ^[134] era încredințat lui Q. Antistius Adventus.

Unificarea comandamentelor militare ale celor două provincii învecinate (Dacia Superior și Moesia Superior) nu are nimic a face cu o primă fază a reorganizării Daciilor. Calitatea de consular a lui Fronto nu era în raport cu reorganizarea Daciei Superior, ci cu faptul că el avea sub comandă trei legiuni (două din Moesia Superior și una din Dacia).

În anul 168, cu prilejul expediției celor doi împărați în nordul Alpilor^[135], Raetiei i s-a atribuit legiunea III Italica, provinciei Noricum legiunea II Italica, iar Daciei legiunea V Macedonica.

După alungarea barbarilor din nordul Italiei și o temporară acalmie pe frontul dunărean, cei doi împărați s-au îndreptat spre Roma. Lucrurile se liniștiseră și pe frontul cu iazygii, de vreme ce s-a renunțat la comandamentul unificat al Moesiei Superior și Daciei Apulensis (Superior), iar Fronto apare purtând titlul de legatus Augusti pro praetore provinciarum Daciarum (169-170). Această funcție o îndeplinește în numele unui singur Augustus, deci după moartea lui Lucius Verus, survenită la Altinum, în februarie 169. Așadar, din acest moment, provinciile Daciei au fost puse sub comanda-guvernorat suprem a unui legatus Augusti de rang consular. Faptul că în fruntea Daciilor se află iarăși un guvernator de rang consular arată că încă din primele luni ale anului 169 p. Chr. sosise în Dacia legiunea V Macedonica, a cărei garnizoană a fost stabilită de la început la Potaissa. Sigur este așadar faptul că după februarie 169, M. Claudius Fronto, acum leg. Aug. pr. pr. provinciarum Daciarum comanda armata Daciilor din care făcea parte și legiunea V Macedonica.

Între timp, împăratul Marcus Aurelius, care își stabilise cartierul general la Sirmium, declanșează o nouă ofensivă, în toamna anului 169 p. Chr., împotriva marcomanilor, iazygilor și aliaților lor^[136]. Continuarea ostilităților cu iazygii –care vor depune armele ultimii, în anul 175- a determinat iarăși unificarea comandamentelor Daciilor și Moesiei Superior. Acest comandament cumulat ar fi cea de-a patra comandă din cariera dunăreană a lui Fronto: legatus Augusti pro praetore provinciarum Daciarum et Moesiae Superioris simul sau, după cum ne informează o inscripție de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, legatus Augusti pro praetore trium Daciarum et Moesiae Superioris^[137]; cu această ocazie, colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa îi dedică o inscripție – patrono, fortissimo duci, amplissimo praesidi.

În fruntea armatelor din Dacia și din Moesia Superior M. Claudius Fronto luptă împotriva germanilor și iazygilor, reușind să oprească invazia, dar moare pe câmpul de luptă, după cum ne informează inscripția de la Roma: quod post aliquot secunda proelia adversum Germanos et Iazyges ad postremum pro re publica fortiter pugnans ceciderit^[138]. Moartea consularului a survenit cel mai târziu în 170 p. Chr., căci din acest an datează inscripția veteranului T. Valerius Marcianus din Troesmis, beneficiarius consularis în legiunea V Macedonica, lăsat la vatră de noul guvernator al Daciei: missus honesta missione in Dacia... sub Cornelio Clemente clarissimo viro^[139]. Într-o inscripție din Caesarea Mauretaniae, Sex. Cornelius Clemens (170-?172)^[140] apare cu titlul de consularis et dux trium Daciarum^[141].

Tres Daciae alcătuiau prin urmare o singură provincie din punctul de vedere al comandei militare și al jurisdicției. Prin tres Daciae de după

168/169 p. Chr. se înțelegea –până la descoperirea, în 1980, a diplomei militare de la Drobeta^[142]- Dacia Apulensis (fosta Dacia Superior),

Dacia Malvensis (fosta Dacia Inferior) și Dacia Porolissensis (care își păstrează vechiul nume și veche întindere teritorială). Acestea trebuie considerate acum simple circumscripții teritoriale. Din diploma de la Drobeta –datând din 1 aprilie

179 (et sunt in Dacia Superiore sub Helvio

Pertinace legato)^[143]- reiese că trupele auxiliare au fost și mai departe enumerate după vechile provincii militare. Ceea ce înseamnă că prin tres Daciae guvernate după 168/169 p. Chr. de un consular (consularis trium Daciarum, legatus Augusti pro praetore III Daciarum sau praeses) nu trebuie să înțelegem ca până acum circumscripțiile financiare Dacia Apulensis (Transilvania și Banatul), Dacia Malvensis (întreaga Oltenie și vestul Munteniei)^[144][145] și Dacia Porolissensis (în vechile limite), ci vechile provincii/districte militare Dacia Superior, Dacia Inferior și Dacia Porolissensis. Guvernatorul consular care își avea reședința în praetorium-ul de la Apulum dispunea de toate trupele (are comanda unică a armatelor din provincie; lui i se subordonează comandanții celor două legiuni) și își exercita jurisdicția asupra întregului teritoriu al Daciei romane.

Esența reorganizării Daciei întreprinsă sub Marcus Aurelius constă în refacerea, din punct de vedere militar, administrativ și juridic a unui organism instituțional unitar –provincia Dacia (numită și tres Daciae). Așadar, prin reforma lui Marcus Aurelius, cele trei Dacii au fost puse sub autoritatea unui guvernator unic, vir consularis (deoarece acum se aflau în Dacia două legiuni, XIII Gemina și V Macedonica) situație ce a rămas neschimbată, în esența ei, până la abandonarea provinciei de către Aurelian.

Trupele celor trei Dacii formează în continuare, după cât se pare, armate (exercitus) separate, cum ar rezulta din diploma militară de la Drobeta din 1 aprilie 179 p. Chr. (în care apar numai trupele auxiliare ale Daciei Superior). Menținerea identității fiecărei provincii se observă și din faptul că legația guvernatorului consular conține totdeauna referirea la tres Daciae sau provinciae Daciarum (deci la plural). De asemenea, problemele financiare erau girate –ca și mai înainte, separat pentru fiecare provincie- de către un procurator August.

Criza politico-militară declanșată de războaiele marcomanice și agravată de consecințele devastatoare ale unei molime (ciumă ?), va duce la creșterea militarizării societății romane. În aceste împrejurări au loc schimbări și în politica de recrutare a elitei militare –viri militares.

Începând din perioada războaielor marcomannice pare a se contura o anume specializare. În aproape toate cazurile în care cunoaștem întreaga carieră există dovezi că, înainte de a fi numit în Dacia, senatorul se familiarizase cu frontul dunărean, ca tribunus laticlavius (în cazul carierelor mixte, prin exercitarea așa-numitelor militiae equestres), ca legatus legionis sau, adeseori, ca guvernator al uneia din cele două Moesii. Această „specializare” era impusă nu atât prin reguli explicite cât prin precedentele create. În legătură cu locul Daciei în carierele senatoriale s-a putut preciza că provincia nord-dunăreană (tres Daciae) ocupa o poziție intermediară între provinciile consulare de la începutul carierei și cele considerate a fi cele mai importante (Syria, Britannia sau Pannonia Superior). D. Simonius Proculus Iulianus este ultimul consular cunoscut al Provinciei. Misiunea sa în Dacia este datată la finele domniei lui Gordianus III, prin anii 241-243.

În timpul lui Septimius Severus (193-211) și Caracalla (211-217) constatăm că procuratorul financiar al Daciei Apulensis este însărcinat să asigure interimatul guvernării Daciei cu titlul de agens vice praesidis. Inovația se repetă de mai multe ori sub împărații ce au urmat, ultima mențiune fiind din timpul domniei comune a împăraților Trebonianus Gallus și Volusianus (251253). Procuratorul financiar al Daciei Apulensis era vicarul consularului în momentul în care acesta, în fruntea armatei Provinciei, își părăsea reședința în caz de război. În condițiile în care Philippus (244-249) a pus în aplicare un nou concept strategic de apărare a provinciilor de la Dunărea de Mijloc și de Jos –prin crearea unui corp de armată cuprinzând vexilații detașate din armatele Pannoniilor, Moesiilor și Daciilor-, către mijlocul secolului III p. Chr., practica interimatului guvernării pare să se fi permanentizat în Dacia. Misiunea lui M. Aurelius Marcus –procurator al Daciei Apulensis-, care exercita interimatul guvernării (agens vice praesidis) în timpul lui Decius, pare să se fi perpetuat sub Trebonianus Gallus, cum putem deduce din inscripția înălțată de vicar chiar în pretoriul guvernatorului de la Apulum. Teama împăraților de uzurpările tot mai frecvente, favorizate de existența unor mari comandamente militare, va fi prevalat față de interesele unei apărări eficiente a frontierelor provinciale.

1.6 Organizarea fiscală și sistemul vamal

Paralel cu organizarea provinciei Dacia a fost introdusă organizarea fiscală: administrarea finanțelor și perceperea impozitelor cuvenite Fiscului imperial (Fiscus Caesaris), adunate la nivelul Provinciei –mai apoi, a fiecărui district financiar- de către un procurator Augusti. Procuratorii financiari nu depindeau de guvernator, ci erau direct subordonați Fiscului imperial („ministerului de finanțe” – a rationibus).

Reședința (praetorium procuratoris) procuratorului financiar al Daciei

(Superior/Apulensis) a fost identificată și cercetată arheologic la Ulpia Traiana Sarmizegetusa – Grohotea Tornească. Procuratorii financiari ai Daciei Porolissensis își aveau reședința la

Napoca.

De impozitele directe (impozitul personal – tributum capitis și impozitul pe pământ – tributum soli) erau scutiți cetățenii romani ai orașelor care se bucurau de dreptul italic (ius Italicum). Ius Italicum semnifica aproape exclusiv immunitas și un deosebit prestigiu. Dreptul italic era cel mai înalt privilegiu la care putea aspira o colonia din afara Italiei, însemnând, în realitate, asimilarea cetățenilor din orașele care beneficiau de ius Italicum cu cetățenii din Italia în materie de drept civil și fiscalitate. Potrivit lui Ulpianus (de censibus în Digesta L, 15, 1, 8-9) colonii de drept italic în Dacia erau: Dierna (improbabil), Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum, Napoca și Potaissa.

Organizarea vamală în epoca Principatului este importantă nu numai pentru istoria economică a provinciilor. Din organizarea sistemului vamalse pot deduce date importante de natură administrativ organizatorică care completează imaginea organizării unei provincii.

Cel mai important impozit comercial era impozitul vamal. Cuvântul portorium (=vamă) înseamnă de fapt taxă de trecere, impozit pe circulația mărfurilor. Termenul portorium acoperă nu numai noțiunea de vamă propriu-zisă, respectiv taxă de frontieră, ci și taxe care se plăteau la frontierele dintre provincii, la hotarele dintre circumscripțiile vamale, la poduri, la trecători, la intrările în orașe. Așadar, termenul portorium includea trei impozite: vama propriu-zisă, taxa de intrare, taxa de trecere. Taxele plătite în interiorul statului roman erau numite și telonium sau telonem. În Imperiul Roman taxa vamală făcea parte din impozitele indirecte (vectigalias). Scopul taxei era pur fiscal. Totuși, comerțul exterior era taxat mai mult cu vădita intenție de a împiedica exodul monedei romane (și a metalelor prețioase) în afara Imperiului.

Taxele de la frontierele de stat, de la limitele dintre provincii sau dintre circumscripțiile vamale erau încasate de stat. Taxele de la intrările în orașe erau încasate de administrațiile financiare ale municipalităților respective.

Circumscripțiile vamale ale Imperiului Roman s-au constituit în epoca augustană. Procesul de delimitare a lor s-a încheiat către mijlocul secolului I p. Chr., în timpul lui Claudius. În timpul domniei lui Hadrian a avut loc o reorganizare a circumscripțiilor vamale, unele dintre ele fuzionând: Galliile cu Germaniile, Asia cu Bithynia, Illyricum cu Thracia etc. Această reorganizare a dat forma definitivă a sistemului vamal roman din epoca Principatului.

Circumscripțiile vamale erau numite după tipul taxei pe care o încasau: 1. portus Siciliae; 2. quadragesima Galliarum (Galliile, Germaniile, Britannia și Raetia); 3. publicum portorium Illyrici (Noricum, Pannonia Superior, Pannonia Inferior, Dalmatia, Moesia Superior, Moesia Inferior, Dacia Superior, Dacia Inferior, Dacia Porolissensis, Thracia); 4. quattor publica Africae; 5. quadragesima Hispaniarum; 6. quadragesima portum Asiae; 7. Syria et Iudaea; 8.

Aegyptus.

Începând din epoca traiană exploatarea vămilor a fost încredințată unor funcționari publici dar în sistemul în regie. Acești funcționari de stat

–numiți conductores în partea europeană a

Imperiului și promagistri în Egipt și în Sicilia- erau plătiți după încasări. Conductores erau aleși dintre oamenii foarte bogați. Fiecare conductor dispunea de un birou (tabularium) în circumscripția vamală pe care o conducea; în fruntea acestor birouri erau numiți procuratores, fie dintre liberții imperiali, fie dintre cavaleri. Un asemenea procurator era sexagenarius (ca retribuție), iar postul său constituia o treaptă inferioară în cariera ecvestră.

Vămile (stationes) erau încadrate cu sclavi și liberți care îndeplineau funcții diverse. Schema unui punct vamal (statio) cuprindea următoarele funcții: villicus –responsabil; arcarius –casier; actor –organizator; dispensator –contabil; contrascriptor –verificator de conturi; scrutator – verificator al declarațiilor vamale; tabularius – însărcinat cu înscrierea mărfurilor și obiectelor vămuite. Personalul unei statio cuprindea 10-12 mici funcționari care formau o familia numită vectigalis. Uneori în fruntea acestei familia erau numiți liberți care purtau titlul de praepositus sau praefectus stationis.

În a doua jumătate a secolului II p. Chr., sub Marcus Aurelius ori poate abia sub Commodus, a avut loc o nouă reorganizare a sistemului vamal. În fruntea circumscripțiilor vamale au fost numiți funcționari imperiali -procuratores din rândul cavalerilor; acești procuratores aveau „încadrare” de ducenarii.

In epoca traiană Dacia a fost inclusă, alături de alte provincii dunărene, în circumscripția Dunării Mijlocii –publicum portorium Illyrici- , iar de la Hadrian în circumscripția nou creată publicum portorium Illyrici utriusque et ripae Thraciae. Circumscripția vamală a Illyricului cuprindea 3 districte, fiecare având în frunte câte un procurator de rang centenarius; unul dintre aceste districte grupa Moesia Inferior și cele Trei Dacii (procuratores Illyrici per Moesiam Inferiorem et Dacias tres).

Se consideră că vămile arendate se numeau publicum portorium Illyrici pe când cele administrate direct de stat purtau numele de publicum portorium vectigalis Illyrici; schimbarea sar fi produs în timpul domniei lui Marcus Aurelius când conducerea circumscripției vamale Illyricum a fost încredințată unui funcționar imperial de rang ecvestru, procurator; Illyricum pare să fi fost prima circumscripție vamală admininstrată în regie proprie de către împărați.Cuantumul taxelor vamale era de 2,5 % din valoarea mărfii (quadragesima). Pentru încasarea acestor taxe, funcționau birouri (stationes portorii), deservite de câte doi sclavi imperiali (servi villici).

La început, strângerea vămilor era încredințată unor arendași (conductores) care, de obicei, se asociau, formând o societas.

Circumscripția Illyricului avea în frunte doi sau trei asemenea conductores.Inscripțiile menționează câțiva asemenea conductores în epoca lui Antoninus Pius. O inscripție recent publicată menționează un nou birou (statio Apulensis) al unui conductor publici portorii Illyrici –T. Iulius Saturninus 147/157 p. Chr.- la Apulum¹⁸⁹; monumentul este înălțat de Maximianus, servus villicus ex privatis stationis Apulensis. În timpul lui Marcus Aurelius și Lucius Verus sunt cunoscuți trei frați Iulii: Ianuarius, Capito și Epaphroditus; dintro inscripție de la Oescus aflăm că T. Iulius Capito, conductor publici portorii Illyrici et ripae Thraciae, personaj bogat și influent, primește o serie de onoruri din partea unor orașe din Pannonia, Moesia și Dacia –Traiana Sarmizegetusensium ex Dacia Superiore și municipium Romulensium.

Documentația epigrafică atestă funcționarea serviciilor vamale în provincia Dacia. Astfel, o inscripție de la Băile Herculane menționează o statio Tzirnensis (probabil la Dierna); o alta, de la Micia menționează un sclav imperial avansat de la Micia (unde fusese adjunct al biroului: promotus ex statione Micia ex vikario) la Pons Augusti (Marga) ca servus villicus. Alte stații vamale

(stationes) funcționau la Partiscum (Szeged), Drobeta și Sucidava. La Porolissum, construcția în care funcționa oficiul vamal (statio portorii) a fost cercetată arheologic; două altare epigrafice din timpul lui Commodus –gratificat cu epitetul restitutor commerciorum- menționează doi procuratores, Pompeius Longu, procurator Augusti nostri și Ti.Claudius Xenophon, procurator Illyrici per Moesiam Inferioris et Dacias tres, însoțiți fiecare de doi servi villici –Felix și Lucius, respectiv Marcius și Pollio; în ambele dedicații descoperite în vama de frontieră statio porolissesnsis numele împăratului este asociat cu cel al zeităților protectoare a vămilor –genius publici portorii, genius publici portorii vectgalis. Tot în timpul lui Commodus este atestat și Avianius Bellicus, publici portorii procurator... vectigalis

Illyrici (în a. 182 p. Chr.). În sfârșit, în epoca lui Caracalla, un alt procurator, C. Iulius Paternus, este cunoscut dintr-o inscripție de la Băile Herculane