Umbra slugerului Theodor
Aa
I
ând am intrat în casa noastră așezată în ostrov, dar în afara cetății, m-a năpădit de dincolo de Dunăre — dinspre Rușava sau poate dinspre Valahia Mică — o jale care mi-a chircit inima. Simțeam parcă rumoarea pandurilor lui Papa Vladimirescu la Cerneți, galopul cailor iuți de munte urcând potecile de pe valea Bahnei, spre Ilovița, Podeni, Prejna și Izverna, strigătele curajoase ale oamenilor lui Papa, rămași fără slugerul Theodor — de care nu se mai știe unde este, încotro a pornit, dacă mai trăiește sau nu, nelămuriri avute de toată lumea și mai ales de Abdurrahim pașa din insula Ada Kebir, după alții numită Ada Kaleh.
Casa ne-a fost lăsată de peste ani de bunicul meu Ismail Boșneag, hangiul, fost agă pe lângă Tahir pașa, guvernatorul care a predat austriecilor insula la 5 aprilie 1790 și a plecat cu toți ostrovenii, adalâii[1] la Vidin. Boșneag s-a stins, l-a retezat într-o noapte neagră celălalt bunic, Chiosa Mustafa aga, ajuns pașă și guvernator, adică muhavâz[2], după întoarcerea de la Vidin a adalâilor. Fiul lui Boșneag, Ismail aga al doilea, iki cum s-ar zice, fratele mamei mele Durduca, povestește în nopțile de bairam că a fost moarte vicleană, oamenii lui Chiosa au scos hangerele ca hoții de drumul mare, s-au năpustit peste el în casă și l-au dovedit pe când dormea. Numai pentru că nu dorea să dea tunurile din cetate lui Chiosa, să le urce acesta în ceamuri[3] să se bată cu pașa de Belgrad la Porecea, insulă din susul apelor, de la ieșirea din cataracta de la Greben din Clisura Dunării, dintre Svinița și Tahtalia.
Am închis ușa în urma mea, lin, nu mai scârțâia, poate și obloanele au încetat să lărmuiască, le-a dres Mahmud, sluga bătrână moștenită de la Regep pașa, tatăl meu. Am intrat și m-a potopit liniștea. De câțiva ani trăiam în casa lui Ismail Boșneag, hangiul, împreună cu Durduca, dincolo, și cu Mahmud dormind într-o cămăruță lângă cerdac. De șapte ani s-a prăpădit Regep pașa, undeva departe prin părțile Istanbulului, într-o noapte pesemne tot atât de neagră cum cea a morții lui Ismail Boșneag, sfârtecat de dușmani necunoscuți, poate sugrumat, poate spintecat cu iataganul, cu trupul nu se știe unde îngropat, în cearșafuri străine învelit. Nimeni niciodată nu a știut care i-a fost sfârșitul, frații lui, Salih, Aden, Bechir nu au izbutit să găsească nimic și cât au mai avut de trăit au căutat, au întors lumea, au trimis olăcari să întrebe, s-au trudit să dea de capăt tainei. Fără folos. Apoi frații s-au prăpădit în răzmerița lor împotriva sultanului, au fost învinși după un lung asediu de Veli pașa și taina a rămas nedezlegată.
Casa a fost ridicată cu tocmeală de Ismail, să dureze aici până la sfârșitul lumii sau al insulei. De cum s-au întors toți adalâii de la Vidin, în 1792, unde au ajuns alungați de raitării[4] austrieci, Boșneag a adus meșteri pietrari din Rușava, bine plătiți. Nu știu la ce s-a gândit de nu și-a așezat casa în cetate, pe cea mai arătoasă uliță, în apropierea casei lui Chiosa Mustafa, sosit de la Vidin în fruntea adalâilor ca pașă. De ce s-a ferit să locuiască între oșteni și negustori, între case și dughene, de ce nu a vrut să aibă deasupra capului ziduri puternice și tunuri? Adevărat este că un negustor ca el, mai mult negustor decât dregător, trebuia să doarmă lângă țărm, să se strecoare neștiut, nevăzut noaptea după marfă, să primească vești de la olăcarii trimiși prin cele mai îndepărtate porturi, oameni cu umblet mai degrabă tainic, neauzit. Chiar aici, în casă i-au venit de hac netrebnicii lui Chiosa, lepădăturile, cum le zice Ismail aga, fiul său, mai murdari decât necurățenia pământului, scârbind aerul ca animalele care se furișează prin deschizătura ușii peste covoarele pufoase, îngrijite. „Și au fost prieteni”, povestea Ismail. Chiosa era vameș în Rușava, oraș de-al nostru pe atunci, în vreme ce Ismail Boșneag ținea un han mare la Nucul Pușcat, sub dealul Alionului, pe malul valah în dreptul insulei, la ieșirea din Rușava pe drumul Cernețiului. Când Rușava a fost furată la capătul unei nopți fioroase de generalul Papila, cel mai mare netrebnic din câți generali au fost pe lume, s-au îmbrățișat lăcrimând, durerea unuia era și a altuia. Din Vidin, unde au fugit toți adalâii cu Tahir pașa în frunte lăsând cetatea în mâinile lui Adam Maovăț, s-au întors împreună. Ba, s-au și încuscrit. Chiosa, după ce a dăruit băiatului său de suflet, Regep, o nevastă dintre fiicele sale, pe Hakime, i-a adus în casă și pe fata lui Boșneag, Durduca, mama mea. Când Chiosa a pornit cu armata de neferi[5] la război împotriva pașei din Belgrad, să-i smulgă aceluia insula Porecea cu o cetate și un orășel și satele de pe valea Porecei, l-a lăsat în locul lui, comandant în Ada Kebir, chiar pe Ismail Boșneag. A fost un război greu, purtat cu trudă și sânge, s-au umplut de spaime și Dunărea și munții din jur, din părțile Grebenului și ale Sviniței. Era supărare mare între negustorii din Ada Kebir, sărăcia se ițea sub ferestrele caselor, secau puterile ostrovului, zicea Ismail aga, unchiul meu. „Pe lângă nenorocirile războiului, s-a lăsat peste insulă și o furtună de nisip, a ucis verdeața, a încărcat de colb lipicios frunzele smochinilor. Nevestele nu-și mai dezlipeau pruncii de la țâță ca atunci când băteau austriecii cetatea, erau speriate ca pe vremea lui Tahir pașa, tinerii se dezmierdau mai abitir prin întuneric, între ziduri, gurile și brațele lor se dovedeau mai flămânde, ca ale oamenilor la nenorocire, când se bucură de ultimele clipe de viață. Atât i-a fost lui Chiosa. Când s-a reîntors în ostrov să culeagă tunurile, să lungească războiul, să se încleșteze mai trainic cu pașa din Belgrad, Ismail Boșneag l-a oprit. L-au așteptat negustorii, aveau gurile încărcate de blesteme, era Chiosa pașă, dar aveau și ei vieți și averi de apărat și l-au silit să-și pună poftele în cui. Nu se bucura de acest război nici padișahul, slăvitul, semăna cu nesupunerea cârjaliilor[6] lui Pazvant-oglu, oricând armatele semilunii puteau să dea iama spre zidurile cetății, să ne dea foc, să ne pedepsească ca neam de neamul nostru să nu mai ridice ochii spre soare. Ismail Boșneag era în fruntea lor, avea puterea la îndemână, avea și chipul înlemnit, fără pic de căldură, de înțelegere. Noaptea l-au omorât cârjalii, l-au răzbit, l-au aruncat în Dunăre, n-a avut parte de hogea, de un cearșaf și de o groapă în pământ.”
[1] Locuitor al insulei Ada Kaleh. Se folosește în special referitor la locuitorii turci.
[2] Funcționar al Imperiului Otoman, cuvânt folosit mai ales în zona Dunării.
[3] Navă fluvială remorcată care are magazii cu deschideri de dimensiuni mari, șlep.
[4] Călăreț.
[5] Soldat din vechea armată turcă.
[6] Hoț, tâlhar (care făcea parte dintr-o bandă).
