Identitatile lui Litovoi

PARTEA INTII (RADU)

1.

Și dimineața, mergând către maluri atunci aprinse, greu coborând praguri de nopți și de trufașe amăgiri, îl răsfață o nouă, mai crudă revărsare, nu încă ape, ci șoapte — îmbătătoare urmă de suflete, altădată de ne­cuprins. Inmiite brațe păreau a crește pe cîmpie. Îmbă­trânise el în felul celor mai mulți, dînd în mintea copii­lor ? Fiindcă, și când își privea călăreții, clătina din cap și dondănea : brațe vînjoase, însă puține ! De parcă ar fi văzut asta întîia oară. Ca, după o clipă, doar să se joace cu gândurile, așa cum vântul cu pletele sale, înmiresmîndu-le, și să se mire : Cum aveau ele darul să facă faptele cu putință, să aducă în ajutorul lor vlaga pămân­tului, să le încheie într-un singur lanț cu ale strămoșilor ! Toți români vârtoși acei călăreți, chiar dacă unii atât de săraci că nici el, omul cel mai bogat al țării, nu reușise a-i sălta cu mila și bunăvoința lui ; în ce le ședea tăria ? Nu cumva în sărăcie ? Scuturîndu-și țeasta, era o vietate ce încerca să scape de alta, supărătoare. Te întorci împotrivă-ți ca un tăun, își zicea, și te crezi matahală în stare să înghită la țepe cîte poate nici nu se află, deși pînă acum pielea ți-a fost împletită mai degrabă din cozi de păun și oasele ți-au zburdat, sirepe, pe pășunea cea largă. (Cînd n-ai zăcut în pat cu baldachin.) Se săturase să lenevească, sau ce ? Dorea, cu un gând zbîrnîind nălucit, să cutremure țâțânile lumii ? Să cheme făptura la judecată și socoteală? Drept cine se trezea? Nu băga de seamă că un soi de vină pe om ele sine însuși nu-l dezbară și il împinge numai la încheieri vădite iarăși ? Nefiind cu totul altceva, lumea nu-i totuși tălmăcirea croită ei de închipuire.

Gîfîind, împreună cu calul. Ajungîndu-i acestuia goana de ceasuri printre gorgane pustii și pajiști pustiite. Pe-acolo se scurseseră, cu încetineala melcului, cumanii. Căutînd el, ca uitare de leac, un loc de popas înainte și negăsindu-l, fie pentru că nu cugetase serios la asta, fie ca-i stătea precum un cui înfipt în minte visul de noaptea trecută, cînd ațipise înspre ziuă.

Vis cumplit, dezlînat, bezmetic. Se făcea, anume, că era fecior de rege, crai, împărat ori țar învins. Vînat pretutindeni pentru aceste viță și rang ale sale. Scăpat prin iscusința-i de copil ager și jucăuș, blînd din fire și sălbatic de nevoie, trist și împlinit, copt — în cele din urmă. Iși amintea puțin. O uluitoare, nenădăjduită fugă dintr-un cort unde, măcar că apărat de-ai săi, se găsea în mijlocul dușmanilor. Inhățarea lui la prima cotitură. Dat în grija doicii, o femeie burduhoasă, gătită cu-o scufie, în casa părintească. Recunoștea lucrurile sub o negură caldă, însă pe el îl strîngea o cămașă de gheață. Încît clănțănea de-și spărgea dinții și dîrdîia cu genunchii aduși la bărbie. Aceiași genunchi care deodată zvîcnesc, învălmășind un țipăt al babei, un ochi mărit și... prăbu­șirea scufiei. Ingrozitoarea silință pe un pămînt cînd umed, milos, cînd zvîntat, în țară de pădure ciumpăvită (căci, oricum, n-avea timp să se zgîiască la copaci), tîrîș, tîrîndu-se, ferind un fel de văi sau poteci ce năzuiau să se încheie în cerc, ori să șerpuiască în sus, ca fumul neabătut de vînt (dar nu-și luase oare Domnul-Dunihezeu mîna de pe creștetul lui, aruncîndu-l prigonitorilor ?!), ori să se întoarcă la locul plecării. De trecut un drum lat. Nu cutează, deoarece tocmai se arată, unul dintr-o parte, altul din cealaltă, doi copilași răscolind praful în joacă, așadar nedușmănoși, totuși... Larma lor îl putea da de gol pilcului de oșteni de mai încolo. Aceștia apăruseră din senin și, iată-i, la vreo douăzeci de pași, bușindu-se și străpumgîndu-se, zăngănind fiarele și ridicînd scuturile, răcnind ca într-o luptă adevărată, deși nu erau, nu sînt, ah !, decît niște țînci mucoși. Toți mai mici decît el. Ce-ar fi să mă aleagă căpitan ? — își spune. Apoi, cuprins de oarecare îndoială : mă vor alege ? Și este chiar între ei, cu un cap mai presus, cu o mîndră uitătură rotindu-și în jur, băgînd de seamă că... aduceau și prinși. Falși desigur, cum se întîmplă în jocurile de co­pii. Dar nu mai puțin împunși în coaste și îmbrînciți. „Astîmpără-te !” — îi strigă unuia care-l zgîndăra pe la brîu. „Astîmpără-te, îți zic !” — și continuă să-și încondoreze privirea pentru cînd, legați burduf, aceia vor zăcea la picioarele sale. Insă acel cineva de la șold ori e tont ori nu știe de glumă : îl împunge brusc cu săbiuța-i de lemn și, ca prin farmec, alte zeci de spade se îndreaptă spre el, unele de-a dreptul uriașe. O mișcare și gata, ar cădea sfîrtecat, după ce un braț s-ar opinti în... și cu o sforțare s-ar trage îndărăt, întru salvarea armei și chircirea nefericitului trup. Va să zică, nevolnic. Dintr-un voievod ales — cel mai de seamă captiv și... singurul adevărat. Pentru nedreptatea acestui adevăr glasul din sine se zbate, răcnește. Afară, în schimb, stă blînd ca un mielușel. Așteaptă un semn ceresc ? Iși ascute șiretenia. Incurajat din ochi de chiar femeia ce părea să comande oastea aceea și semăna izbitor cu doica de care fugise (de ce ? de teama otrăvirii ?), smulge sabia cea mai primejdioasă, lovește scurt în stingă și-n dreapta, și umbra copacilor vine în întîmpinarea lui, și el aleargă pe sub ea, țintind către un colț de mlaștină. Peste o clipă este dincolo, mlaștina întreagă îl desparte de uzurpatori, în fruntea cărora se agită caraghios văduvitul de armă. Intră intr-o căsoaie, după toate semnele părăsită. Urcă pe un gard de țepușe de fier, spre a atinge un gol din acoperiș,numai că îndată se simte tras de picioare. Iarăși fostul stăpîn al sculei — cînd apăruse ? Iși lasă încălțările în ghearele aceluia, îl lovește peste bot cu latul spadei, scapă, izbutește să iasă prin gaura cerului. Dar cerul se află deodată în jos și el, suind, se prăbușește de fapt într-o groapă. Adîncă, fără fund. Clipe lungi de cădere și amețeală. Priveliști cu rîs rece, crud, sclipind alături, scrijelind aerul cînd și cînd și în același timp devastând ungherele minții. Care, altminteri, pare ea însăși să le nască. Intr-o durere nesfîrșit de scurtă și nesfîrșit de cumplită. Plinul din pintec ridicîndu-se abia după aceea, să înăbușe bătăile inimii.

Urma o vreme de ruptură.

Nu tîrziu, întovărășit de prietenul și slujitorul său credincios Mihail, acesta vopsit în jurul gurii ca un măscărici (însă cine știe de ce cu chip de bâtrînă), se nădăjduia și el deghizat destul. Amîndoi pribegi. Minunea, nepetrecută încă, cerea un dîmb și, iată, se înfățișează dimbul. Soțul, ce se cățărase înainte, îi întinde o mină și... Acolo, deasupra, pe malul altui hău, șade Doica ! Mihail se topise sau se împrăștiase. Era doar el, un prunc, strîns de niște brațe uscate, sugînd cu lăcomie dintr-un sin ce-i acoperea fața toată cu o apăsare moale și caldă și totuși grozav de scîrboasă. Gîndind: ce păcat ,că, prin întoarcerea la starea aceea, se chema că nu apucase să învețe nimic de la viață ! Sumedenie de prilejuri i se luase !

Găsind, în sfîrșit dezmeticit, locul de popas pe întin­derile părăduite ale țării, respirînd din nou siguranța de a fi una nu numai cu oamenii ei, ci și cu țărîna, care acum începea să dogorească, după ce risipise în cele patru zări aburii umezelii de peste noapte. Pilcuri de lăstuni, vrăbii și prigori luîndu-și zborul la apropierea lor năval­nică, lăsînd străveziu cîte un tufiș și fluturînd îndelung, ca să năpădească un altul. Trapul necontenit al cailor, întinzîndu-se nu doar sub ei și înapoia lor, dar și înainte, către locul acela. Toate acestea pînă să înalțe el mina. Apoi fiecare călăreț punînd talpa în pămînt, grăbindu-se dacă rămăsese în urmă, strunindu-și cu greu armăsarul aprig avîntat în neodihnă. Răsuflarea adâncă, de ușurare, a celui ce nu purtase totuși nimic, în afara poate a pove­rii gîndurilor sale, pe cînd animalul mai aruncă foc pe nările înroșite. Și toți hămesiți, lacomi de cele câteva bucăți aduse în desagă, pe care au să le înghită iute sau pe îndelete, crezând a opri scurgerea întîmplării.

El, voievodul, se umple de poftă, se umple de mînie : bucatele-s prea puține pentru țară ! Și le-au însușit bar­barii, iar pe cele scăpate anevoie le poți apăra de tîlhari. Mișună hoții ca șopîrlele vara, dar nu prin codri — asta au fost românii pînă deunăzi, hoți de codru în propria lor țară ! — ; se ațin la drumul mare. Pălesc la casele oamenilor, pătrund pe ușa din dos, pe cea din față, pe fereastră ; urcă la tîrle.

2

Apoi,chemîndu-l pe Milea-Mihail din Nedeia :

„Tu știai vadul acesta !“

„Cum să nu ?! Și măria-ta îl știa. Numai cumanii nu-l știau, bată-i norocul !“

„De ce să-i bată norocul, Mihaile ? — înălță o sprin­ceană. Oare vrei să se întoarcă?“

„N-or să se întoarcă, mărite. Decît dac-o să-i bată altceva și nu prea tare, ca să-i omoare Și rîse cu zgomot, privind în jur la boieri și cneji.

Lumina ochilor lui era strălucitoare și dreaptă cînd reveni să se sprijine pe (se afla ascunsă și n-o găsi) a sa : numai o dîră subțire trebuie că se strecura pe sub umă­rul ochiului sting și alerga să i se lase aceluia în barbă.

„Pa-pis-taș !“ — gîndea în rare silabe el, voievodul. „De ce să iubim, Mihaille, unul și-același Dumnezeu în două feluri, de ce?“ Insă, tare, se auzi:

„De ce crezi că norocul o să-i oprească pe acolo, cneaz de Nedeia ?“

„Păi — zise nedeianul —, cine s-a dus la Bizanț și, zîmbindu-i norocul, s-a mai întors ?!“

„N-ai dovezi. Spui ce spui din arătări străine. După cîte cunosc, nici unul dintre ai noștri, care-au ajuns acolo, n-a rămas. Iacătă pe bunicu-tău Balomir, pe tătîne-tu Litovoi și pe tine însuți. Și ție măcar știu că, sub înfă­țișarea unei fete frumoase..." (Să fi rînjit fără voie, ridicînd a doua sprinceană ?).

Brusc întunecat, Mihail n-avu chef să vorbească des­pre ai săi, cu atît mai puțin despre taică-său, Ciungul, prințul lui Ioniță Caloian, cu atît mai puțin despre sine.

„Adevărat — răspunse. Din păreri. Dar inima-mi în­tărește".

„Ai un chip ciudat de înțelegere — uitătura lui izbucni, iarăși nevrînd, ca o flăcăruie —, unul care nouă ne scapă ! Nu-i așa chinezi ?“

Vitejii aprobară.

„Ba ! — se îndărătnici sa nu ardă Milea-Mihail din Nedeia. Regele Iona e lacom de bogății și onoruri și nu pământul nostru e-n stare să-i potolească. Doar tu m-ai trimis să-l văd mai îndeaproape !“

„Aha !“

Cnejii își feriră privirile, căci simțiseră desigur în glasul lui ceva ce aducea a mînie, însă Mihail rămase drept, nemișcat, cu apa ochilor lină, netulburată.

„Letin ! — strigă un gînd în mintea sa. Letin îndrăz­neț ! De nu te-ar fi prins demult, în Ungaria, oamenii papei, acum le-ai fi putut pica în capcană ! Să vină pen­tru pagini și să... Ce iepure falnic ești, Mihaile !"

Spre afară :

„Cum deslușesc eu, n-avem, încotro,: va trebui să ne bucurăm. Deoarece, și norocul de va să-i bată, tot bătuți se vor numi, tot învinși". (Era să adauge : „ca tine").

„Intocmai, măria-ta“‘. Și nedeianul începu să rîdă gîjîit, aspru, să se scuture aruncînd lame ascunse celorlalți cneji, care și ei se apucaseră să rîdă cu poftă sălbatică, sănătoasă. La urmă, pe el îl cuprinse tristețea :

„De ce, Mihaile, să iubim, un singur Dumnezeu în două feluri?" se mai întrebă o dată.