Roata fara sfarsit

Viena uitase de revoluția românilor din Transilvania. Palatul imperial părea învăluit în liniștea aceea deose­bită, totală, la care numai marii stăpînitori ai lumii aveau dreptul. Demnitarii împărăției căutau alte noduri pe care să le dezlege cu îngăduința și la sfatul celui care-i alesese să-i fie nu numai de folos, ci, mai ales, deplin credincioși. Cei care-l înconjurau pe Iosif nu bănuiau, nu simțeau că umbra lui Horea străbate, din cînd în cîjid, sălile palatului, că se așază ca-n vis înaintea împăratu­lui, cerîndu-i nu neapărat socoteală pentru că și-a căi- * cat cuvîntul, ci un semn de înțelegere pentru românii prinși încă în jugul tiraniei de cei puțini și bogați și pu­ternici. Observau demnitarii că, în cîte o dimineață, Iosif al II-lea se trezea ca și cum n-ar fi închis ochii toată noaptea, îl vedeau ursuz dar puneau aceste întîmplări pe seama vreunei boli ascunse, de care nici chiar Maies­tatea Sa nu voia să știe.

Într-o astfel de dimineață, împăratul ceru să i se aducă din nou scrisoarea franțuzului, cartea aceea bles­temată. Vocea lui, mai dogită ca alte dați, părea a unui călugăr ce se ruga în chilia sa pentru iertarea păcatelor săvîrșite cu voie sau fără de voie. Iosif se lăsă într-un jilț și, în vreme ce gîndurile îi zburau aiurea, o umbră puse pe măsuța din fața lui o tavă de aur pe care se aflau cîteva zeci de foi de hîrtie. Umbra dispăru, ca și cum ar fi intrat în pămînt. Iosif, rugîndu-se parcă în șoaptă, își spuse pentru a mia oară că era, într-adevăr, cel mai bun și cel mai înțelept și mai milostiv împărat al tuturor vremurilor de la facerea lumii și pînă la el, că niciodată, în nici un alt imperiu oamenii n-au trăit așa de mulțumiți și de fericiți precum supușii imperiului al cărui cap era Viena. Luă apoi hîrtiile de pe tava de aur și, oarecum mai înseninat, începu să citească a doua scrisoare pe care i-o adresa francezul acela ce făcea pe filozoful, după ce se împărtășise cu nerușinare din scrie­rile lui Locke și Rousseau, francezul acela obraznic, in­fatuat, care, în loc să-i trimită scrisoarea cu un mesager special (ar fi suportat el, împăratul, spezele), a publicat-o, vrînd, desigur, ca toată Europa să-l blameze pe el, cel mai bun și mai drept împărat al tuturor vremurilor. în­cepu să citească și i se părea că o citește pentru întîia oară. Citea șoptind fiecare cuvînt, să-l înțeleagă mai bine, să-l memoreze și nu-i venea să creadă că un oare­care parizian „din Dubllin", care nu-și trăda numele, cu­teza să-i tulbure liniștea, liniștea pe care numai el știa cu cîtă trudă și-o cîștigase, liniștea de care avea nevoie ca de apă vie pentru a putea dirigui cu dreptate trebu­rile imperiului și, de ce nu, ale Europei. Dacă francezul ar fi fost de față, Iosif al II-lea, îndîrjit cum era împo­triva lui, ar fi poruncit, cu siguranță, să fie tras pe roată, asemenea românului pe care-l apăra, cu umbra căruia se asociase ca să-i tulbure nopțile și visele.

„Vin la altă cestiune, — scria francezul și șoptea împăratul — și mai importantă decît cea precedentă — care se referea la dreptul de emigrațiune — adică la cestiunea care s-a născut din faimoasa revoluțiune a ro­mânilor al căror căpitan Horea a făcut atîta zgomot prin ziare. Astăzi revoluțiunea s-a risipit și acest nefericit, dimpreună cu cîțiva căpitani ai săi, au murit sub tor­tură. Eu voiesc să examinez aici dacă supliciul acesta a fost just. Această analiză mă conduce la examinarea ces-tiunii generale."

Împăratul se opri din citit și oftă. Și nu-i venea să creadă că el, Iosif al II-lea, omul de aur al imperiului, poate ofta în fața unor rînduri injurioase. în momentul acela ar fi dat oricît numai să-l poată avea pe francez în preajma lui, nu să-l ucidă, — renunță la condamna­rea la moarte prin tragere pe roată, a filozofului — ci să discute pe îndelete, cuvînt cu cuvînt, învinuirile ce-i erau aduse. Se gîndi să-l confrunte pe francez cu înțe-

6

lepții Curții sale. Rîse. Supușii te adoră și te respectă atît'a vreme cit te știu deasupra lor, undeva sus, așezat pe un tron intangibil. Cum ai coborît între ei, nici nu te mai bagă în seamă.

Continuă să citească. „Ce este o revoluțiune? Au Prin­cipii dreptul să pedepsească pe cei revoltați? Și dacă-l au, trebuie să aplice asupra lor o pedeapsă de moarte; și trebuie să inventeze suplicii rafinate?"

Împăratul începu să se enerveze. Mina care ținea „scrisoarea" franțuzului începu să tremure. Buzele i se învinețiră. Ceva ca de piatră, care-i făcea greață, i se lăsă în stomac. începu să tușească. Era singur și simțea nevoia să țăndărească liniștea aceea lașă din salonul ace­la blestemat. Lovi tava de aur care căzu fără zgomot pe covorul turcesc. încercă să-și amintească figura lui Ho­rea. Nu izbuti. Țăranul acela a rămas în memoria lui ca o umbră. Hotărî să-l pedepsească aspru pe supusul său care i-a vorbit de această „Seconde Lettre d'un Defen-seur du Peuple ă l'Empereur Joseph II...", supus al său pe care-l socotise mai credincios ca un cîine și care, acum constata împăratul, o făcuse înadins ca să-l mîhnea'scă pe el, să-i strice tihna, să-l abată de la treburile mărețe ale împărăției. Nu, nu-i va răspunde franțuzului. Nu se cade ca un împărat să polemizeze cu un oarecare muri­tor de rînd. Ce dacă-și zice filozof. Dar scrisoarea tre­buie oricum s-o citească din nou, pînă la capăt, șoptit, ca pe-o rugăciune. Pentru ultima dată. Oftă din nou și începu să caute rîndul la care rămase, paragraful cu care începea o nouă acuzație. îl găsi ca din întîmplare, ca și cum, de fapt, nici măcar n-ar fi dorit acest lucru.

„Toți aceia care au scris despre revoluțiunea româ­nilor se pare că au conspirat în contra nefericitului popor, ca să te încurajeze, Principe, să pedepsești cu suplicii oribile pe capii revoluțiunii și să strîngi lanțurile popo­rului. Am văzut eu însumi scriitori care glumeau de­spre roțile pe care a trebuit să-și sfîrșească zilele dema­gogul Horea (cum îl numeau ei) — Demagogul e numele ce-l dau aristocrații și despoții, ori mai bine zis scriitorii lor mercenari, la capii poporului, care voiesc să-l scape de opresiune. E ridicol a vedea pe acești timizi servitori ai despotismului tămîindu-l pe demagogul Washington, fiindcă a reușit să-i învingă pe tirani și trimițîndu-l pe de altă parte la supliciu pe un alt demagog sau apărător al poporului, fiindcă a sucombat. Dacă Horea ar fi reușit, atunci ei puneau o coroană de lauri pe capul lui. Dar departe de mine doctrina abominabilă a acestor monștri care-și prostituie condeiele lor pentru nefericirea popoa­relor. Dare-ar cerul ca într-o zi să cadă pe capetele lor toate ororile servitutii pe care dînșii le predică cu atîta blestămăție... Nu trebuie, așadar, să credem, în relată­rile, cel puțin suspecte, ale gazetarilor. Greșelile româ­nilor se vor fi exagerat, rezistența lor se va fi traves­tit în atac, se vor fi calculat toate, se vor fi combinat toate, numai ca să-i facă criminali și să justifice pe acei iluștri Nobili care i-au tiranizat si administratiunea care

9 9 9

a dat mînă de ajutor oprimării lor. Oî dacă aș avea în mînă actele acestui proces, dacă aș fi observat cîtva timp soarta acestui popor, dacă l-aș fi urmărit în lucrările sale, precum l-am urmărit în torturile lui, dacă aș fi trăit în colibele sale, în sinul pămîntului care i-a fost deseori singurul azil, dacă aș fi fost de față la conspi-rațiune, dacă aș fi fost martor la rugările lui către su­veran, ca să-l scape din starea de mizerie, ori la luptele lui cînd voia singur să-i pună capăt; — cu cîtă veritate și energie l-aș apăra eu! Dar departe de teatrul acestui răzbel și neavînd în privința acestor lupte decît niște detalii seci și mincinoase ale gazetarilor, singur, aproa­pe, fără de lumină și fiind susținut numai de zelul care mă împinge să apăr poporul peste tot locul, unde-l văd bătăcălindu-se sub cuțitul opresiunii, ce pot face altceva decît să probez chiar cu relatările părții ce a triumfat, că românii au avut dreptul să se revolteze?"

Oprindu-se din nou din citit, împăratul se încruntă. Francezul ăsta pafcă delirează, își spuse el. Scrie ca un orb despre un lucru pe care nu-l vede și ca un surd de­spre o simfonie pe care n-o aude. Și-și mai dă aere de filozof. Ce măgărie! Francezii ăștia n-au pic de bun simț. Cred chiar că lumea începe și sfîrșește cu ei. Dacă n-aș fi fost în Transilvania, dacă n-aș fi stat eu însumi de vorbă cu românii din partea aceea a imperiului, dacă nu m-aș fi convins că n-o duc tocmai așa de rău pe cît se plîng, aș putea fi tentat să-l cred pe francezul care-mi

3 osîndește loialitatea față de adevăr, dreapta.mea judeca­tă. Sigur, nemulțumiți au fost în toate vremurile și-n toate imperiile. Cum poate un împărat, oricît de blînd și de omenos ar fi, să-l mulțumească pe fiecare supus în parte și pe toți laolaltă? Și-apoi, eu m-am tot străduit, în inima mea, țăranul a stat față-n față cu nobilul pe aceeași treaptă. Desigur, fiecare cu virtuțiile sale, cu me­ritele sale. Că doar nu țăranul dă strălucire unui impe­riu. Ci nobilul. Țăranul este zidul, nobilul tencuiala, tur­nul. Și ce admiri într-un palat: zidul, cărămida, sau ten­cuiala și frumusețile cu care fiecare salon este decorat? Dar dacă francezul are totuși dreptate? Deși sînt mai mulți decît toți ungurii, sașii și secuii la un loc, de ce oare românii n-au fost admiși ca a patra națiune din Transilvania? N-au vrut nobilii! Tencuiala asuprește zi­dul. De ce? Deși unii români s-au lepădat de credința ortodoxă acceptînd tutela Papei, cumințindu-și sufletele, apropiindu-le de ale noastre. Franțuzul omite aceste ches­tiuni. Bine că nu i-au ajuns la urechi. Dar eu, eu ce știu despre Horea și despre revoluțiunea românilor? Am ordonat să-i omoare pe căpitani, să liniștească po-pdrul și m-am bucurat cînd mi s-a adus la cunoștință că toa-te-s în bună regulă?

Își propuse apoi să studieze cu mai mare atenție do­sarele revoluției și să tragă, în tihnă, concluziunile. Poa­te că va scrie, pe marginea lor, o carte, un fel de răs­puns franțuzului-filozof. Așa s-ar cuveni. Dar nobilii, ce-ar zice nobilii? Nu s-ar dezice de mai marele lor? Nu l-ar batjocori? Nu l-ar împinge pe prăpastia pierderii tronului și împărăției? Otrăvindu-l sau făcîndu-l să cadă cu pieptul într-o suliță. Chiar dacă nu va scrie conclu­ziunile sale pe marginea revoluțiunii românilor din im­periul său, va trebui neapărat să cerceteze și să afle mai multe amănunte despre cum s-au petrecut lucrurile. Are el în Ardeal oameni de încredere. Notarul Mediașului care l-a însoțit cînd a umblat prin satele săsești și româ­nești pare un om de onoare. Unul ce nu minte. N-ar avea nici un interes să falsifice adevărul. Dar cum va putea ajunge el la notar și notarul la adevăr fără să mai afle și alți demnitari. Știa el împăratul că spionii tronu­lui roiesc pretutindeni, că Viena este păzită pe o rază de sute de kilometri. Doar lui i se aduceau rapoartele se­crete. Doar el dispunea ce și cum să se facă într-o situa­ție sau alta. Și tot el se minunase încă de pe vremea cînd nu era împărat cum de puteau ajunge românii la Viena, cu plîngerile lor, trecînd prin atîtea cercuri de spioni. Că doar n-aveau bani ca să-i mituiască. De multe ori răbdau de foame. Dormeau pe cîmp. Și spionii nu-i descopereau decît după ce românii, cu jalbele-n mîini, treceau pragul palatului imperial. Care om își riscă via­ța dacă n-are dreptate? Oricare din românii plecați la Viena cu plîngeri puteau muri pe drum, cugetă, trist, Iosif al II-lea. îl cuprinse un fel de milă față de români. Gîndul îi era la notarul Mediașului. Uitase de scrisoarea franțuzului pe care o așeză pe măsuța aflată dinaintea jilțului în care ședea de o bună bucată de vreme. Ușa salonului se deschise și cel ce-i aduse tava de aur intră să-l întrebe dacă nu are vreo dorință ce trebuie ime­diat împlinită. împăratul îi făcu semn, cu mîna, să ple­ce și umbra se retrase fără zăbavă. Iosif, socotindu-se oarecum cu sufletul curat în fața judecății franțuzului, începu să citească, tot șoptit, în continuare, scrisoarea acestuia.

„Principe, soții tăi se jucau altă dată cu viața supu­șilor lor: lumea a văzut monarhi care osîndeau pe oa­meni din propria lor autoritate, singur, numai din cauză că nu le plăcea de ei. Istoria a înfierat numele acestor Principi. Ei sînt în clasa ordinară a tiranilor. Tu însă ai vărsat sîngele numai la doi oameni. Dar ei pot să fie ne­vinovați ca asasini si sînt nevinovați ca răsculați. Eu cel

# t • T

dintîi vin și clamez asupra cenușii lor și chiar pentru cenușa lor. Este datoria mea și am dreptul să o fac. De­oarece atunci cînd poporul nu mai are nici un apărător, este de datoria filozofului să vegheze asupra magistra­ților poporului, să analizeze sentințele lor și să cerceteze dacă aceia pe care îi judecă ei merită să fie pedepsiți sau să fie răzbunați. Este datoria ta, Principe, să asculți reclamațiunea mea și să supui la o cercetare mai apro­fundată acest proces, judecat, probabil, după principiile eronate ale vechii jurisprudențe monarhice. Eu sînt cel dintîi care apără, încă, cauza românilor ce au fost vic­timele forței în această insurecțiune și repet că românii

10

au dreptul să se revolteze pînă cînd vor fi sclavi și nefe­riciți. A-i pedepsi pentru exercitarea acestui drept, în­seamnă a-i pedepsi fiindcă sînt oameni. Sau că tu ești convins de adevărul acesta sau că nu crezi în el; în ca­zul dintîi nu trebuie să pierzi un singur moment ca să restitui românilor libertatea și să le acorzi o proprieta­te. Dacă însă tu ești de părere că trebuie să respecți uzurpațiunea nobililor săi, dacă nu voiești să le restitui ceea ce li se cuvine, atunci este un mijloc simplu să faci dreptate tuturor... Dacă nobilii aceștia se opun cu for­ța umanelor tale planuri, atunci lasă țara aceasta în vo­ia ei, lasă pe sclavi să se înarmeze contra tiranilor săi și cearta se va termina îndată. Iar dacă tu nu ești convins de adevărurile acestea, atunci e datoria ta să citești acest discurs pentru libertate. Și dacă această apărare te pu­ne la îndoieli, atunci consultă pe jurisconsulții și oame­nii tăi politici, dar te ferește a-i consulta numai în se­cret, fiindcă ei foarte adeseori au dus pe monarhi pe căi rătăcite, atunci cînd n-aveau a se teme de lumina zilei. Să-și publice opțiunea lor ca să poată fi discutată, să-și declare numele și eu mă ofer a intra în arenă, ca" să răspund la obiecțiile lor. Ce zic, o mulțime de spirite vor apare îndată ca să apere drepturile umanității și ale libertății".