Cel mai istet, cel mai viteaz (Restitutio Daciae)

DADAS

I

În sala mare a casei‑palat opaițul ardea de prisos. Se făcuse ziuă și lumina lui jucăușă nu mai sălta umbre pe pereți.

Decebal rămăsese decuseară aici, copleșit de gînduri. Ațipise spre miezul nopții, dar îl trezise vrednicia unui cocoș. Trecuseră apoi ceasurile unul după altul, fără ca regele să‑și mai poată birui gîndurile.

Marele Preot văzuse arzînd toată noaptea opaițul pe masa lungă din casa‑palat și bănuia că Decebal s‑a lăsat din nou furat de griji.

― Iar te găsesc aici, Decebal?

Regele tresări.

― E… s‑a luminat!

― S‑a luminat, Decebal. Aseară tot aici te‑am lăsat.

― M‑au prins gîndurile. Și acum, vara, nopțile sînt atît de scurte.

― Te‑am rugat să te odihnești. Ai nevoie de puterile toate. Să‑ți aduc o băutură bună, să‑ți recapeți vigoarea, după o noapte ca asta.

― Dă‑mi o băutură bună pentru gînduri negre, Vezina. E singura pe care aș sorbi‑o cu plăcere. Ceva care să mă facă să uit că romanul e gata să‑și asmută legiunile spre Dacia. Tu dormi? Nu văd eu opaițul pîlpîind pînă în zori?

― Fierb leacuri, Decebal.

― Iar eu fierb gînduri, Vezina! Nu pot dormi. Îl aștept pe Dadas. După socotelile mele, ar trebui să sosească acum, dimineața, dacă se grăbește. Am spus și scribului să vină în zori. Vreau să‑mi ticluiască, o scrisoare către căpetenia roxolanilor. Îmi pun speranțe în prietenia care ne leagă.

Deși zorii abia dăduseră culoare lucrurilor, scribul apăru cu toate cele necesare. Știa și el că Decebal nu închisese ochii și că îl aștepta, ca de atîtea alte ori.

Vezina îi lăsă împreună și se retrase în încăperile lui, să pregătească băutura făgăduită.

În scrisoarea pe care o dicta, Decebal îi înștiința pe roxolani că se anunțau timpuri grele, că Traian nu avea de gînd să mai păstreze înțelegerea făcută cu Domitianus. Noul împărat era ambițios și pornit pe fapte mari. De aceea el, Decebal, nu‑și odihnea poporul o clipă, se grăbea să ridice ziduri noi sau să ie întărească pe cele vechi. Ar fi vrut să știe ce vor face, dacă romanii vor trece apa marelui fluviu Donaris și îi vor cotropi țara? Vor veni alături de daci, cu cavaleria lor? La nevoie, el, Decebal, le va trimite arme. Putea să le trimită săbii, și lănci, și vîrfuri de săgeți, pe care le fac acum meșterii din Buridava, și Petrodava, și Sarmizegetusa. În rest le dorea sănătate și viață lungă.

Scribul înșiră toate aceste vorbe pe papirusul întins cît masa, peste care stătea aplecat, desenînd frumos literă cu literă. Nu mai era el prea tînăr, barba i se rărise, dar mîna îi rămăsese sigură.

În cancelarie năvăli oșteanul de pază cu ochii sclipind de bucurie.

― Stăpîne, nepotul tău, Dadas s‑a întors de la Roma și e nerăbdător să te vadă.

― Să vină la mine!

Glasul lui gros căpătase deodată căldură și vioiciune. Iată că sosise mai devreme. Îl bucura graba cu care se întorcea acasă.

Decebal își pierduse copiii și dragostea lui toată o dăduse acestui nepot de soră, pe care îl crescuse sub ochii lui, sperînd să facă din el un urmaș demn de tronul pe care i‑l lăsa. Nu mai avea alți nepoți, pentru că Diegis, fratele de curînd plecat lîngă Zamolxis, nu avusese copii. Acum era încă în putere, ținea bine în mîini grijile țării, dar în curînd părul îi va albi și un alt bărbat va trebui să‑i urmeze. Dadas i se părea a fi un copil ager la minte, iar dacă îl trimisese la Roma nu o făcuse numai ca să învețe arta romanilor de a înălța cetăți și așterne viaducte, cît mai ales ca să priceapă mai bine lumea.

Roma era locul spre care trăgeau toate triburile nomade, dorind să prade, și să dărîme, și să jefuiască, pentru că aveau ce. Îl trimisese acolo să cunoască edificiile, și legile, și școlile, și statuile, și circurile, și oamenii luminați, pentru ca alături de ei să învețe a prețui înțelepciunea. Voia ca Dacia să aibă în fruntea ei un rege destoinic și înțelept, pe care să‑l respecte și prietenii și dușmanii.

Nepotul apăru în ușă și se opri plin de respect.

― Am venit, unchiule!

Îl îmbrățișă și‑l ținu lipit de piept o clipă, de parcă ar fi vrut să se convingă că este, într‑adevăr, acolo, apoi îl îndepărtă să‑l privească mai bine. Îl simțise crescut subțire, vînjos, și se bucura că el nu‑i mai ajungea decît ceva mai sus de umăr. Regele era un bărbat nici prea înalt, nici prea scund, dar cu oase mari, de om obișnuit cu mînuitul armelor grele.

Îl cercetă îndelung cu ochi încruntat apoi izbucni într‑un puternic hohot de rîs.

― Arăți ca un adevărat roman! Da, da… un roman și jumătate! Cred că s‑a și zvonit în cetate că am primit solie de la Traian. Și iarăși izbucni în rîs.

Își trecu brațul pe după umărul tînărului. Îi plăcea să‑l simtă aproape, să‑i pipăie mușchii tari și să se bucure cum numai cei în vîrstă știu să se bucure de tinerețe.

― Da’ sufletul? Sufletul ți‑a rămas dac? îi iscodi zîmbind. Să alerge o solie la Sargedava! porunci el apoi. Mama ta e acolo, te așteaptă cu nerăbdare. S‑o cheme aici, pe Tinna, sora mea, mai spuse celui care se pregătea să‑i îndeplinească porunca.

Dadas se gîndise mult la această revedere și altfel și‑o închipuise. Dacă Decebal l‑ar fi privit grav și l‑ar fi întrebat: „Ei, ai învățat ceva la Roma?” ar fi fost mai aproape de ceea ce se așteptase. Iată însă că unchiul îl prinsese de umeri și‑i spusese că arată ca un adevărat nobil roman, fără să surprindă la el o umbră dojenitoare.

― Dadas, băiatule, nu mă mai satur privindu‑te! Tinna va lăcrima, ca toate femeile. Și va fi mîndră, iar tatăl tău se va speria. Îl știi cît e de cicălitor. Cînd o să‑ți vadă îmbrăcămintea, o să sară în sus! Ha, ha, parcă‑l văd. Mai bine să te schimbi pînă nu vine el.

Rîse scurt, ca un om nu prea învățat cu astfel de izbucniri, gîndindu‑se la cumnatul său, om aspru și drept, căruia nu‑i plăcea să‑i iasă nimeni din cuvînt.

― Ai învățat să scrii și să citești slovele romanilor?

― Da, unchiule.

― Bravo! Am avut întotdeauna pe lîngă mine învățați care știau limba Romei, dar în cine pot să am atîta încredere ca în tine? Gîndurile mele cele mai ascunse ți le pot împărtăși, fără teama că ajung la urechile dușmanului. Dacă vreau să scriu o depeșă tainică, e ca și cînd aș ști‑o numai eu, dacă o așterni tu pe papirus. Am cumpărat de la un grec din Tomis o grămadă de suluri, gîndindu‑mă că îți vor trebui. Dar, ia spune‑mi, ce ai văzut mai frumos pe unde ai umblat? E, într‑adevăr, așa de strălucitoare Roma? Ai văzut palate atît de mîndre cum se laudă „mercatores” ăștia, care vin tocmai de pe‑acolo să vîndă tot felul de nimicuri femeilor noastre? Sau sînt vorbe în vînt!

― E mîndră, unchiule, și frumoasă Roma. Și puternică. Și‑a întins stăpînirea cît hotarele lumii. E o grădină în care nu știi ce să admiri mai întîi – palatele și băile lor, circurile și piețele, vasele de aur din care mănîncă sau cupele din care sorb vinul. Toate sînt minunate.

― Aur, da… are Roma aur. Îl rîvnește de peste tot. Pe unde au trecut legiunile ei au jefuit totul și acum sorb vinurile de Falern din ele. Dar ia spune‑mi, vinul lor de Falern e tot atît de bun ca al nostru?

― Am băut puțin, unchiule. Altele dacă m‑ai întreba, poate că aș știi ce să‑ți spun.

― Trebuia să fi băut din vinul lor de Falern! Dar știi, Falern de‑acolo, nu din ăsta din care aduc negustorii pe‑aici. Cer o groază de bani pe el și tot miroase a smoală. Dar șosele ca ale lor poți să faci?

― Dacă aș avea meșteri…

― Meșteri avem. A adus Zuro. Sînt și de‑ai noștri mulți pricepuți, și mai mulți harnici și dornici să învețe. Îi trimit și pe ei la Roma, să le fure meșteșugul.

― Traian n‑o să‑i mai primească.

Aceste din urmă vorbe umbriră bucuria cu care Decebal își întîmpinase nepotul. Dadas rostise numele celui care îi furase multe nopți de somn. Întotdeauna socotise că în războiul trecut nu‑i învinsese pe romani, ci pe Domitianus, împăratul dedat plăcerilor mai mult decît rîvnei de a lupta. Lui Domitianus îi ghicise repede firea. Îl bănuise ușuratic și ambițios. Iscoadele îi vesteau că împăratul are mai mult chef de femei frumoase și băieți tineri, decît de praful drumurilor și de vîltoarea luptei. De aceea îi zgîndărise firea trimițîndu‑i vorbă să‑i dea cîte doi oboli de aur pentru fiecare roman, dacă vrea să încheie pacea. Mîndrul împărat a văzut negru înaintea ochilor, s‑a gîndit la ocara Senatului – cu care și așa nu se avea bine – și i‑a poruncit în pripă lui Fuscus să lovească în trufia dacului. Așa l‑a atras în strîmtoarea de la Tapae și i‑a nimicit multă oaste. Cu Traian simțea Decebal că nu mai merg lucrurile la fel. Iscoadele veneau acum cu alte vești. Noul împărat are tîmplele cărunte, știe să‑și stăpînească pornirile, iar visul lui cel mare se zice că este acela de a pune piciorul la Sarmizegetusa, să spele rușinea păcii încheiate de Domitianus. Traian are 44 de ani, o fire neastîmpărată și dîrză. Niciodată nu dă înapoi, cînd își pune ceva în cap. Pentru Decebal era limpede ca lumina zilei că acesta se pregătea temeinic pentru război. De‑a lungul lui Donaris întărise cetățile și castrele, adusese legiuni noi sau le întărise cu alte cohorte pe cele vechi. La Viminacium, la Ratiaria, la Oescus, la Novae, la Durostorum se înălța piatră peste piatră, se întocmeau ziduri trainice.

Decebal mai știa că, în curînd, romanul îi va cere să se supună cu adevărat, și că el va trebui să ridice sabia, să‑și apere libertatea. De ani de zile se pregătea, fără o clipă de răgaz, pentru că nu se putea altfel. Cei plini de putere își simt sabia tare și sînt gata să o ridice în orice clipă, pentru a se face dreptatea după dorința lor. Acum Roma trece prin clipe grele. Domitianus i‑a cheltuit în lux și desfrîu tezaurul, i‑a golit hambarele. Foamea a început să dea tîrcoale strălucitei cetăți. Rîurile de aur care se scurgeau spre ea au secat. Numai o nouă întindere ar putea să‑i aducă aurul de care are nevoie, ca să‑și ducă mai departe traiul desfrînat. Ochii ei se îndreaptă rîvnitori spre Sarmizegetusa, unde știe că va găsi averi fără seamăn