Setea

CAPITOLUL I

1

Cu mult înaintea celui dintâi război mondial Lunca nu era decât o îngrămădire de case, adunate la întâmplare pe malul Teuzului, în mijlocul unei păduri sălbatice, la marginea căreia șerpuia drumul de țară.

Luncanii creșteau vite și se îndeletniceau cu jaful la drumul mare: de aici s-au ridicat câțiva tâlhari vestiți, dintre care umil a ajuns om de încredere al lui Sobri loska și l-a spânzurat la Szegedin însuși Bogâr Imre, cunoscutul călău; vreo doi bătrâni își mai aduc aminte și astăzi de popa Aavram, care umblă cu pistol și sabie Ia brâul reverendei, când era asupra băuturii.

Prin 1870 pădurea a început să se taie, făcând de azi pe mâine mult loc pământurilor; pe șosea au început să umble jandarmi — cu pene de cocoș la „ceacău“ — iar luncanii s-au potolit, devenind oameni de pustă, blegiți de malarie. Cât a rămas din pădure a ajuns terenul de vânătoare, împănat cu paznici, al unui herțeg. Într-un luminiș s-a clădit o bisericuță, în amintirea unei vânători, încheiată cu moarte de om. Azi nu mai stă în picioare decât un singur zid, îmbrăcat în mușchi, și o cruce ciuntită de timezeală. Pe care scrie doar atât:

IOHANN
1883 1884

Acest Iohann era fiul mai mare al herțegului și se împușcase singur la o vânătoare de mistreți. Oamenii care au fost hăitași au povestit, multă vreme după aceea, că herțegul l-ar îi pușcat pe fecior, deoarece acesta îi furase ibovnica, o vestită cântăreață într-o cafenea din Budapesta. S-ar putea să fi fost adevărat, fiindcă de atunci herțegul n-a mai venit la vânătoare. Abia la mulți ani după întâmplarea aceea s-a zvonit că „ar binevoi să vie“, și primarul de atunci, Cloambeș zis Lădoc, a scos oamenii la marginea drumului. A ieșit și popa cu praporii, dar trăsurile au trecut atât de repede, încât oamenii abia au zărit obrazul alb al herțegului și pălăria înaltă a fișpanului. Părintele a slobozit cu glas de bivol: „Pre stăpânul și arhiereul nostru“, copiii de la școală au țipat:
„Doamne, ține și protege“, iar primarul, aplecat până la pământ, bâiguia în neștire, pe ungurește: „Să ne miluiască
Alteția-Sa cu înalta sa mărinimie"…

Au rămas, pe jumătate uitate, unele cântece din vremurile acelea:

„Ardelean cu șuba sură
Ziua bea și noaptea fură,

Ziua bate cărțile,

Noaptea fură fetele…11

Ori altul, tărăgănat și amar 5

„Pe dealul Feleacului
Trec carăle Iancului…

Dar nu trec cum trec carăle,

Ce lucesc ca soarele…

Trece Iancu supărat
Pre-acel hoț de împărat…

precum și o colindă despre trei tovarăși păstori, unul cinstit și bun, ceilalți doi păcătoși, care l-au și omorât pe urmă, să-i ia oile:

„D-aude s-aude, d-aude s-aude
Un gomon de om,

Nu-i gomon de om,

Ce-i Ion la oi…“

Nu numai tinerii, ci și bătrânii le-au uitat. Șed pe laviță
În fața porții, pâcâie din pipele de cireș cu camiș lung și seamănă cu morții. Numai când se întunecă și lămpașele eu petroleu încep să-și pâlpâie lumina lor gălbuie, tulbure și tremurătoare, încep să-și aducă aminte, fiindcă noaotea vremea nu mai are chip,

2

Și Ana Moț își reamintește totul, adică ce vrea să-și amintească. Își pune încet pe masa mare din bucătărie mâinile mici, cu pielea galbenă, uscată și încrețită și stă așa, privind undeva. De ani de zile, nici nu mai ține minte de când, toate amintirile se ivesc în același fel, într-unul singur.

Întâi cum a fost la Czernowitz în 1890, prin martie, să-și vadă bărbatul care era husar: avea nădragi roșii, dolman vânăt, cu tot felul de ciucuri negri, pinteni și sabie.
Mihai era ordonanță la un locotenent, om bun, mare bețiv și jucător de cărți, gata să se taie în săbii cu oricine, dintr-o vorbă, sau dintr-o căutătură piezișă. Ca să-și „facă mână“, spunea el, îl scotea pe Mihai în curte în fiecare dimineață și, în joacă, se băteau cu niște săbii fără vârf și tăiș. Ofițerul sărea ca zvârluga în jurul lui Mihai, spunând tot la a doua vorbă, dracu știe de ce: „În gard! În gard! l

Pe urmă Ana vede căsuța lor de pe marginea Teuzului, ograda cu maci, cucuruz, castraveți și cartofi, gardul de nuiele și, dincolo de gard, un cer depărtat și bun.

Pe vremea când a început și ea să iasă la horă, Moț
Mihai era înalt, cu ochi verzi, păr negru și o mustață mică, ușor răsucită. Era semeț și nepăsător, dar ea a ghicit dintr-o dată că e neajutorat. Oamenii din sat îl socoteau lucraș de mâna întâia, iar fetelor li se scurgeau ochii după el. Lăboșoaia cea bătrână îl ispitea, gândindu-se că nu i-ar strica un astfel de ginere, dar lui i-a plăcut
Ana și s-au luat. Atunci câțiva au început să-i ia în bătaie de joc, bârfindu-i că și-ar fi găsit sacul petecul; dar n-au râs multă vreme. Mihai, așa mălai mare cum părea, l-a tăvălit odată pe feciorul lui Flondor de l-a lăsat lat în mijlocul drumului, cu capul spart. Nimeni n-a avut ce zice: toți erau martori că Imbre, cam afumat, și-a bătut joc de Mihai și de muiere, așa că a primit ce și-a căutat.

După un an de la cununie, Mihai s-a dus cătană.
Acum, Anei i se pare că vremea aceea a trecut repede, ca o clipă, dar atunci se zvârcolea nopți întregi în așternutul fierbinte, parcă plin de urzici, umbla năucă și tremura ca varga ori de câte ori feciorii de o seamă cu ea, rămași neînsurați, căutau să-i taie calea. N-avea de unde să știe că la cârciumă s-a făcut un rămășag: pe cine anume va primi cel dintâi în pat, într-o noapte de iarnă, încălziți de palincă, feciorii se întreeuseră care de care

cu laudeie, numai Miklos, intezăul domniei, ședea pe o margine de laviță, își răsucea mustața lungă, subțire, și surâdea rece, privindu-i de sus cu milă și scârbă.

După ce s-a întors de la Czernowitz, i-a venit și mai greu să aștepte; slăbise, avea cearcăne la ochi și nici mersul nu-i mai era atât de sprinten ca înainte. De la o vreme începu să simtă privirile grele și zâmbetul de gheață al lui Miklos; o spaimă oarbă puse stăpânire pe ea. Intezăul era un fost strajă-meșter la husari, unde-i mersese vestea că se purta ca o fiară. Umbla într-un laibăr negru, cu nasturi de argint, avea chimir lat, bătut în ținte, cizme cu tureac lung și pinteni mari, că era mai mult călare decât pedestru. Îi plăcea grozav să sperie muierile, atunci când le întâlnea, ridicând în două picioare armăsarul negru pintenog. Domnia îl prețuia fiindcă-și făcea slujba cu tragere de inimă și nu era hoț. Îi plăcea numai să bea, ungurește, în fiecare noapte, iar spre dimineață se înnegura; atunci dădea de pământ cu paharele și sticlele, își cuprindea în palme fruntea îngustă și plângea, cântând cu glas subțire, ca de scopit, despre o mândră din a cărei dragoste o să i se tragă lui moartea. Duminica venea la horă și pișcă fetele de pulpe. Feciorii strângeau dinții, pipăindu-și cuțitele la brâu. Unii binevoitori, lingăii stăpânirii, îl preveneau să se păzească, dar Miklos râdea subțire și strâmb.

— Fugi de aici, mă î Tâmpit ești! Nu-mi purta grija!

Singurătatea Anei îl ațâța; n-avea părinți, n-avea pe nimeni. Se gândea că până i-o veni bărbatul — și nu mai era mult până atunci — ar putea merge la ea în fiecare noapte, să rămână acolo în patul ei, și ar avea și el, om pribeag și fără bucurii, un fel de casă. Nevasta îl lăsase încă din vremea când ostășea în armata chezaro-crăiască;
fugise cu un ofițeraș austriac. O și uitase; numai un singur lucru mai ținea minte: ce bine era să nu te trezești singur într-un pat, mai ales toamna, când bat ploile putrede.

începu să-i dea târcoale Anei. Venise vremea culesului porumbului și pământurile erau pline de muieri; se afundau tot mai mult în porumbiște, ca într-o pădure»
Peste pustă plutea arama și vântul de amărăciune al toamnelor. Miklos descălecase, își legase armăsarul de o tufă;
o văzu pe Ana printre tuleii gălbui. Porni spre ea, fluierând.

— Cum merge treaba, nevăstuță?

— Bine… îl privea pieziș, fricoasă.

— No, nu mai zice, șopti el înecat. Nu știa ce să-i mai spună și se apropie de ea, suflând pripit. Auzi tu…
Ană… nevastă…

Ea se întoarse încruntată:

— Du-te de aici, că strig pe bacea Irimie… Ce-ți trebuiește?,.

— No, că nu știi? râse Miklos, trăgând cu ochiul.-

— Du-te-n drumu-ți! ridică Ana glasul, s-o audă cei ce lucrau prin apropiere.

— Să știi că ești proastă…

— Așa ni-s noi… Du-te fă bine cu binele…

El o privi scurt, cu o neașteptată tristețe.

După ce isprăveau lucrul și vătăjelui le scria în catastif fiecăruia cât lucrase, se îndreptau spre casă. Ana nu mergea niciodată pe drumul de țară, cu ceilalți. O
tăia drept, prin porumbiște, pe un duleu ce șerpuia pieziș și o scotea drept pe malul Teuzului. Îi plăcea să fie singură: cu alții ar fi trebuit să vorbească, să râdă și nu putea. Pe aici putea merge și cu ochii ânchiși, ascultând susurul frunzelor de cucuruz și plânsul vântului. Se gândea, umblând, că Mihai are să fie acasă, se vor pune pe lucru, o să adune bani… într-un an își cumpără un iugăr de la domnie, în celălalt altul, apoi își fac casă de piatră cu tărnațul vopsit albastru, cu o curte mare, unde cresc pomi și e loc și pentru vite, să le duci la adăpat.

Auzi deodată, în urma ei, tropăitul focos al unui cal.
Grăbi pasul, fără să se întoarcă, voind să iasă din porumbiște. Desluși sforăitul calului și clincănitul clopoțelului de argint de la zăbală. Miklos, cu mâna încleștată pe frâu, împinse calul alături de ea, și Ana simți cu umărul crupa lucioasă, tare.

— No, uite că… mormăi Miklos și se pregăti să coboare.
Când rămase numai cu un picior în scară, Ana lovi cu pumnul în burta calului, din toate puterile. Armăsarul se ridică în două picioare și Miklos căzu, rostogolindu-se în praf. /

— Dumnezeii fântânilor și găleților care te-au adăpat ân burta mă-ti, trestia pe care o taie unul Dumnezeu încălțat, în papucii negri ai sfântului Antoniu de Padova!
zbiera Miklos, ștergându-și cu mâneca sângele care-i șiroia din tâmplă. Pun eu mâna pe tine, căcăcioasă!
Și te…

Ana fugi ân neștire, până ajunse destul de departe.

în seara aceea îi scrise lui Mihai) yhaidq acusa, co (
u nu mai pot singură „ y

Nu mai avu liniște. Noaptea, Miklos Yexjea la c-a beat și-l auzea cum se opintește să spargă ușa. Își puse toporul lângă pat; dacă Miklos ar fi intrat, era Jiotărâtă să-i crape capul. Cu cât se apropia vremea eliberării lui Mihai,
Miklos își pierdea cumpătul și se lega de ea pe față, fărî să-i mai pese de oameni. Când se gândea la Ana, îi venea
Sa aprindă satul; și-ar fi dat jumătate din viață numai s-o poată rușina în mijlocul uliței, cu’ «lumea strânsă roată în jurul lor-

3

A doua zi după întoarcerea lui Mihai, înir-fr. Duminică,
Miklos veni la biserică, numai ca să-i vadă. Tot timpul slujbei nu avu liniște. Ana se lipea rușinată de umărul lui Mihai’ și-i șoptea ceva, fără încetare. El se ținea drept, militărește, și, din. Pricina sfielii, își făcea cruci mari, una după alta.

i. După sfinte slujbă, așa cum era datina, s-a dus la circiuma cu prietenii din copilărie, să le povestească istorii de prin locurile pe unde umblase. A venit și părintele, a închinat șase pahare de pălincă, apoi s-a dus unde avea treabă. Dintr-o vorbă într-alta, oamenii i-au povestit lui
Mihai cum umbla intezăul după nevastă-sa. El n-a măi zis nimic din. Clipa aceea și a început sa golească paharele, de parcă ar fi fost. Pline cu apă.

— Bată-l unul Dumnezeu, Doamne, iartă-mă, se pocni peste buze moș Pătru, un unchi de-al treilea. Nu-șî. Mai încape în piele, gândești ca el e înălțimea-sa fișpanul.

— Dacă nu sunteți oameni! a răcnit Mihai, mușcându-și buzele.

— Ce vrei să faci? El îi mai mare aici… Ori vrei să te scoată din sat?

1. — Om mai vedea noi!

; — Șezi blând, Mihai… I-o plăcut muierea ta și gata. *.
Ea n-o vrut, ba odată l-o și țipat jos de pe cal…

— Bine am ajuns, dacă muierile îs mai oameni ca noi, s-a posomorit Mihai.

Atunci a intrat în crâșmă Miklos. S-a uitat de jur împrejur, s-a încruntat și, după ce și-a răsucit o țigară, s-a așezat pe o margine de laviță. Lăboșoiul cel bătrân i-a adus o sticlă și l-a întrebat ce alta mai poftește,

— Să te duci dracului…

— Mai încet, domnule Miklos! s-a burzuluit bătrânul.
Mai încet, că te afli în Crâșma mea și eu nu-s chiară cel mai de pre urmă.

Miklos a băut c-ît a băut, apoi s-a dus la masa lui

Mihai.

— Venit-ai, mă? Am auzit că ai fost husar I Ce?
Amu-i bagă la husari pe toți boii și bivolii?

— Vezi-ți de treabă, a scrâșnit Mihai. Ai de grije să nu mă. Scol de aici…

— Ce-e-e? a behăit Miklos, făcând o roată mare cu brațele, parcă ar fi poruncit tuturor din jur să tacă, fiindcă are el ceva înseninat de spus.

g.Și l-a suduit pe Mihai de mama, scurt, rar, apăsat.

Atunci Mihai s-a sculat încet de pe laviță, a dat-o ca grijă deoparte și l-a trăsnit cu pumnul între ochi.

Miklos s-a rostogolit de-a berbeleacul prin, crâșmă, murdărindu-și cărnaăa albă, s-a ridicat repede, seulpind, și a început să se Caute după pistol. Într-o clipă prietenii lui Mihai au fost deasupra lui și i-au cărat la pumni până l-au umplut de sânge.

— Măi oamenilor! zbiera Lăboșoiul, fringindu-și mâinile. Tulvai, doamne, că faceți moarte de om I

După ce l-au snopit, l-au luat de mâini și de picioare,
I-au dus în ocol și l-au tăvălit în vălăul porcilor, lăsându-l
acolo leșinat. Dacă nu venea repede bârăul, poate-l omorau.
Pe urmă, plini de sângele lui Miklos pe mâini, au petrecut, fără veselie, până-n zori.

Ana nu i-a întrebat nimic pe Mihai, care venise acasă beat, înnegurat și posomorit. L-a spălat, i-a tras cizmele din picioare și l-a ajutat să se culce. El mormăia cu răutate î

— L-am bătut… No, poate-ți pare rău, Ană… Că și ție, dacă-mi vine mie, odată-ți crăp capul…

— Taci și dormi! s-a răstit ea. Ce-ți umblă prin cap, tu, bolundule?

Și după ce el a început să sforăie, cu fața urâțită și răsuflarea puturoasă, a ieșit în ocolul îngust, s-a rezemat cu fruntea de un prun și a plâns multă vreme, cu inima grea, fără să știe de ce. Mihai s-a trezit a doua zi pe la prânz, cu capul greu și limba încleioșată, A robotit prin curte, potrivind niște Jețuri în gard, a tăiat câteva crengi uscate din pomi. Nu îndrăznea să se uite în ochii Anei, dar bănuiala rodea încă în el. Dar dacă… La armată tot despre asta vorbea fiecare: „Ei, noi ne uscăm pe aici, iară acasă, cine știe cine ne călărește nevestele.

O vreme a plutit între ei o stinghereală prostească,
Mihai aratându-Se supărat, ca nu cumva să-și dea seama
Ana cât îi e de rușine de bănuielile lui. Ea era mândră din fire și nu voia să arate că o doare. Îi făcea de mâncare, îl îngrijea, iar noaptea, când el o mângâia înfocat, strângea dinții și stătea ca stana, stăpânindu-se.

Miklos a bolit o săptămână, învelit în prișnițe, apoi s-a sculat și a ieșit pe câmpuri, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

în primăvară, când au început muncile la hodăi și
Mihai a venit cu Ana, Miklos a surâs rece:

Ai venit și tu?

— Dupre cum vezi, i-a răspuns liniștit Mihaî.

— Bine…

La câteva zile, Ana a aflat, după semnele cunoscute femeilor, că era însărcinată. În noaptea aceea n-a putut închide ochii. Mihai răsufla ușor, liniștit, alături de ea.
„Doarme44, se gândi și începu să plângă încet, fără suspinuri.
și sughițuri; numai lacrimile i se scurgeau de-a lungul obrazului, pe pernă.

— Dar tu de ce plângi, Ană? răsună în întuneric glasul speriat al lui Mihai. Cine ți-o avut baiul?

Ea se strânse lângă el și spuse:

— Mi se pare că am rămas grea…

4

La o săptămână după aceea, carul cu care Mihai căra gunoi se rupse din senin, în mijlocul drumului. El rămase prostit, cu biciul atârnând deasupra cailor pare sforăiau speriați. Tocmai atunci trecu Miklos călare. Când văzu paguba se opri, își săltă trăpașul și azvârli, privind în altă parte:

— De ce nu ești cu băgare de seamă? Amu ai ce plăti, feldi. Cocie bună, luată anul trecut din târg de la
Dobrițân. Ce-ai știut face cu ea, aci pe drum neted, că s-a rupt?

Asta s-a întâmplat odată; Mihai bănuia că ar putea fi mâna lui Miklos la mijloc, dar n-avea dovezi. Pe urmă jandarmul l-a prins pescuind în Teuz, pe un mal care trecea prin pământurile domniei. Toți luncanii pescuiau cât voiau, dar pe el îl puseră să plătească amendă și cum n-avea bani, chișbărăul veni să-l poprească. Mihai nu pricepea ce se întâmplă cu el, dar parcă, de când se întorsese din armată, căleș mereu cu stângul. Ana nu mai ieșea la lucru. Se apropia vremea să nască. Se urâțțșe, fața i se acoperise de pete gălbui. Călca greoi, legănându-se, și pe Mihai îl durea inima când se uita la ea. Pe urmă-și spuse că asta-i soarta muierii, hărăzită de cel de sus;
în dureri să-și nască pruncii. Avea el alte griji pe cap, decât să se mai necăjească și din pricina ei. Într-o zi de târg, s-a întors de la Arad îngândurat.

Toată seara s-a foit prin curte fără să-și afle locul, iar noaptea i-a spus Anei pe neașteptate:

— Muiere, ce-ai zice tu dacă ne-am duce la America?

— Unde? a țipat Ana îngrozită. Doamne apără și păzește, Mihăieș, dă ce-i cu tine?

— Am vorbit la Arad cu niște oameni… Zice că-ți plătește drumul până acolo, iară dacă ai ajuns, poți lua cât pământ îți trebuiește, numai să-l poți birui…

— Cum să ne lăsăm satul? întrebă Ana, aspră; Să mergem la capătul pământului?

— Mulți s-or dus…

— Treaba lor…

Mihai n-a mai vorbit de plecare, dar era din ce în ce mai îngândurat. Își făcea socoteli: jumătate din munca lui din anul acela se ducea dracului, pe carul stricat, pe amenda cu pescuitul; pe urmă Miklos pusese vina pe el că ar fi betegit un armăsar de prăsilă, pe care l-a lovit cu coada furcii în picior, fiindcă era nărăvaș din caleafară. Mihai vedea cum oamenii, care altădată îl prețuiseră, îi vorbeau ca din spatele calului; la crâșmă, când se așeza la masa lor, tăceau, dându-i să priceapă că-i stânjenește.
Ajunsese în rând cu Crăcea, cu Picuțu, cu urmele satului.
Pe la începutul lui mai Ana născu un băiat pe care-l botezară Todor. N-avea pe seama cui să-l lase, așa că stătea în casă și nu mai ieșea la lucru. Nemaiștiind ce să facă, Mihai se apucă și-i scrise fratelui său, care era neguțător în Ungaria, și-i spuse că, dacă nu-l ajută cumva, își pune ștreangul de gât. Nădăjduia că Iosiv are să-l

împrumute cu niște bani, ca să-și. Poată cumpăra un iugăr-două. Peste câteva luni primi carte. Frate-său îi scria să vie la Tisa, să se bage slugi la o moșie a grofului Bornemisza Aladâr, Mihai și Ana citiră scrisoarea, până o învățară amândoi pe dinafară. Li se rupea inima, dar își dădeau seama că nu le rămâne altceva de făcui.
Ana era din nou însărcinată și Mihai voia s-o aștepte până va naște, dar ea se împotrivi»

— Nu mai stăm… Dacă-i să fim slugi, apoi mai bine în străini. Acolo barem nu te râde nime.

Ana vedea limpede că pe Mihai îl cuprinsese o groază, ca de moarte, cu cât se apropia vremea ca să ia o hotărâre.
Căuta să-l îmbărbăteze și numai ea știa cât îi venea de greu:

— N-om rămâne acolo, Mihăieș… Om veni înapoi cu bani mulți… Ungaria nu-i America. Scriei-i lui Iosiv că venim… Auzi tu, nu zăbovi, omule!

El o privea mirat. N-o mai cunoștea, așa se făcuse de rea. Ochii negri îi străluceau arareori și atunci numai de tnânie:

— Nu-i bai! Le-om arăta noi cine suntem, dumnezeul mamii lor, la toți!

Mihai nu știa că acum câteva zile, întorcându-se de la fântână, Ana se întâlnise cu Miklos. Acesta se ținea tot semeț, deși îmibătrânise. Pleșuvise și mustața îi atârna
«sub nări ca un fuior nescărmănat. Miklos s-a oprit, și-a pus mâinile în șolduri și a râs, arătându-și dinții stricați, mâncați de carii și de tutun.

— Hei, muierea lui Dumnezeu… Te-ai făcut ca 6
scoabă. Iară ești grea! Se vede că te încalecă des bărbatul! Dacă nu erai proastă, azi ai fi doamnă…

Ana l-a înjurat de mamă și l-a amenințat că-i sparge olul în creștet s.

— Orăcăi ca o broască, bată-te Dumnezeu!

Dar acasă, după ce l-a pus în pat pe Țodor, a ktaî o oglindă, s-a dus la fereastră și și-a privit obrazul tăbăcit de vânt, cele două crețuri timpurii ce se săpaseră la rădă--
cina sprâncenelor. Parcă s-a rupt ceva înăuntrul ei. Fusese o fătuță nebună și fără griji, jucase la horă simțind că plutește, și acum, deodată, fără să fi avut nicio bucurie, s-a trezit zbârcită, urâtă și bătrână. În clipa aceea i-a urât și i-a blestemat (pe Mihai, pe Todoruț și pe cel ce urma să vie și-i îngreuna pântecele.

îndată, speriată, a căzut în genunchi pe locul unde se afla și s-a rugat lui Dumnezeu s-o ierte. Mihai era în pădure să fure lemne și până s-a întors acasă, Ana nu și-a aflat liniștea. Doamne, da dacă-l prinde cumva? Sau dacă dosul are să puște după el? Când l-a văzut intrând pe poartă, a fugit înaintea lui, ca odinioară. Mihai era așa de obosit, că abia se mai ținea pe picioare.

— Nu te-a prins? întrebă ea.

; — Prins pe muma lor… Lemnele le-am lăsat la Bitu-
Șița, la marginea satului… Mâne noapte mă duc să le iau.

Ana nu știa cum să-i intre în voie și până la urmă,
— Păldndu-ș’i pe inimă, a prins cocoșul de sămânță, l-a tăiat și i-a pregătit zeamă grasă. S-a dus la cârciuma cu trei ouă în batistă și s-a’ântors cu un pac de tutun și o sticlă de pălincă, pe datorie. S-a așezat lângă el și l-a privit cum mănâncă, așa de hămesit că nu putea scoate o vorbă. Se gândea: „Om în toată firea și noi mai că nu murim de foame“. Tuși și-i spuse poruncitoare:

— Măi omule, pune-te și scrie-i lui Iosiv. Merem.

— Bine, bine, s-a posomorit el. După ce-i naște tu…

Mie nu-mi purta grije… Știi ce? Mai bine îi scriu eu. (Ana învățase bine la școală. Știa să scrie, să citească și să cânte cele opt glasuri. Îi plăcea câteodată să se așeze în fața hârtiei, să ascuțească o pană de gâscă și să-și scrie numele de fată: Ardelean Ana… pe urmă pe cel de muiere măritată: Moț Ana.)-

Peste câteva săptămâni, când Ana era în luna a șaptea le veni vestea că Iosiv le găsise loc pe moșia acelui grof Bomemisza, în județul Szolnok, lângă Tisa. Deocamdată Mihai putea fi numit doar sămădău mic, până ce avea să se dovedească ce fel de om este.

„Meltoșagoș groful este pita lui Dumnezeu,scria Iosiv.
Pe cine iubește acela are de la el multă milă vaț cujetat bine și io vreau sămăntorc înapoi în sat peste un An doi.
Scrieți când veniți să știu că io luna vietoare mă duc la Solnoc și iară vorbesc de voi. Al vost iubitor frate și cumnat Moc Iozsef.“

începură să vândă puținele lucruri, gândindu-se că
Iosiv are să-i ajute la început, Mihai a scos scândurile din pod și a meșterit două lăzi mari, în care și-a îngrămădit toate boarfele. În fiecare seară casa le era plină de vecinii
Care veneau să-și ia rămas bun și să se mire ce curaj le-a
Venit de-și lasă și satul lor, și sărăcia lor, și se duc. Într-o seară a venit și Miklos. Era afumat și lăcrimos *.

— Și așa… Mereți în anyaorszăg… Ehei, eu cine știe… Mie aici în Lunca asta, bat-o voia lui Dumnezeu, îmi putrezesc oasele…

Băgând de seamă că Mihai îl privește pieziș, s-a apropiat de el, clătinându-se:

— Nil fi mânios, mă. Ce dracu… Ce-o fost o trecut…-
Bată-l Dumnezeu pe cine se mai gândește… Uite aici…
Ți-am adus ceva… Nu poți merge în Ungaria așa golișel cum te afli. Na, niște haine de-ale mele… Ți-or Veni cam mici, da nu-i bai. Să nu fii zdrențuros… Na, mă…

Azvârli pe masă un pachet învelit în foaie de ziar.

Mihai văzu roșu înaintea ochilor. Își strânse pumnii, dar tocmai când voia să-l trimită la toți dracii, Ana surâse, se ploconi atâta cât îi îngăduia sarcina și spuse:

— Mulțămim, domnule Milkos, mulțămim frumos…

— Ei, ho… Miklos oftă. Aveți să vedeți și voi amu cât îi de ușoară viața de slugă peste slugi… Așa am socotit și eu când am venit încoace. O să-mi fac bani, o să mă întorc acasă și mi-oi lua pământ… Iacă, făcu el, ridicând mâna de care spânzura harapnicul, asta mi-o mai rămas. Asta și dușmănia oamenilor. Într-o zi m-or tăia…
No, drum bun și Dumnezeu să vă ajute…

După plecarea lui, Mihai stătu multă vreme în mijlocul odăii, cu bărbia în piept. Deodată se făcu roșu, se duse la Ana și fără nicio vorbă îi trase o palmă. Ea se rezemă de perete și se uită la el cu ochi mari. Mihai mai dădu o dată. Atunci ea se repezi la el și, prinzându-l
de piept, cu o putere neobișnuită, îl împinse cât colo.

— Să nu rădici mâna asupra mea, auzitu-m-ai? Că-ți crăp capul! Te ții domn? Pară-țî bine că o fost beat, și ți-o adus haine, să ai ce pune pe tine…

— Muiere!

— Nicio muiere! Și… să nu mai dai în mine niciodată! auzi? Niciodată, cât îi trăi.

Toderuț, trezit din somn, începu să țipe speriat.

— Taci și tu, că iau zbiciul de după ușe. Culcați-vă și dormiți!

Amuțit, Mihai se vârî în pat. Într-un târziu, când Ana yeni și ea, îi spuse, privind în meșter-grindă:

— Nu fi mânioasă, măi muiere…

— De ce? se miră ea, oftând.

Că te-am lovit…

— Dormi. Nu-i bai.

Plecară peste o săptămână, petrecuți de întreg satul care-i căina.

Când au trecut prin fața bisericii, au oprit căruța, s-au dat jos și s-au pus în genunchi în colbul drumului.
Mihai înghițea cu greu un nod ce i se pusese de-a. Curmezișul gâțlejului și trăgea cu ochii la Ana. Dar fața ei era împietrită și buzele uscate șopteau fără glas:

— „Tatăl nostru, carele ești în ceruri..

După ce satul a rămas în urmă, Mihai nu s-a mai putut Stăpâni. A sărit din căruță, făcând semn cumnatului să mine mai departe, s-a trântit în șanț și a început să plângă. De la un timp, zdroncănitul căruței nu se mai auzi. Atunci s-a sculat și a pornit cu pași târșiți în urma ei

5

Drumul a durat vreo patru zile. Todoruț plângea mereu și nu putea dormi de fumul de pipă, de mirosurile grețoase care o făceau pe Ana să verse icnind. Mihai se ruga mereu de călători:

— Nu vă supărați, faceți bine… îi grea… îi într-î șaptea lună…

Până când o unguroaică grasă îi repezi:

— Lasă, omule, ce? Noi nu pricepem?

— A icineea zi de dimineață au ajuns. Iosiv, îmbrăcat orășenește, eu o scurtă neagră și cizme lucioase, îi aștepta la gară. Niciunul nu știa cum să înceapă vorba, după ce se sărutară, până ciând Iosiv zise:

— Haideți… Am venit cu o eoeie de la domnie…

Așa a început noua lor viață-. Copilul, care s-a născut a murit la câteva luni și l-au îngropat pe marginea Tisei, într-un cimitir mic. În anul următor, Mihai a ajuns sămădău, în locul unuia Sândor, care fura prea din cale-afară.
Locuiau într-o căsuță albă, foarte curată, cu două odăi mici. Domnul căpitan ân rezervă Bornemisza Aladâr începu să țină la Mihai. Era holtei și trăia cu o slujnică frumoasă, lucru pentru care îl dăduseră afară din armată.
Se plimba rar pe moșie, mai mult stătea la Budapesta.
Crescătoria de porci, peste care Mihai era sămădău, număra la patru mii de capete și avea o sumedenie de slugi. Mihai era plătit bine și foarte curând începu să se descurce în afaceri. Cupeții care veneau de la oraș, cu el trebuiau să pună la cale cumpărăturile, pentru că înăl-

țimea-sa au stătea de vorbă: cu negustorii din pricina cărora sărăcea nobilimea. Din fiecare vânzare, Mihai avea parte, pentru bunăvoința lui și, pe deasupra, putea lua oricând cin ci-șase godaci, că nu se cunoștea din grămada cea mare, își cumpără două vaci de lapte, haine și lucruri de casă» Ana redeveni frumoasă, ca în tinerețe. Numai ochii Își pierduseră pentru totdeauna strălucirea, devenind aspri ca oțelul. Prin 1901 li se născu o fată pe care o botezară Ana, apoi un băiat îraian, care muri la cinci ani; mai târziu o altă fată Emilia, și încă vreo trei copii, cărora nu le-a fost dat să’ trăiască. Todor n-avea nicio grijî. Se juca toată ziua prin pustă, cu alții de seama lui.
și abia de mai știa românește. Era un copil ciudat. Închis și scump la vorbă,

6

Peste trei ani de la venire uitară sărăcia rușinoasă din trecut. Pe moșie intezăii, vătafii și sămădăii furau cât puteau. Numai pălmașii o duceau greu. Dar asta n-o privea pe Ana, era treaba lor. Dacă erau proști. Ea voia să adune cât mai mulți bani, să se întoarcă în sat și să cumpere pământ. Avea o ladă mare, de gorun, căreia Îi făcuseră fund dublu. Acolo țineau teancurile de bani și ftșicurâie de aur, împreună cu un pistol mare, iar deasupra haine și tot felul de boarfe. Seara, după ce Mihai se întorcea de la treburi, se încuiau amândoi în odaia din fund și numărau…

— Asta face nouă jugăre jumătate de pământ prima, de la Grinduri, spunea Ana, încruntată.

— Da, Ană…

Mihai era mulțumit, umbla îmbrăcat bine, purta veston negru, chimir cu nasturi de argint, cizme înalte, moi și cămașă ca zăpada. Numai harapnic n-a voit să-și ia;
când se ducea să vadă turmele, împrumuta unul de la un sămădău mai mic. Veneau des pe la ei intezăul, un om
. Gras, rotund și fără barbă, numai cu câteva fire de mustață țepene ca la un cotoi, și papa protestant. O dată la trei.
luni, Mihai mergea la castel să dea socoteală. Căpitanului
Bornemisza îi plăcea firea lui dârză și-l înțepa adeseori cu vorba, să-l vadă cum răspunde. („Este. În el, draga mea, o anumită eleganță, ceva fin, spunea el surorii sale, o fată bătrână, care trăia în cultul unui logodnic mort
’acum cincisprezece ani în urma unei căzături de pe cal, la o manevră imperială. Rasă bună, valahii…")

— De ce să vă mai duceți acasă? se mira pastorul protestant. Nu stați bine aici? N-aveți un rost?

— Noi suntem români î răspundea Mihai aspru.

— A, da, da… Sângele apă nu se face, mormăia jenat pastorul.

Uneori seara, Ana începea să râdă din senin, nevenindu-i să creadă că nu mai sunt săraci. Îi spunea bărbatului:

— Vezi, dacă nu veneam?

— ~ Am avut noroc cu Iosiv, răspundea el supărat din pricina acestei veselii nerușinate, care ar fi putut aduce și ceasul rău. Ce? Crezi că toată lumea putea ajunge ca noi? Înălțimea-sa e plin de datorii la neguțătorul pe care-l slujește Iosiv… De aceea ne-a primit, ca să-i
Iacă pe plac neguțătorului…

— Da de unde! dădea din mână Ana, supărată. Oamenii harnici își fac stare orișiunde… Numai puturosul piere.

— Hm, mormăia Mihai și tăcea. Nu-i plăcea să se pună împotriva ei, că n-ar mai fi scos-o la capăt. Ea se schimbase, de n-o mai cunoștea de multe ori. Cu toate că nu mai era ofilită, îmbătrânea. În schimb Mihai arăta foarte bine. Înalt, cu ochii verzi, mustața tunsă orășenește, umerii lați și spatele drept ca scândura. De câteva ori, văzmdu-l călare, domnișoara Bornemisza se gândi, fără să-și dea seama că făptuiește un sacrilegiu, că exact așa se ținea în șea și domnul Vitez ghici assakilrthi es ublonezkurthi Ghyczy Lehel, logodnicul ei, căruia îi fusese
’hărăzită moarte de erou. Și Ana vedea cum femeile, nevasta popii, fata cea mare a intezăului, dau ochii peste cap când il văd pe Mihai, dar nu-i păsa. În ladă se adunau tot mai mulți bani. Într-o zi Ana spuse:

— Măi Mihai, eu zic să băgăm banii la bancă… întreabă pe oarecine de o bancă bună…

Nu-i plăcea să știe banii afară din casă, și carnetul pe care-l primiră de la Atlami Bank i se părea Anei fără niciun preț, dar auzise de ani ea omoruri și jafuriîntâmpl aite, pe pustă, încât o apucă teama ca nu cumva să se piardă truda atâtor ani. Fetele erau mărișoare: Anuța uiiibla lî școală, în clasa a IV-a, Emilia într-a I-a, așa că
Ana avea ajutor la treburile casei. Le lăsa pe de să facă de toate, iar ea începu să îngrașe gâște, curcani și să țină patru vaci. Trimiteau laptele la oraș, odată cu proclusul moșiei. Ana purta haine dintr-uri material foarte tare, să nu se rupă. Fiecare filer era chivernisit, singurul loc unde „domneau” era masa; mâncau mult și ea, și Mihai, iar la prânz copiii n-aveau voie să scoată o vorbă, fiindcă îi plesnea îndată cu dosul lingurii peste gură. În fiecare an își făceau socoteala că la primăvară vor porni spre casă, dar nu se îndurau să se despartă de bine, cu toate că abia așteptau să se vadă stăpâni cu adevărat pe avutul lor. Mihai o lăsa pe ea să hotărască totul; numai, din când în când îl cuprindea un dor bolnav de casă. Ana știa să nu zică nimic, atunci când el venea acasă mort de beat, pus pe ceartă. Îl lăsa să bodogănească în voie, apoi Mihai se ducea pe marginea Tisei, unde se așeza pe o movilă lătăreață, privea curgerea molcomă a apei și îngâna printre lacrimi:

„Foaie verde, foi de prun,

Drag mi-i să pornesc la drun.

S-aud calu tropotind
Și căruța zdroncănind…"

Dormea afară, în antreu, iar a doua zi se scula cu dureri de cap, morocănos și-i spunea Anei:

— Muierea lui Dumnezeu! lî vremea să merem acasă!
Doară nu vrei să ne îngropăm aici…

Copiii creșteau. Pe Todor îl prinsese odată maică-sa în grajd cu o slujnicuță sub el, și-l bătuse cu biciul.
Anuța, fata cea mare, era destul de urâțică, tăcută și muncitoare; în schimb Emilia avea năravuri de domnișoară, bătea din picior, mai ales în fața lui Mihai, care nu știa cum să-i mai intre în voie.

— Taci, Miliuța tatii, taci, să nu te audă mă-ta… Îți aduc eu ce vrei tu de la Peșta, săptămână vietoare.

— Nu Peșta! Budapest! îl îndrepta ea. Nu vă mai subțiați oleacă!

în 1912 Ana rămase iarăși însărcinată. Pentru prima oară în viața ei se simțea mamă cu adevărat. Mihai, rușinat, socoti că e cam necuviincios să faci copii la vârsta asta și-i veni să intre în pământ când căpitanul
Bornemisza îl felicită. Băgă de seamă că nici ceilalți copii nu se simțeau tocmai în largul lor. Todor veni odată acasă cu un ochi vânăt și cu un dinte lipsă.

— Ce-i cu tine? îl întrebă mamă-sa.

El nu voi să-i spună nimic, dar când o văzu că începe să se înfurie, îi povesti plângând cum Ioșca, un argat de la grajduri, om de vreo patruzeci de ani, strigase în urma lui: „Mă, că bine vă înmulțiți… Se vede că vă priește aici la noi! “

Todor sărise la el, dar bineînțeles fusese bătut.

— Așa? râse rece Ana, legându-și broboada și încingând un brâu de lână peste mijloc. No, nu-i bai!

— Unde te duci, măicuță? întrebaseră fetele speriate.

— Tăceți din gură și ședeți acasă, să nu vie careva și să fure.

Se duse drept la grajduri și-l chemă pe Ioșca afară.
Acesta veni curios, dar nu se dezmetici bine și Ana îi cârpi o palmă răsunătoare, apoi încă una și la urmă un pumn în piept, de-l rostogoli pe jos. Tocmai atunci se deschise poarta și căpitanul Bornemisza intră cu droșca.
Ioșca fugi la el și, rezemându-se de scară, i se plânse.

— Du-te dracului, idiotule! râse căpitanul și ridică biciușca. Dacă și o femeie te poate bate, mare folos o să am de tine!

De atunci oamenii curții începură să se teamă de Ana și chiar Mihai se simți sfios față de ea, multă vreme.
Pe copilul care se născu, blond, cu ochii albaștri-deschiși, îl botezară Pavel, dar ea începu să-l alinte pe ungurește,
Palii. Ceilalți încetară să existe pentru ea și nu zise nimic când auzi că Todor s-a înhăitat cu o codană. Lui
Palii îi cumpăra de la oraș cele mai frumoase lucruri și. Nu-și încăpea în piele de bucurie și mândrie icând o auzea pe nevasta intezăului:

— Îi ca un copil de grof… doamne, ține-l, doamne…

Pe fete le trimisese la Budapesta: pe Anuța într-o școală de menaj, iar pe Emilia într-un institut de călugărițe unde erau primite fetele negustorilor rurali și ale țăranilor bogați. Mihai devenise omul de încredere al căpitanului, care voia chiar să-l numească administrator, îndată ce va găsi un motiv ca să se descotorosească de cel vechi, fratele amantei lui, de la care avea acum vreo trei copii. De aceea Mihai umbla tot mai des pe la
Budapesta și odată, câțiva cupeți îl duseră, după un chef, într-o casă mare, plină de oglinzi și covoare, și de muieri îmbrăcate în cămăși scurte, de mătase. Intrase în odaia uneia, Iulișka, și aceasta. Îl iubise așa cum; Mihai nu-și putea închipui că se poate. Iubi. Păcatul îl cam apăsa, dar n-avea cui să se spovedească, nefiind în tot județul țin popă ortodox, iar cu papistașii și reformata nu voia să aibă de-a face.