Amintiri de la miezul noptii

Prolog

Kowloon — mai 1949

— Trebuie să pară un accident. Crezi că te descurci?

Era o insultă. Simțea cum îi crește furia. Aceasta era o întrebare pe care o puneai unui amator cules de pe stradă. Era tentat să-i răspundă cu sarcasm: Oh, cred că mă descurc. Ați prefera un accident în casă? Pot aranja ca ea să-și rupă gâtul căzând de pe scări. Ca și dansatoarea din Marsilia. Sau se poate îmbăta și îneca în baie. Ca și moștenitoarea din Gstaad. Sau ar punea lua o supradoză de heroină. Scăpase de trei în felul acesta. Sau ar putea adormi în pat cu o țigară aprinsă. Ca și detectivul suedez la L’Hôtel, pe malul stâng al Senei. Sau poate că ați prefera un accident în afara casei? Pot aranja un accident de circulație sau prăbușirea unui avion sau dispariția pe mare.

Dar nu a spus nimic din toate aceste lucruri, pentru că, de fapt, se temea de bărbatul din fața lui. A auzit despre el prea multe povești care te înghețau și avea toate motivele să le creadă. Nu spuse decât:

— Da, domnule, pot aranja un accident. Nu va ști nimeni.

Chiar în momentul în care a rostit cuvintele, i-a trecut prin minte gândul: El știe că eu știu, însă a așteptat reacția bărbatului.

Erau la etajul al doilea al unei clădiri din orașul cetate Kowloon, construit în 1840 de un grup de chinezi pentru a se apăra de barbarii britanici. Zidurile cetății au fost bombardate în al doilea război mondial, dar mai erau și alte ziduri care-i țineau departe pe intruși: bande de cuțitari, drogați și perverși mișunau ca iepurii pe străzile întortocheate și prin gangurile clădirilor promiscue. Turiștii erau avertizați să ocolească aceste locuri; nici chiar poliția nu se aventura pe strada Tung Tau Tsuen sau la periferiile orașului. Dincolo de fereastră se auzeau zgomotul străzii și strigătele în amalgamul de limbi ale locuitorilor orașului cetate.

Bărbatul îl studia cu ochii înghețați și tăioși. Vorbi într-un târziu:

— Foarte bine. Te voi lăsa să alegi singur metoda.

— Da, domnule. Este persoana aici, în Kowloon?

— La Londra. Se numește Catherine. Catherine Alexander.

O limuzină urmată de o a doua mașină în care se aflau două gărzi de corp înarmate l-au dus pe străin la Casa Albastră din Lascar Row, în cartierul Tsim Sha Tsui. Casa Albastră era frecventată numai de anumiți oameni, persoane foarte importante. Șefi de state, stele de cinema și președinți de corporații erau clienții acestui lăcaș. Directorul se mândrea cu discreția pentru care era cunoscut stabilimentul pe care-l conduce. Cu zece ani în urmă, una dintre tinerele care lucrau aici a discutat cu un reporter despre unii clienți, iar în dimineața următoare a fost găsită în portul Aberdeen, cu limba tăiată. La Casa Albastră se vindea orice: virgine, băieți, lesbiene, animale, bărbați. Era singurul loc cunoscut de străin, unde se mai practica arta Ishinpo, care data din secolul al zecelea. Casa Albastră era un Corn al Abundenței pentru plăcerile interzise.

De data aceasta bărbatul a comandat gemenii. Erau doi tineri cu trăsături plăcute, trupuri incredibil de frumoase și lipsiți total de inhibiții. Își aminti ultima oară când a fost aici, mâinile cu mângâieri blânde, gurile fierbinți care i-au încălzit trupul. Simțea deja începutul unei erecții.

— Am ajuns, domnule.

După trei ore, mulțumit și satisfăcut, străinul a comandat șoferului să pornească spre Mody Road. Privea prin parbriz luminile strălucitoare ale orașului care nu dormea niciodată. Chinezii îi spuneau Gau-Iung — Nouă Dragoni — iar străinul își imagina acum cei nouă dragoni înlănțuind orașul cu cele nouă capete, devorându-i pe cei slabi și netrebnici. Dar el nu ea nici slab, nici netrebnic.

Au ajuns la Mody Road.

Preotul taoist care-l aștepta aici părea decupat dintr-un pergament antic, îmbrăcat în roba orientală, cu barba albă, scurtă și țepoasă.

— Jou Sahn.

— Jou Sahn.

— Gei do chin?

— Yat-chihn.

— Jou.

Preotul a închis ochii într-o rugă tăcută, mișcând între degete un fel de mătănii. Cana de lemn din fața lui s-a umplut cu bețișoare care tremurau. Un bețișor a căzut și celelalte au încetat să mai tremure. La fel de tăcut, preotul taoist și-a consultat cărțile, apoi s-a întors spre vizitatorul său. Vorbea într-o engleză poticnită:

— Zeii spun că în curând vei scăpa de un dușman periculos.

Bărbatul tresări încântat. Era prea inteligent să nu știe că antica artă Chim era o superstiție, dar tot pentru că era inteligent, nu o ignora. Pe urmă, astăzi era o zi de bun augur — era Sfântul Constantin, ziua lui.

— Zeii te-au binecuvântat cu Gunf Shui.

— Do Jeh.

— Hou Wah.

După alte cinci minute, străinul era din nou în limuzină, în drum spre Kai Tak, aeroportul din Hong Kong, unde avionul său personal aștepta să îl ducă la Atena.

Ioannina. GRECIA — iulie 1948

Capitolul unu

Se trezea țipând în fiecare noapte, de fiecare dată din pricina aceluiași vis. Era în mijlocul unui lac, pe o furtună îngrozitoare, iar un bărbat și o femeie se străduiau să o scufunde în apa înghețată a lacului, să o înece. De fiecare dată se trezea înspăimântată, sufocată și udă de transpirație.

Nu știa cine este ea acum, nu avea nici o amintire din trecut. Vorbea englezește — dar nu știa din ce țară vine, cum a ajuns în Grecia, dar mai ales nu știa cum a ajuns în micul lăcaș al Carmelitelor care o adăposteau.

Pe măsură ce trecea timpul, avea flashuri de memorie, scurte și efemere imagini care veneau și dispăreau în fracțiuni de secundă prea repede pentru a le înțelege, pentru a le analiza. Veneau în cele mai neașteptate momente, o luau pe nepregătite și o lăsau în cea mai disperată confuzie.

La început a pus întrebări. Călugărițele Carmelite erau bune și înțelegătoare, dar făceau parte dintr-un ordin al tăcerii și singura căreia i se permitea să vorbească era Maica Theresa, bătrâna și fragila Maică superioară.

— Știți cine sunt eu?

— Nu, copila mea, spunea Maica Theresa.

— Cum am ajuns aici?

— La poalele acestui munte este un sat, numit Ioannina. Anul trecut, în timpul unei furtuni, tu erai pe lac, într-o barcă. Barca s-a scufundat, dar din mila Domnului, două dintre surorile noastre te-au văzut și te-au salvat. Te-au adus aici, în mănăstirea noastră.

— Dar… de unde veneam eu înainte de această întâmplare?

— Îmi pare rău, copila mea, nu am de unde să știu.

Nu s-a mulțumit numai cu atât. A continuat să întrebe:

— Nu a întrebat nimeni de mine? Nu a încercat nimeni să mă găsească?

Maica Theresa clătina neputincioasă din cap.

Nimeni.

Ar fi vrut să urle de disperare. A continuat să pună întrebări.

— Ziarele… ziarele trebuie să fi scris despre dispariția mea?

— După cum știi, nouă nu ni se permite nici o formă de comunicare cu lumea exterioară. Trebuie să acceptăm voința Domnului, copila mea. Trebuie să-i mulțumim pentru mila Lui. Ești în viață.

Atât a reușit să obțină de la călugăriță. La început a fost prea bolnavă pentru a se preocupa de astfel de lucruri, dar încet, pe măsură ce treceau lunile, și-a recăpătat puterea și sănătatea.

Când a fost în stare să se ridice și să meargă, își petrecea zilele îngrijind grădina plină de flori a mănăstirii — un curcubeu de culori în lumina incandescentă care scălda coasta Greciei, lumină celestă și translucidă, tulburată ușor de briza blândă, care aducea aroma de lămâi și viță de vie.

Atmosfera era senină și calmă și totuși ea nu-și găsea liniștea. Sunt pierdută, gândea ea, și nimănui nu-i pasă de mine. De ce? Am făcut ceva îngrozitor? Cine sunt eu? Cine sunt? Cine sunt?

Frânturile de imagini continuau să vină pe nepregătite, fără nici un înțeles. Într-o dimineață s-a trezit brusc — era într-o cameră, cu un bărbat dezbrăcat lângă ea. A fost un vis? A fost ceva ce i s-a întâmplat în trecut? Cine era bărbatul acela? Cineva cu care s-a căsătorit ea? A avut un soț? Nu avea verighetă. De fapt nu avea nimic, decât veșmântul negru al Ordinului Carmelitelor, pe care i l-a dat Maica Theresa și o broșă, o pasăre minusculă din aur, cu ochi de rubin și aripile întinse în zbor.

Era o anonimă, o străină care trăia printre străini. Nu avea pe nimeni să o ajute, nu avea un medic psihiatru care să-i spună că mintea ei a fost atât de traumatizată, încât putea rămâne integră numai dacă uita pentru totdeauna trecutul îngrozitor.

Dar imaginile continuau să vină, din ce în ce mai iuți. I se părea că mintea ei s-a transformat dintr-o dată într-un uriaș joc de cuburi dezordonat, din care lipsea mereu câte o imagine. Bucățile existente nu aveau nici un înțeles. A văzut în minte un studio enorm de filmare, plin cu bărbați în uniforme. Parcă se turna un film. Am fost actriță? Nu, ea părea să supravegheze. Ce să supravegheze?

Un soldat i-a dat un buchet de flori. Trebuie să le plătești tu, râdea omul.

După două nopți a avut un vis cu același bărbat. Parcă își lua rămas bun de la el, pe un aeroport și s-a trezit din somn plângând pentru că îl pierdea pe bărbatul acela.

După acest vis nu și-a mai găsit liniștea. Nu, acestea nu era doar vise, erau crâmpeie din viața ei, din trecutul ei. Trebuie să aflu cine am fost. Cine sunt.

Și, pe neașteptate, într-un miez de noapte, un nume a ieșit din abisurile subconștientului său.

Catherine. Mă numesc Catherine Alexander.

Atena, GRECIA

Capitolul doi

Imperiul lui Constantin Demiris nu se putea localiza pe o hartă și totuși el conducea un imperiu de cinci ori mai mare și mai puternic decât multe țări ale lumii. Era unul din cei doi sau trei cei mai bogați oameni din lume și avea o putere incalculabilă. Nu avea un titlu sau poziție oficială, dar în mod curent vindea și cumpăra prim-miniștri, cardinali, ambasadori și regi. Tentaculele lui Demiris erau pretutindeni, se țeseau în zeci de țări. Era un bărbat misterios, cu o minte strălucită și incisivă, cu un fizic izbitor — puțin peste înălțimea medie, piept rotund și umeri lați. Avea tenul închis, nasul drept, grecesc și ochii negri de culoarea măslinei. Avea fața unei păsări de pradă, un vultur. Când își dădea osteneala, Demiris putea fi extrem de plăcut. Vorbea opt limbi străine și era un povestitor renumit. Avea una dintre cele mai impresionante colecții de artă din lume, o flotilă de avioane personale, zeci de apartamente, castele și vile răspândite în întreaga lume. Aprecia frumosul, iar femeile frumoase i se păreau irezistibile. Avea reputația unui amant de clasă, iar escapadele lui romantice erau la fel de pitorești, ca și aventurile lui financiare.

Constantin Demiris se mândrea cu faptul că este patriot — steagul grec, alb-albastru, se ridica pe vila de la Kolonaki sau la Psara, insula lui privată — dar Demiris nu-și plătea taxele. Nu se simțea obligat să se conformeze regulilor aplicate oamenilor de rând. În venele lui curgea Ichor — sângele zeilor.

Aproape orice persoană venea la Demiris, dorea ceva de la el: finanțarea unui proiect de afaceri; o donație pentru o operă de caritate; sau pur și simplu puterea pe care i-o dădeau prieteniile lui. Lui Demiris îi plăcea să descifreze scopurile ascunse ale oamenilor, pentru că rareori erau fățișe. Mintea lui analitică era sceptică la adevărul de suprafață și prin urmare el nu credea nimic din ceea ce i se spunea, nu avea încredere în nimeni. Motto-ul său era: „Ține-ți prietenii aproape, dar dușmanii și mai aproape”. Reporterilor care i-au relatat viața, le-a permis să vadă numai farmecul și geniul omului sofisticat, al omului de lume. Nimeni nu avea nici un motiv să suspecteze că sub această fațadă plăcută se ascundea un criminal, un răzbunător până la sânge, un om al cărui instinct se repezea direct la vena jugulară.

Era neiertător și nu uita niciodată nimic. Pentru anticii greci dikaiosini, justiție, era adesea sinonim cu ekdikisis, răzbunare, iar pe Demiris îl obsedau amândouă. Își amintea fiecare jignire și aceia care au fost destul de neinspirați să-i fie dușmani, au fost răsplătiți cu vârf și îndesat. Nu au știut niciodată acest lucru, pentru că mintea matematică a lui Demiris născocea scheme exacte pentru a-i răsplăti, elaborând cu răbdare capcane, țesând pânza de păianjen în care erau prinși și distruși dușmanii lui.

Petrecea ore întregi săpând abisurile în care cădeau dușmanii săi. Își studia cu atenție victimele, le analiza personalitățile, le cântărea puterea și slăbiciunile.

Într-o seară, la un dineu, Demiris a auzit un producător de film referindu-se la persoana lui cu cuvintele „Grecul acela alunecos”. Demiris nu s-a grăbit să-i răspundă. Doi ani mai târziu, producătorul a semnat un contract cu participare internațională pentru un film, iar rolul principal l-a primit o actriță de renume. În această producție producătorul a învestit toți banii săi. Demiris a așteptat până când s-a filmat jumătate de film și apoi a convins-o pe actrița principală să-l abandoneze pe producător pentru o plimbare pe yahtul lui.

— Va fi ca în luna de miere, i-a spus Demiris actriței.

Și a fost ca în luna de miere, atâta doar că nu a existat și o căsătorie. Filmul a fost abandonat, iar producătorul a dat faliment.

Puțini erau aceia cu care Demiris nu și-a încheiat conturile prin jocurile sale periculoase, dar el nu se grăbea, îi plăcea să anticipeze, să plănuiască și apoi să execute. În ultimul timp nu mai avea dușmani, pentru că nimeni nu-și permitea să-i fie dușman; de aceea schemele lui se reduceau la cei din trecut.

Dar conceptul de dikaiosini pe care-l avea Demiris era ca un cuțit cu două tăișuri. Așa cum nu uita niciodată ofensele, el nu uita nici favorurile. Un pescar sărac, care i-a dat adăpost pe când era tânăr și fără bani, era acum proprietarul unei flote de vapoare de pescuit. O prostituată, care l-a hrănit și l-a îmbrăcat când era tânăr și nu avea cu ce plăti, a moștenit în mod misterios un imobil cu apartamente de închiriat, iar femeia nu a știut niciodată cine este binefăcătorul ei.

Demiris era fiul unui hamal din portul Pireu. Avea paisprezece frați și surori, iar în casa lor nu a fost niciodată suficientă mâncare pe masă.

De mic copil, Demiris a arătat înclinații deosebite pentru afaceri. Câștiga bani făcând tot felul de lucruri după orele de școală, iar la șaisprezece ani avea destui bani să deschidă o tavernă cu hrană caldă pentru hamalii din port. Și-a găsit un partener mai în vârstă decât el. Afacerea era rentabilă, iar partenerul l-a trișat și l-a alungat pe Demiris. I-au trebuit zece ani pentru a-l distruge pe omul acela, dar a făcut-o. Tânărul ardea de o ambiție nestăpânită. Nopțile stătea treaz, cu ochii strălucind în întuneric și se gândea, voi fi bogat. Voi fi cunoscut, într-o zi veți ști cu toții cine sunt eu! Era singurul gând cu care adormea. Habar nu avea cum o va face, știa doar că într-o zi acest lucru se va întâmpla.

În ziua în care Demiris a împlinit șaptesprezece ani, a citit din întâmplare un articol despre câmpurile petrolifere din Arabia Saudită și în acel moment s-a deschis pentru el o ușă magică. S-a dus direct la tatăl său.

— Plec în Arabia Saudită. Vreau să muncesc în câmpurile petrolifere.

— Too-sou! Dar ce știi tu despre câmpurile petrolifere?

— Nimic, tată, dar voi învăța.

După încă o lună, Constantin Demiris pleca de acasă.

Trans-Continental Oil Corporation îi obliga pe angajații săi de pretutindeni să semneze un contract de angajare pe doi ani, dar pentru Demiris acest lucru nu avea nici o importanță. Plănuise să stea în Arabia Saudită atâta timp cât își va face o avere. Își imaginase o aventură strălucită și misterioasă, pe un pământ exotic, cu femei exotice și cu aur negru țâșnind de pretutindeni din pământ. Realitatea a fost un adevărat șoc.

Într-o dimineață de vară, Demiris sosea la Fadili, un câmp petrolifer din mijlocul, deșertului, unde nu se găseau decât câteva clădiri sumbre din piatră, înconjurate de barastis, colibe acoperite cu vreascuri. Erau peste o mie de lucrători necalificați, cei mai mulți dintre ei fiind saudiți. Femeile care apăreau ocazional pe potecile întortocheate și prăfuite erau îmbrăcate din cap până-n picioare în negru.

Demiris a intrat în clădirea unde-și avea biroul J.J.McIntyre, directorul de personal. McIntyre l-a privit curios pe tânărul care a intrat în biroul său.

— Vasăzică, ai fost angajat, eh?

— Da, domnule.

— Ai mai făcut vreodată astfel de munci, fiule?

Pentru o fracțiune de secundă Demiris a fost tentat să mintă.

— Nu, domnule.

McIntyre îi zâmbi ironic.

— O să-ți placă la nebunie aici. Ești la un milion de mile de nicăieri, mâncarea este proastă, nu te poți atinge de nicio femeie, dacă nu vrei să fii castrat și nu ai nimic de făcut noaptea. Dar se plătește bine, așa-i?

— Am venit să învăț, spuse Demiris cu entuziasm.

— Mda? Atunci să-ți spun ce ar trebui să înveți mai întâi, și încă foarte repede. Te afli într-o țară musulmană. Asta înseamnă viață fără alcool. Oricine este prins că fură își pierde mâna dreaptă. Dacă este prins a doua oară i se taie și mâna stângă. A treia oară i se taie un picior. Dacă omori pe cineva, ești decapitat.

— Nu am de gând să omor pe nimeni, domnule.

— Așteaptă numai, mârâi McIntyre, abia ai ajuns.

Locul de muncă erau un adevărat Turn Babel. Erau oameni din zeci de țări, care vorbeau fiecare în limba lui maternă, Demiris avea ureche bună și învăța repede limbile străine. Oamenii munceau să construiască drumuri în deșertul neprietenos, construiau case, instalau echipamente electrice, linii de comunicații telefonice, făceau magazine, aduceau provizii de hrană și apă, proiectau sisteme de drenaj, organizau sistemul de asistență medicală și tânărului Demiris i se părea că fac o mie de alte lucruri foarte importante. Munceau la temperaturi de peste o mie de grade Fahrenheit, sufereau din cauza insectelor și țânțarilor, se îmbolnăveau de dizenterie și friguri. Dar chiar și aici, în inima deșertului, exista o ierarhie socială. În vârful scalei erau oamenii pe care muncitorii îi numeau „scrobiții”, iar funcționarii erau numiți „coate lustruite”.

Aproape toți cei ce se ocupau de forările propriu-zise, geologi, supraveghetori de sonde, ingineri și chimiști, erau americani, pentru că sonda de petrol a fost descoperită în Statele Unite și americanii știau să o folosească. Tânărul Demiris și-a pus în gând să se împrietenească cu toți. Petrecea aproape tot timpul pe lângă forori și punea mereu multe întrebări. Stoca informațiile, le absorbea așa cum nisipul însetat absorbea apa. A observat că se foloseau două metode de forare.

S-a apropiat de un muncitor care muncea lângă o sondă de 130 de picioare.

— Mă tot întreb de ce sunt două metode de forare.

Omul i-a explicat.

— Ei bine, fiule, una este pe cablu, cealaltă pe rotativă. În ultima vreme folosim mai mult rotativele. Sunt identice toate.

— Da?

— Da. Pentru fiecare trebuie să ridici o schelă, ca aceasta, pentru a ridica echipamentul care va fi coborât în puț. Privi chipul dornic de cunoaștere al tânărului. Nu știi de ce se numește derrick-schelă, nu?

— Nu, domnule.

— Derrick este numele unui renumit călău din secolul al XVII-lea.

— Înțeleg!

— Forarea cu cablu se folosește de multe secole. Acum multe sute de ani, chinezii o foloseau pentru a săpa fântâni. Făceau o gaură în pământ, ridicând o greutate de un cablu și lăsând-o să lovească în pământ. Așa se dislocau straturile de pământ. Dar acum, optzeci și cinci la sută din puțuri se sapă cu rotativa.

Omul își văzu mai departe de muncă.

— Vă rog să mă iertați, cum funcționează metoda forării cu rotativa?

Omul se opri din nou.

— În loc să disloci straturile de pământ, le sapi, adică le forezi. Vezi aici? În mijlocul sondei este un burghiu mobil, care este rotit de motor. Pe măsură ce înaintează, trage după sine și o țeava.

— Pare simplu, nu?

— Este mai complicat decât pare. Trebuie să găsești un mijloc de a îndepărta pământul rămas după excavare. Trebuie să separi apa și gazele din puț.

— Dacă sapă atât de mult, nu se tocește cuțitul rotativei?

— Ba da. Atunci trebuie să scoți tot echipamentul și să lași numai conducta în puț. Vrei să fi foror?

— Nu, domnule, dar am de gând să cumpăr câteva sonde.

— Felicitări. Acum mă lași să muncesc?

Într-o dimineață Demiris a urmărit instalarea unei sonde la un puț. A văzut că, în loc să sape adânc în pământ, cuțitul mușca din pereții laterali și scotea la suprafață pietrele.

— De ce face asta? întrebă Demiris un muncitor.

Bărbatul se opri din muncă și ridică o sprânceană.

— Face fortificarea pereților laterali. Pietrele scoase se trimit la analiză să vedem dacă au petrol în compoziție.

— Înțeleg.

Când totul mergea bine, Demiris auzea petroliștii strigând:

— Mă mut la dreapta, ceea ce însemna că mai sapă un puț.

Demiris a observat că în pământ sunt săpate zeci de gropi mai mici.

— De ce le săpați? a întrebat tânărul curios.

— Acestea sunt puțuri de prospectare. Ele ne spun ce se află dedesubt. Compania economisește o mulțime de timp, dar mai ales bani cu ele.

— Înțeleg.

Tânărul era fascinat, iar întrebările nu mai conteneau.

— Vă rog să mă iertați, de unde știți unde să forați?

— Avem o mulțime de geologi, care măsoară grosimea straturilor și studiază probele de pământ. Mai avem și sondele cu frânghie…

— Vă rog să mă iertați, ce sunt sondele cu frânghie?

— Un fel de burghie. Când…

Constantin Demiris muncea de dimineața până la apusul soarelui, cărând echipamente în arșița deșertului, curățând echipamentul, conducând camioane prin fumul gros al puțurilor care ardeau. Ardeau zi și noapte, intoxicând aerul și făcându-l de nerespirat.

J.J.McIntyre îi spusese adevărul. Mâncarea era proastă, condițiile de viață erau oribile, iar noaptea nu aveai nimic de făcut. Mai rău decât atât, Demiris simțea că fiecare por îi este plin de fire de nisip. Deșertul era viu și nu puteai scăpa în niciun fel de el. Nisipul intra în baraca lui, îi intra prin haine, îi intra în pori, simțea că înnebunește. Și apoi a fost și mai rău.

A început shamalul. Furtunile de nisip răvășeau totul în fiecare zi, luni de zile, un vânt cumplit urla, bătea cu o asemenea intensitate încât oamenii nu se mai puteau ține pe picioare, îi înnebunea.

Demiris privea pe fereastra barăcii lui nisipurile răscolite de vânt.

— Și noi muncim pe vremea asta?

— Cred și eu, Charlie. Nu suntem în stațiune de odihnă.

Se descoperea petrol peste tot în jurul lor. A fost descoperit un nou câmp petrolifer la Abu Hadriya și altul la Qatif și altul la Harad, iar muncitorii erau mai ocupați ca niciodată.

Au sosit doi străini. Un geolog englez cu soția sa. Henry Potter era un bărbat de vreo șaizeci de ani, iar soția lui, Sybil avea cam treizeci de ani. Într-un alt decor, pe Sybil, ai fi descris-o ca pe o femeie obeză, cu o voce ascuțită, extrem de neplăcută. În Fadili, Sybil era o frumusețe răpitoare. Pentru că Henry Potter era mai tot timpul plecat în prospecțiuni, soția lui stătea foarte mult timp singură.

Tânărului Demiris i-a revenit sarcina să o ajute să se mute în noua lor locuință.

— Este cel mai mizerabil loc pe care l-am văzut în viața mea, se plângea Sybil Potter. Henry mă târăște mereu după el prin cele mai nenorocite locuri. Nu știu de ce accept așa ceva.

— Soțul dumneavoastră face o muncă extrem de importantă, o asigură Demiris.

Femeia îi aruncă tânărului atrăgător o privire șireată.

— Soțul meu nu face toate muncile pe care ar trebuie să le facă, înțelegi ce vreau să spun?

Demiris înțelegea foarte bine ce dorea ea să spună.

— Nu, doamnă.

— Cum te cheamă?

— Demiris, doamnă. Constantin Demiris.

— Cum te strigă prietenii?

— Costa.

— Ei bine, Costa, cred că noi doi vom deveni foarte prieteni. Se vede cât de colo că nu avem nimic în un cu nenorociții de aici, nu?

— Nenorociți?

— Știi tu, străinii ăștia de aici.

— Trebuie să mă întorc la muncă, se grăbi Demiris să scape de ea.

În următoarele câteva săptămâni, Sybil Potter a găsit tot felul de pretexte să trimită după tânărul cel chipeș.

— Henry a plecat din nou azi dimineață, i-a spus ea într-o zi. A plecat să-și facă păcătoasele de inspecțiuni, adăugă frustrată. Ar trebui să sape mai mult pe-acasă.

Demiris nu i-a răspuns. Geologul era un om foarte important în companie și Demiris nu avea de gând să se încurce cu nevastă-sa și să-și pună în pericol slujba. Nu era sigur de ce, dar știa că într-un fel sau altul această slujbă va fi pașaportul spre tot ce a visat până acum. Petrolul era viitorul omenirii, iar el era hotărât să își ia partea lui.

Într-un miez de noapte, Sybil Potter a trimis după el. Demiris a venit la baraca lor și a ciocănit în ușă.

— Intră, o auzi pe Sybil, care era îmbrăcată într-o cămașă de noapte prin care se vedeau toate formele.

— Eu… ați vrut să mă vedeți, doamnă?

— Da, intră Costa. Uite, veioza asta nu funcționează.

Demiris își feri privirea și se îndreptă spre lampa cu pricina, începând să o studieze.

— Nu are bec… dar simțind trupul care se freca de el, continuă… doamnă Potter…

Buzele ei erau pe buzele lui și trupul femeii îl împingea spre pat. După aceea Demiris nu s-a mai putut controla. Nu știa când s-a dezbrăcat, știa doar că o auzea strigând fericită:

— Așa! Ah, da, așa! Dumnezeule, de când…! Oh, dragule, cât te iubesc!

Într-un târziu l-a cuprins frica. Ce naiba am făcut? Dacă află Potter sunt un om terminat.

Citindu-i parcă gândurile, Sybil îi spuse:

— Acesta va fi micul nostru secret, dragule, nu?

Micul lor secret a durat și în următoarele câteva luni. Demiris nu putea sub nici o formă să o evite și pentru că soțul ei era mai tot timpul plecat, Demiris nu găsea nici o scuză să nu se culce cu ea. Lucrurile s-au încâlcit și mai tare după ce Sybil Potter s-a îndrăgostit la nebunie de ei.

— Ești prea bun să muncești într-un asemenea loc, dragule. Noi doi vom pleca înapoi în Anglia.

— Casa mea este în Grecia.

— Nu mai este, spuse femeia, mângâind trupul zvelt. Tu vii cu mine. Am să divorțez de Henry și o să ne căsătorim.

Demiris intră în panică.

— Sybil eu… eu nu am nici un ban… eu…

Femeia îl săruta cu pasiune.

— Asta nu este o problemă. Știu eu cum vom face bani, iubitule.

— Știi?

— Noaptea trecută Henry mi-a spus că tocmai a descoperit un nou zăcământ. Știi, este foarte priceput la asta. Oricum, părea foarte bucuros. Înainte de a pleca a scris un raport și m-a rugat pe mine să-l trimit. Îl am aici. Vrei să-l vezi?

Inima lui Demiris începu să bată iute.

— Da, aș… aș vrea să-l văd.

O văzu ieșind din pat, îndreptându-se spre masa din colțul camerei și întorcându-se înapoi în pat cu un plic mare.

— Deschide-l.

Demiris ezită o clipă, apoi îl deschise și luă hârtiile. Erau cinci pagini de raport. Le răsfoi repede, apoi începu să le citească cu foarte mare atenție.

— Informațiile astea merită ceva?

Auzi, informațiile aste merită ceva?Era un raport despre un zăcământ care părea a fi cel mai mare din istoria petrolului. Demiris înghiți în sec:

— Da. S-ar putea…

— Ei, ai văzut? exclamă Sybil fericită. Acum avem și bani.

Demiris oftă.

— Nu-i chiar așa de simplu.

— De ce?

— Informațiile sunt valoroase pentru cineva care își poate permite să cumpere parcele de teren în această zonă. Dar costă foarte mult.

El nu avea decât trei sute de dolari în contul de la bancă.

— Oh, nu-ți face griji. Henry are bani. Am să scriu un cec. Cinci mii de dolari ajung?

Lui Demiris nu-i venea să-și creadă urechilor.

— Da. Nu… nu știu ce să mai spun..

— Este pentru noi, dragule. Pentru viitorul nostru.

Tânărul se ridică într-un cot, gândind cu intensitate.

— Sybil, crezi că ai mai putea ține raportul pentru o zi sau două?

— Bineînțeles, îl țin până vineri. Vei avea destul timp, dragule?

El dădu încet din cap.

— Suficient.

Cu cei cinci mii de dolari pe care i-a dat Sybil — Nu, nu sunt cadou, sunt împrumut, își spunea el întruna — Constantin Demiris a cumpărat parcele din terenul petrolifer, în jurul zăcământului potențial. Câteva luni mai târziu, când au început forările, Constantin Demiris s-a trezit milionar peste noapte.

Lui Sybil Potter i-a dat înapoi cei cinci mii de dolari, i-a cumpărat o cămașă de noapte și el a plecat în Grecia. Sybil nu l-a mai văzut niciodată.

Capitolul trei

Există o teorie conform căreia nimic în natură nu se pierde — fiecare sunet scos vreodată, fiecare cuvânt rostit rămân undeva suspendate în spațiu și timp, până vine vremea să ți-l amintești.

Înainte de a se fi inventat radioul, cine ar fi crezut că spațiul poate fi plin de sunete, știri și voci din întreaga lume? Va veni o zi când ne vom putea întoarce în timp și vom putea reasculta discursul lui Lincoln de la Gettysburg, vocea lui Shakespeare, Jurământul de pe Muntele…

Catherine Alexander auzea voci din trecut, dar erau doar fragmente disparate și o umpleau de confuzie…

„Știi că ești o fată deosebită, Cathy? Am simțit-o de prima dată când ne-am întâlnit…”

„S-a terminat. Vreau să divorțez… Iubesc pe altcineva…”

„Știu cât de urât m-am purtat… vreau să-mi răscumpăr greșelile…”

„El a încercat să mă omoare.”

„Cine a încercat să vă omoare?”

„Soțul meu.”

Și vocile continuau. Erau ca un torent învolburat. Trecutul ei a devenit un caleidoscop de imagini în mișcare, care îi alergau în permanență prin minte.

Mănăstirea ar fi trebuit să fie paradisul pașnic și minunat, dar a devenit deodată ca o închisoare. Locul meu nu este aici. Dar unde este locul meu?

În mănăstire nu erau oglinzi, dar lângă grădină era un bazin cu apă limpede și lină. Catherine l-a evitat cu foarte multă grijă, temându-se de ce i-ar putea dezvălui oglinda apei. Dar în dimineața aceea, a pornit hotărâtă spre lac, a îngenuncheat și a privit. Oglinda apei reflecta imaginea unei femei frumoase, îmbrăcată în robă de călugăriță, cu părul negru și ochii mari, verzi, triști, plini de durere… dar poate că era doar fantezia apei. A văzut o gură pregătită să zâmbească și un nas cu vârful ușor întors în sus — da, o femeie frumoasă, în prag de treizeci de ani. Dar o femeie fără trecut și fără viitor. O femeie pierdută. Am nevoie de ajutor, se gândi Catherine cu disperare, de cineva cu care să vorbesc. Plecă spre chilia Maicii Theresa.

— Soră…

— Da, copila mea?

— Cred… cred că vreau să consult un doctor. Cineva care să mă ajute să aflu cine sunt.

Maica Theresa o privi îndelung.

— Stai jos, copila mea.

Catherine se așeză pe un scaun de lemn, în fața unei mese lustruite de timp. Sora Theresa îi vorbi cu blândețe:

— Copila mea, Dumnezeu este doctorul tău. Când va veni vremea, El te va lăsa să afli ceea ce dorește El ca tu să știi. Nici unui străin nu i se permite să treacă de zidurile lăcașului nostru.

În acel moment Catherine a avut un flash de memorie… imaginea tulbure a unui bărbat care îi vorbea în grădina mănăstirii… dar a dispărut fulgerător.

— Locul meu nu este aici.

— Dar unde este locul tău?

Aceasta era problema.

— Nici eu nu sunt sigură. Caut ceva. Iartă-mă Soră, dar eu știu că acel ceva nu se află aici.

Maica Theresa îi studia atent chipul.

— Înțeleg. Dacă ai pleca de aici, unde ai merge?

— Nu știu.

— Am să mă gândesc la asta, copila mea. Vom mai vorbi, foarte curând.

— Mulțumesc, Soră.

După ce a plecat Catherine, Maica Theresa a rămas mult timp gânditoare, la masa lustruită de timp.

Trebuia să ia o hotărâre grea. În cele din urmă, luă o foaie de hârtie și începu să scrie.

„Dragă domnule, s-a întâmplat ceva și simt că trebuie să vă înștiințez. Prietena noastră comună m-a informat că dorește să părăsească mănăstirea. Vă rog sfătuiți-mă ce să fac.”

Bărbatul citi biletul, apoi se rezemă de spătarul fotoliului și începu să analizeze consecințele mesajului. Așa deci! Catherine Alexander vrea să se întoarcă din morți. Foarte rău. Va trebui să mă descotorosesc de ea. Cu grijă. Cu foarte multă grijă.

Primul pas era să o scoată din mănăstire. Demiris hotărî că trebuie să-i facă o vizită Maicii Theresa.

În dimineața următoare, Demiris i-a spus șoferului să-l ducă la Ioannina. Străbătând câmpurile Greciei Constantin Demiris se gândea la Catherine Alexander. Își aminti ce frumoasă era atunci când a văzut-o prima dată. Era inteligentă, nostimă și spirituală, era încântată că se află în Grecia. Avea tot ce își dorea, gândi Demiris. Apoi, zeii s-au răzbunat. Catherine era căsătorită cu unul din piloții săi și căsnicia lor devenise un iad. Aproape peste noapte ea îmbătrânise cu zece ani, devenind o alcoolică grasă și umflată. Demiris oftă. Ce pierdere.

Demiris se afla în biroul Maicii Theresa.

— Îmi pare rău că v-am deranjat pentru acest lucru, se scuză Maica Theresa, dar copila nu are unde merge…

— Ai făcut ceea ce trebuia, Soră. Își amintește ceva din trecut?

Maica Theresa clătină cu tristețe din cap.

— Nu, biata de ea… se apropie de fereastră… este acolo, în grădină.

Constantin Demiris se apropie de ea și privi pe fereastră. În grădină erau mai multe călugărițe, cu spatele la el. Așteptă. Una dintre ele se întoarse și el îi văzu fața. I se tăie respirația. Era frumoasă. Ce s-a întâmplat cu femeia aceea grasă și dezgustătoare?

— Este cea din mijloc, spuse Maica Theresa.

— Da.

— Ce să fac cu ea?

Atenție!

— Am să mă gândesc, spuse Demiris. Voi lua legătura cu dumneavoastră.

Constantin Demiris trebuia să ia o hotărâre. Înfățișarea Catherinei Alexander l-a luat prin surprindere. Se schimbase radical. Nimeni nu va ști că este aceeași femeie, se gândi el. Și ideea care-i trecu prin minte fu atât de diabolic de simplă, încât Demiris începu să râdă.

În aceeași seară, Demiris a scris o scrisoare Sorei Theresa.

Este un miracol, se gândea Catherine. Un vis devenit realitate. Maica Theresa venise în chilia ei, după masa de dimineață.

— Am vești pentru tine, copila mea.

— Da?

Maica Theresa alegea cu multă grijă cuvintele.

— Vești foarte bune. Am scris unui prieten al mănăstirii despre tine și el dorește să te ajute.

Catherine simțea cum inima îi bate să-i spargă pieptul.

— Să mă ajute… Cum?

— Acest lucru ți-l va spune el. Dar să știi că este un om foarte bun și generos. Vei pleca de la noi.

Deodată, aceste cuvinte i-au trimis un fior de gheață pe șira spinării. Va intra într-o lume ciudată și necunoscută, despre care nu își amintea nimic. Și cine era acest binefăcător al ei?

Maica Theresa nu i-a spus decât:

— Este un om foarte atent. Ar trebui să-i fii recunoscătoare. Va trimite mașina să te ia, luni dimineața.

În următoarele două nopți, Catherine nu a putut dormi. Ideea că va părăsi mănăstirea și va pleca în lume i se părea deodată înspăimântătoare. Se simțea pierdută și lipsită de apărare. Poate că ar fi mai bine pentru mine, dacă nu aș afla cine sunt. Te rog, Doamne, ai grijă de mine.

Luni dimineața, la ora șapte, limuzina era în fața mănăstirii. Catherine a stat trează toată noaptea, gândindu-se la viitorul ei nesigur și necunoscut.

Maica Theresa a condus-o la poarta care ducea spre lumea din afară.

— Ne vom ruga pentru tine. Ține minte, dacă te hotărăști să te întorci la noi, vei avea întotdeauna un loc al tău.

— Mulțumesc, Soră, îmi voi aminti.

Dar în sufletul ei, Catherine era convinsă că nu se va mai întoarce niciodată aici.

Lunga călătorie de la Ioannina la Atena a umplut sufletul Catherinei de emoții conflictuale. Era extraordinar de palpitant să te afli dincolo de zidurile mănăstirii și totuși exista ceva amenințător în această lume de dincolo. Va afla oare ce lucruri îngrozitoare a trăit în viața ei trecută? Aveau oare aceste lucruri vreo legătură cu visul ei repetat, în care cineva încerca să o înece?

Spre după-amiază au ajuns în niște sate, apoi, în sfârșit, la Atena, în inima unui oraș care pulsa de viață. Catherinei i se părea ciudat de ireal, și totuși, ciudat de familiar. Am mai fost și altă dată aici, se gândi Catherine emoționată.

Șoferul mergea spre est și după cincisprezece minute erau la o reședință imensă, ridicată pe vârful unui deal. Au trecut prin porțile masive de metal și s-au oprit în fața casei, în capătul unei alei străjuite de chiparoși maiestuoși. Era o vilă de tip mediteranean, înconjurată de statuete. Șoferul i-a deschis portiera și Catherine a ieșit din mașină. În fața ușii aștepta un bărbat.

— Kalimehra. Cuvintele de salut au ieșit pe nepregătite de pe buzele Catherinei. Dumneavoastră… Dumneavoastră sunteți persoana pe care am venit să o văd?

— Oh, nu, domnul Demiris vă așteaptă în bibliotecă.

Demiris. Era un nume pe care nu-l mai auzise niciodată. De ce dorea să o ajute?

Catherine îl urmă pe bărbat într-un hol cu tavanul jos și pardoseala din dale de marmură italiană.

Camera de zi era spațioasă, cu tavanul înalt, cu multe fotolii și canapele. Un întreg perete era acoperit de un tablou imens de Goya. Când au ajuns în fața bibliotecii, bărbatul se opri.

— Domnul Demiris este înăuntru, vă așteaptă.

Pereții camerei erau albi, cu intarsii aurii. De sus până jos erau rafturi, pline de cărți legate în piele, încrustate cu aur. În spatele unui birou enorm, stătea un bărbat. Când o văzu intrând, o privi, apoi se ridică.

Căută pe fața ei un semn de recunoaștere, dar nu îl găsi.

— Bine ai venit. Eu sunt Constantin Demiris. Tu cine ești?

Întrebarea suna formal. Oare ea își amintea numele?

— Catherine Alexander.

Bărbatul nu avu nici o reacție.

— Bine ai venit, Catherine Alexander. Te rog să iei loc.

El se așeză pe un scaun chiar în fața ei. De aproape era și mai frumoasă. Este minunată, se gândi Demiris. Chiar așa, îmbrăcată în veșminte de călugăriță. Este o rușine să distrugi un lucru atât de frumos. Cel puțin va muri fericită.

— Este… este foarte drăguț din partea dumneavoastră că mă primiți, spuse Catherine. Nu înțeleg de ce dumneavoastră…

Demiris zâmbi cu multă bunăvoință.

— Este foarte simplu. Din când în când o ajut pe Maica Theresa. Mănăstirea are foarte puțini bani și fac din când în când câte ceva pentru călugărițe. Când mi-a scris despre dumneata și m-a întrebat dacă nu te pot ajuta, i-am scris că aș fi fericit să încerc.

— Este foarte… Se opri neștiind cum să continue. V-a spus Maica Theresa că… că mi-am pierdut memoria?

— Da, mi-a spus ceva. Demiris întrebă cu nepăsare: Cât de multe îți amintești?

— Știu cum mă cheamă, dar nu știu de unde vin sau cine sunt. Adăugă plină de speranțe: Poate că voi găsi pe cineva la Atena, care mă cunoaște.

Constantin Demiris simți un frison de alarmă. Era ultimul lucru din lume pe care și-l dorea.

— Sigur, sigur, este posibil, spuse foarte atent. Dar, ce-ar fi să discutăm aceste lucruri mâine dimineață? Din nefericire, acum trebuie să plec la o întrunire. Am dat dispoziție să ți se pregătească un apartament aici. Cred că te vei simți bine.

— Eu… nici nu știu cum să vă mulțumesc.

Demiris dădu din mână pentru a alunga scuzele.

— Nu este nevoie. Vom avea grijă de tine aici. Te rog să te simți ca acasă.

— Mulțumesc, domnule…

— Prietenii îmi spun Costa.

O cameristă a condus-o pe Catherine într-un dormitor fantastic, vopsit în nuanțe de alb blând, cu un pat imens acoperit cu mătase, canapele și fotolii albe, mese și lămpi antice și tablouri impresioniste pe pereți. Draperiile într-o nuanță blândă de verde marin opreau soarele să inunde camera. Prin fereastră Catherine văzu în depărtare turcoazul mării. Camerista o informă:

— Domnul Demiris a dispus să vi se trimită o colecție de îmbrăcăminte aici. Puteți alege tot ce doriți.

Pentru prima dată Catherine deveni conștientă că era îmbrăcată în roba de călugăriță.

— Mulțumesc, spuse ea.

Se cufundă în patul moale, simțind că trăiește un vis frumos. Cine era acest străin și de ce era atât de generos cu ea?

După o oră, un camion plin cu haine, parcă în fața intrării. O modistă fu condusă în camera Catherinei.

— Sunt madame Dimas. Ia să vedem ce avem de făcut! Vreți vă rog să vă dezbrăcați?

— Nu… poftim?

— Vreți vă rog să vă dezbrăcați? Nu prea pot vedea multe la dumneavoastră sub hainele acestea.

Cât timp trecuse de când nu a mai stat goală în fața altei persoane? Începu să-și scoată stânjenită roba. Când a rămas goală în fața doamnei Dimas, femeia a început să o studieze cu ochi de profesionistă. Era impresionată.

— Aveți o siluetă foarte plăcută. Cred că vom reuși să vă facem pe plac.

Două asistente intrară cu cutii de rochii și lenjerie, bluze, fuste și pantofi.

— Eu… eu nu-mi pot permite toate aceste lucruri, începu Catherine să protesteze, eu nu am bani.

Modista începu să râdă.

— Nu cred că banii vor fi o problemă. Are grijă domnul Demiris de asta.

Dar de ce?

Materialele mătăsoase îi provocau amintiri tactile ale hainelor pe care le-a purtat altădată. Era înconjurată de mătăsuri, materiale din bumbac și tweed, într-o efuziune de culori.

Cele trei femei erau iuți și eficiente, iar după două ore, Catherine avea jumătate de duzină de costume extrem de frumoase. Era copleșită. Stătea în mijlocul camerei și nu știa ce să facă cu persoana ei.

Îmbrăcată din cap până-n picioare și nu am încotro s-o iau. Dar există un loc unde trebuia să meargă — în oraș. Cheia a tot ce i s-a întâmplat în viața ei trecută, era Atena. Era convinsă de asta. Se ridică în picioare. Hai, străinule. Plecăm să descoperim cine ești.

Catherine mergea la întâmplare prin casă. Majordomul se apropie de ea.

— Vă pot fi de folos?

— Da. Aș… aș vrea să merg în oraș. Mi-ați putea chema un taxi?

— Sunt sigur că acest lucru nu va fi necesar, domnișoară. Avem o mașină la dispoziția dumneavoastră. Voi discuta cu șoferul.

Catherine ezită.

— Mulțumesc.

Oare se va supăra domnul Demiris dacă ea va pleca în oraș? Dar nu i-a spus să nu meargă!

Câteva minute mai târziu era așezată comod în mașina care o ducea la Atena.

Catherine era amețită de zgomotul clocotitor al orașului și de succesiunea impresionantă de ruine și monumente care erau pretutindeni în jurul ei. Șoferul arătă în jurul său și spuse cu mândrie:

— Acesta este Parthenonul, domnișoară, acolo sus, în vârful Acropolisului.

Catherine privi gânditoare monumentul alb.

— Dedicat zeiței Atena, zeița înțelepciunii, se trezi vorbind cu voce tare.

— Studiați istoria greacă, domnișoară?

Lacrimi de neputință începură să-i ude obrajii.

— Nu știu, șopti ea. Nu știu.

Treceau acum pe lângă alte ruine.

— Acela este teatrul lui Herodes Atticus. După cum vedeți o parte din ziduri mai stau încă în picioare.

Avea o capacitate de mai mult de cinci mii de locuri.

— Șase mii două sute cincizeci și șapte, spuse Catherine.

Printre aceste ruine atemporale se ridicau peste tot clădiri moderne. Era un amestec exotic de trecut și prezent. Mașina trecu pe lângă un parc din centrul orașului, cu zeci de fântâni arteziene, care dansau vesel în soare. Pe toate aleile parcului se aflau mese acoperite cu fețe de masă verzi și portocalii, umbrite de copertine albastre ca și cerul de vară.

Am mai văzut acest loc, se gândi Catherine simțind cum îi îngheață mâinile. Și am fost fericită atunci!

Aproape în fața fiecărei clădiri, pe trotuar, erau cafenele. Peste tot erau flori proaspete, o explozie de culori violente. Mașina intra în Piața Syntagma. Trecând pe lângă un hotel, Catherine strigă agitată:

— Oprește, te rog!

Șoferul opri într-o curbă, Catherine respira agitat. Recunosc acest hotel. Am locuit aici.

Vorbi cu voce tremurândă:

— Aș vrea să cobor aici. Ai putea să vii să mă iei peste… două ore?

— Desigur, domnișoară.

Șoferul coborî și îi deschise portiera, iar Catherine ieși în aerul înăbușitor. Îi tremurau picioarele.

— Nu vă simțiți bine, domnișoară?

Nu reuși să-i răspundă. Parcă se afla pe marginea unei prăpăstii, gata să cadă în necunoscutul, înspăimântătorul abis.

Se pierdu în mulțimea trecătorilor, care mergeau grăbiți pe străzile aglomerate și zgomotoase. După liniștea și singurătatea de la mănăstire, totul părea ireal acum. Catherine se îndrepta spre Plaka, cartierul antic al Atenei, chiar în inima orașului. Străzi înguste și sinuoase, trepte de piatră tocite, duceau spre case mărunte, cafenele, magazine și ruine albe, spălate de vreme. Mergea călăuzită de un instinct, pe care nu încerca să-l controleze. Trecu pe lângă o tavernă din vârful unei ruine, de unde se vedea orașul. Se opri și privi în jurul său. Am stat la masa aceea. Mi-au dat o listă de menu în limba greacă. Eram trei.

„Ce ai dori să mănânci?” m-au întrebat.

„Nu ai vrea să comanzi în locul meu? Mi-e teamă că l-aș putea mânca pe proprietar.”

Au râs toți trei. Dar cine erau ei?

Un chelner s-a apropiat de Catherine:

— Boro na sas voithiso?

— Ochi efharisto.

Vă servesc cu ceva? Nu, mulțumesc. De unde am știut să vorbesc așa? Sunt grecoaică?

Se îndepărtă grăbită, de parcă o dirija cineva. Părea să știe exact unde merge.

Totul îi părea cunoscut. Dar nimic. Dumnezeule, se gândi ea, înnebunesc. Halucinez. Trecu pe lângă o cafenea unde citi „Treflinkas”. O amintire începu să o sâcâie în adâncurile memoriei. Aici i s-a întâmplat ceva, ceva important. Nu-și amintea ce.

Plecă mai departe pe străzile înguste și aglomerate, iar la Voukourestiou o luă la dreapta. De-a lungul străzii erau magazine. Obișnuiam să vin aici la cumpărături. Începu traversarea străzii, când de după colțul străzii apăru un Sedan albastru și trecu la câțiva centimetri de ea.

Își aminti o voce care-i spunea: grecii nu au făcut tranziția la automobile, în sufletul lor, ei încă mai călăresc asini. Dacă vrei să cunoști sufletul grecilor, nu citi cărți turistice; citește tragediile antice. Suntem plini de pasiune, cunoaștem profunzimea bucuriilor și a durerilor și încă nu am învățat să le acoperim cu valul civilizației.

Cine i-a spus aceste cuvinte?

Un bărbat se apropia în grabă, privind-o fix. Se opri, de parcă ar fi cunoscut-o. Ea înalt, brunet și Catherine era sigură că nu l-a văzut niciodată. Și totuși…

— Bună ziua, spuse, parcă încântat că o întâlnește.

— Bună ziua. Catherine inspiră adânc.

— Mă cunoașteți?

Bărbatul începu să râdă.

— Sigur că te cunosc!

Catherine tresări. În sfârșit va afla ceva din trecutul ei. Dar cum să întrebi un străin, „Cine sunt eu?”

— Am… am putea vorbi? întrebă Catherine.

— Cred că ar fi bine să vorbim.

Era în pragul panicii. Misterul identității sale era pe punctul de a se dezlega. Și totuși, simțea o spaimă îngrozitoare. Dar dacă nu vreau să știu? Dacă am făcut ceva îngrozitor?

Bărbatul o ducea spre o tavernă în aer liber.

— Mă bucur că am dat peste tine, spuse el.

Catherine înghiți cu greu.

— Și eu.

Un chelner le oferi o masă.

— Vrei să bei ceva? o întrebă bărbatul.

— Nu, nimic.

Avea atâtea întrebări. De unde să încep?

— Ești foarte frumoasă, începu bărbatul. Asta se numește soartă, nu crezi?

— Da, acceptă Catherine începutul, tremurând de emoție. Inspiră adânc. Eu… unde ne-am mai întâlnit?

Omul zâmbi.

— Este important, koritsimon? La Paris sau Roma, la curse, la un dineu. Îi luă mâna și o strânse. Ești cea mai drăguță din zona asta. Ce tarif ai?

Catherine îl privi, neînțelegând un moment, apoi sări în picioare îngrozită.

— Hei! Ce s-a întâmplat? Îți dau cât vrei…

Catherine se întoarse și o luă la fugă. După primul colț de stradă încetini; plângea umilită.

În fața ei era o tavernă pe geamurile căreia scria: Madame Piris — ghicitoare. Catherine încetini și se opri. O cunosc pe Madame Piris. Am mai fost aici. Inima început să-i bată cu putere. Simțea că aici, dacă intra pe ușa întunecată, aici va începe sfârșitul misterului. Deschise ușa și intră. Îi trebuiră câteva secunde să se obișnuiască cu întunericul încăperii. Într-un colț era un bar, care i se părea familiar. Un chelner se apropie și îi vorbi în grecește:

— Kalimehra.

— Kalimehra. Pou ineh Madame Piris?

— Madame Piris?

Chelnerul îi făcu semn să se așeze la o masă dintr-un colț al încăperii. Totul era exact cum își amintea.

O femeie incredibil de bătrână, îmbrăcată în negru, cu o față brăzdată de riduri adânci, se apropie de masă.

— Ce pot face…? se opri, privind îngrozită chipul Catherinei. Deschise ochii larg. Te-am mai văzut odată, dar chipul tău… Strigă speriată: Te-ai întors!

— Știi cine sunt? întrebă Catherine nerăbdătoare.

Dar femeia continua să o privească fix, îngrozită.

— Nu! Tu ești moartă! Pleacă! Pleacă!

Catherine gemu, simțind cum i se ridică părul în vârful capului.

— Vă rog… eu nu vreau decât…

— Pleacă, doamnă Douglas!

— Ar trebuie să știu…

Bătrâna își făcu semnul crucii, se întoarse și fugi.

Catherine rămase nemișcată, tremura; apoi fugi în stradă.

Auzea vocea bătrânei, ca un ecou — Doamna Douglas!

Și atunci, parcă s-au deschis zăgazurile și o mulțime de scene vii începură să-i inunde mintea, un caleidoscop care scăpase de sub control. Sunt doamna Larry Douglas. Vedea chipul frumos al soțului său. A fost îndrăgostită, la nebunie de el, dar s-a întâmplat ceva, ceva nu a mers. Ceva…

Următoarea imagine era a ei, încercând să se sinucidă și apoi trezindu-se într-un spital.

Catherine stătea în mijlocul străzii, temându-se că nu o vor mai ține picioarele. Lăsa imaginile să o invadeze.

A băut foarte, mult, pentru că l-a pierdut pe Larry. Dar după aceea el s-a întors. Erau în apartamentul lor și Larry îi spunea: „Știu cât de urât m-am purtat. Vreau să-mi repar greșelile, Cathy. Te iubesc. Nu am iubit niciodată cu-adevărat pe nimeni altcineva. Vreau să-mi mai dai o șansă. Ce-ai zice să plecăm într-o a doua lună de miere? Știu un loc minunat unde putem merge. Se numește Ioannina.”

Și apoi a început coșmarul.

Imaginile care-i veneau acum în minte erau cutremurătoare.

Se afla pe vârful unui munte, împreună cu Larry, pierdută într-un nor, iar el venea spre ea cu mâinile întinse, gata să-o împingă în prăpastie. În ultimul moment au venit niște turiști și acest lucru a salvat-o.

Și apoi peștera, grotele.

„Recepționerul mi-a spus că sunt niște peșteri aici. Spune că toți tinerii veniți în luna de miere merg să le viziteze.”

Și au plecat la peșteri și Larry a dus-o adânc, în pântecul lor și a lăsat-o acolo, să moară.

Catherine își acoperi urechile cu mâinile, pentru a opri gândurile care o copleșeau.

A fost salvată și dusă înapoi la hotel și doctorul i-a dat un sedativ. Dar în toiul nopții ea s-a trezit și l-a auzit pe Larry vorbind cu amanta lui în bucătărie, plănuiau să o omoare și vântul le acoperea cuvintele.

„Nimeni nu va ști niciodată.”

„Ți-am spus să ai grijă de…”

„… Ceva nu a mers. Ei nu pot…”

„… Acum, cât doarme”.

Își amintea cum a fugit în ploaie, pe o furtună teribilă, cum a fost urmărită de ei, cum a urcat într-o barcă, vântul a împins barca în mijlocul lacului. Barca a început să se scufunde, iar ea și-a pierdut cunoștința.

Catherine se prăbuși pe o bancă de pe trotuar, prea epuizată pentru a se mișca. Coșmarurile ei au fost reale. Soțul ei și amanta lui au încercat să o omoare.

Se gândi din nou la străinul care a vizitat-o la mănăstire, la scurt timp după ce a fost salvată. I-a dat o pasăre din aur, cu ochii de rubin și aripile întinse. „Nimeni nu-ți va mai face rău. Oamenii cei răi au murit”. Încă nu reușea să-și amintească bine chipul acelui om.

Tâmplele îi zvâcneau.

Într-un târziu, se ridică încet de pe bancă și se îndreptă spre locul de întâlnire cu șoferul, șoferul care o va duce la Constantin Demiris, unde va fi în siguranță.