Interviul
Aa
Capitolul 1
—Ești sigur că vine astăzi? întrebă Andy Malone, nerăbdătoare, apoi se așeză într-o poziție mai confortabilă.
Scaunul înalt, de bar, îmbrăcat în vinilin roșu, era destul de incomod.
— Nu, bineînțeles că nu sunt, zise Gabe Sanders, proprietar și bucătar-șef al localului Gabe’s Chili Parlor, în timp ce ștergea cu un prosop tejgheaua curată, dar crăpată, a barului. N-a spus decât că s-ar putea să vină azi. Deci nu e neapărată nevoie să fie aici, nu-i așa? Face ce vrea el.
Bărbatul grizonat chicoti.
Instinctele antrenate ale lui Andy îi dădură un semnal; ea uită de senzația de inconfort produsă de tăblia tare a scaunului. Știa prea bine cum să atragă atenția celorlalți consumatori. Dar în orice clipă, lui Gable Sanders putea să i se pară că era prea curioasă, și să nu-i mai răspundă la întrebări.
— Oh? sorbi nonșalantă din ceaiul cu gheață. Îi fusese servit într-un pahar roșu, din plastic, având lingurița înăuntru. Domnul Ratliff ți-a lăsat cumva impresia unui om impulsiv?
Din clipa în care a rostit întrebarea, a știut că Gabe era deja în gardă. Prosopul nu mai ștergea tejgheaua sau ibricul. Sprâncenele stufoase ale lui Gabe coborâră aproape imperceptibil, deasupra unor ochi mari, puțin prietenoși.
— De ce pui atât de multe întrebări despre Lyon Ratliff? Hm?
Andy încercă să inventeze rapid o poveste. Se aplecă spre Gabe, cu ceea ce dorea să fie o poză care să inspire încredere, și spuse conspirativ:
— Am avut o colegă de clasă, la SMU, de pe-aici. Ea mi-a povestit despre acest bărbat care trăia la o fermă imensă și conducea un El Dorado argintiu. Mi s-a părut un personaj coborât dintr-un film.
Gabe o privi întrebător, încercând să pătrundă dincolo de fațadă. Încrederea de sine a lui Andy păru să se risipească. Privirea lui îi spunea clar c-o consideră prea bătrână ca să fie studentă.
— Cum o chema?
Complet descumpănită, mai întâi de intuiția lui Gabe, și apoi de întrebare, ea murmură:
— Cum o... pe cine?
— Pe colega ta. Trebuie s-o cunosc, mai mult ca sigur. Servesc chili și burger aici din ’47. Cunosc majoritatea familiilor din Kerrville.
— Oh, înseamnă că o știi pe... Carla. De fapt locuia în San Antonio și venea aici doar vara, în vizită la verii ei.
Andy întinse mâna după paharul cu ceai și sorbi cu nesaț, de parcă lichidul ar fi conținut un tonic.
De când venise aici, în Texas, în urmă cu câteva zile, ea se simțise nelalocul ei. Întrebările politicoase, puse cu grijă, care prin alte locuri ar fi deschis orice ușă, nu o duseseră nicăieri. De parcă cetățenii orășelului Kerville se hotărâseră să-l apere pe Lyon Ratliff, și pe tatăl acestuia, un bărbat foarte retras, care era de fapt scopul venirii ei.
Generalul Michael Ratliff era ultimul supraviețuitor dintre generalii din cel de-al doilea război mondial. Andy își jurase să-i ia un interviu în cadrul programului ei TV. Și dacă veștile privind sănătatea lui șubredă erau adevărate, trebuia s-o facă repede. Până acum, călătoria ei nu-i dăduse nici o speranță că dorința i se va împlini. Gabe Sanders devenise, la rândul lui, la fel de reținut ca și ceilalți cărora le ceruse informații.
Hotărâtă, își înălță bărbia, iar colțurile gurii conturară un zâmbet dulce. Ochii îi străluceau.
— Domnule Sanders, n-ai din întâmplare o felie de lămâie pentru ceaiul meu?
Încrederea în sine îi reveni, văzându-l pe Gabe uluit, pentru moment, de surâsul ei radios.
— Imediat.
— Oh, minunat! Îțimulțumesc.
Își îndepărtă de pe față o șuviță ce păr auriu. Își folosea chipul atrăgător doar atunci când era obligată să obțină vreo informație prețioasă, și acest lucru o întrista de fiecare dată. Ar fi vrut ca oamenii să nu se comporte diferit atunci când aveau în fața lor un reporter-bărbat Dar atunci când era absolut necesar, se folosea de orice avantaj, iar dacă cineva o găsea provocatoare, nu vedea nici un rău în asta. Tatăl ei, care avusese inspirația unui poet, o comparase odată cu un parfait din înghețată de vanilie, cu Amaretto și sos caramel.
— Mulțumesc, îi spuse ea lui Gabe, care îi adusese două felii de lămâie pe o farfuriuță.
Stoarse una din felii în paharul cu ceai, care i se păruse ca un sirop, de vreme ce ea nu obișnuia să bea nimic îndulcit.
— Nu ești de pe-aici, nu-i așa?
Era tentată să inventeze o minciună care să răspundă la întrebarea lui Gabe, ar nu mai avea nici un haz.
— Nu, nu sunt. Locuiesc acum în Nashville, dar am crescut în Indiana.
— Nashville, hm? De unde e Marea Opy? Lucrezi pentru ea?
Ea clătina din cap, râzând.
— Nu. Ci pentru o companie independentă. Prin cablu.
— Cablu?
Sprâncenele lui Gabe se înălțară. Categoric, erau cele mai expresive din câte văzuse.
— Vrei să spui, televiziune prin cablu?
— Da.
— Apari la TV?
— Câteodată. Am un program al meu, în care iau interviuri, și care e preluat și difuzat în toată țara.
— Interviuri?
Se uită peste umărul ei, la ceilalți clienți din încăpere, ca și cum ar fi căutat pe cineva care să merite să i se ia un interviu. Privirea îi reveni apoi spre ea, înțelegătoare.
— Doar nu te gândeai să-i ceri lui Lyon să-ți dea voie să-i iei un interviu tatălui lui, nu-i așa?
— Ba da.
O studie câteva clipe.
— Colega ta, de la SMU, nu există, nu?
Ea îi susținu privirea.
— Nu.
— …
— Așa că domnul Ratliff n-o să-mi dea voie să-i iau un interviu tatălui lui?
— Ba bine că nu! Dar mai bine afli singură, fiin’că uite-l.
Andy își coborî privirea, la cercul ud lăsat pe tejghea de paharul ei. Se auzi sunetul puternic al clopoțelului de deasupra ușii. Simți că o părăsește curajul.
— Bună, Lyon, spuse cineva, dintr-un colț al încăperii.
— Hei, Lyon, se auzi o altă voce.
— Jim, Pete...
Vocea îi era profundă și aspră. Auzindu-l, Andy se simți cuprinsă de fiori.
Sperase ca el să se așeze pe unul din scaunele înalte de lângă ea, ca să poată lega ușor o conversație. Dar din zgomotul pașilor lui înțelese că se îndrepta spre capătul barului, o prelungire perpendiculară pe tejgheaua la care stătea ea. Cu coada ochiului observă o cămașă albastră. Gabe se îndreptă într-acolo.
— Bună, Lyon. Ce bei? Chili?
— Azi nu. E prea cald. Nu știu cum l-a pregătit Gracie aseară, dar a trebuit să iau două doze din porcăria aia roz că să mă dreg la stomac.
— Nu crezi că durerea de burtă avea o legătură și cu paharele de mărgărita pe care le-ai băut pe lângă chili?
Un râs puternic izbucni din pieptul care era, cu siguranță, foarte lat.
— S-ar putea, s-ar putea.
Vocea aceea. Ce fel de bărbat putea să aibă o voce ca a lui? Andy nu credea că-și va mai putea stăpâni prea mult curiozitatea. Într-un sfârșit, întoarse capul spre Lyon, în timp ce el spunea:
— Dă-mi un cheeseburger.
— Vine!
Andy nici nu mai auzi răspunsul lui Gabe la comanda făcută de Lyon Ratliff. Era captivată de înfățișarea acestuia. Nu arăta deloc așa cum se așteptase ea. Și-l imaginase mai bătrân, de vârstă mijlocie, din cauză că generalul Ratliff se apropia de optzeci de ani. Se părea însă că fiul lui se născuse după război. Lyon Ratliff n-avea mai mult de treizeci și cinci de ani.
Părul des și întunecat părea sculptat în jurul capului. Era grizonat, la tâmple. Sprâncenele groase se arcuiau deasupra ochilor adânci, a căror culoare nu reuși s-o distingă de la distanța aceea. Ochii ei urmăriră conturul nasului roman, care-i amintea de actorii care jucau în filme de inspirație biblică, apoi gura senzuală, care-i amintea tot de actori, dar dintr-un alt gen de filme.
— Carnea provine cumva de la un vițel de la ferma Ratliff? îl întrebă el pe Gabe.
Andy era intrigată de vocea lui. Avea rezonanță, deși nu vorbea prea tare, ca și cum, dacă nu ascultai cu atenție, puteai să pierzi ceva foarte important. Tonul ușor răgușit avea inflexiuni foarte sexy. Categoric, făcea parte din cea de-a doua categorie de actori.
— Bineînțeles. Cea mai bună carne, zise Gabe.
Lyon își dădu ușor capul pe spate și râse. Tocmai se pregătea să ia paharul cu apă rece pe care i-l adusese Gabe, când o observă, din întâmplare.
Ochii lui trecură mai departe, apoi se întoarseră spre ea, studiind-o cu încetineală.
Andy simțea privirea ochilor lui gri alunecând pe fața ei. Începu cu ochii ei, iar Andy citi în privirea lui surpriza la care se așteptase. Era reacția obișnuită a celor care se uitau pentru prima oară în ochii ei. Aveau o nuanță neobișnuită, și erau încadrați de gene lungi și dese.
Ochii lui gri se fixară apoi asupra părului ei. Oare coada de cal, prinsă cu o agrafă în formă de scoică, o făcea să arate prea tânără? Sau - Doamne ferește - arăta ca o femeie de treizeci de ani care se străduiește să pară tânără?
Nu deveni paranoică, Andy, își spuse. Știa cât de atrăgător era părul ei caramel, cu șuvițe aurii. Dar nu cumva îi observase broboanele de transpirație de pe frunte? Cu toate că de ușa localului era atârnat un semn vechi de douăzeci de ani, pe care scria că înăuntru era aer condiționat, Andy își simțea întreg trupul acoperit de o peliculă de transpirație.
Devenise brusc conștientă de fiecare por al corpului ei, de fiecare nerv. Ca și cum ar fi fost deschisă, pentru a fi disecată, iar Lyon Ratliff era omul de știință care examina cu multă răbdare un specimen neobișnuit.
Când ochii lui se opriră pe buzele ei, Andy își feri privirea. Întinse mâna după pahar, care aproape că-i alunecă printre degete. Se temu că, în loc să-i distragă o să-l intrige și mai tare.
Ce se întâmplase cu ea? Venise cu o misiune. Îl pândea de trei zile pe acest bărbat, punea pretutindeni întrebări despre el și tatăl lui, aduna crâmpeie de informații, suferea când era alungată sau repezită. Stătuse ore întregi în salonul de coafură, ascultând bârfele, sperând ca numele lui să fie pomenit, și refuzând din când în când, ferm, dar cu blândețe, să i se tapeze părul „ca să-i dea volum”. Singurul lucru pe care-l aflase fusese că Lyon nu luase parte la ultimul bal, pentru că tatăl lui se simțise rău, că-și comandase alte plante pentru casa de la fermă, și că manichiurista fusese pregătită de marchizul de Sade.
Acum era acolo, la câțiva pași de ea, iar ea parcă-și înghițise limba, pentru prima oară în viață. Unde era stăpânirea ei de sine? Încrederea, încăpățânarea de a nu accepta vreun refuz? Toate o părăsiseră. Obiectivitatea care-o caracterizase până atunci pălise în fața unui bărbat ce emană sexualitate. Se întâlnise cu regi și prim-miniștri, cu președinți, inclusiv cu doi dintre președinții Americii, și nu se simțise intimidată... Și acum acest... acest cowboy intră într-un bar, și eu mă topesc toată.
Încercă cu încăpățânare să-și recapete controlul. Își înălță bărbia și-l privi provocator. Ochii lui o ardeau, topindu-i orice încercare de a părea curajoasă. Poziția maxilarului lui inspira aroganță. Mesajul pe care i-l transmitea n-ar fi fost mai clar nici dacă i l-ar fi spus cu voce tare.
„Da, am auzit de egalitatea sexelor, și consider că nu e un lucru rău, în principiu. Dar acum te privesc și mă gândesc la tine ca al un obiect sexual, și n-ai cum să te împotrivești, orice-ai face.”
Ei bine, putea să facă ceva. Putea să-l determine să nu mai gândească astfel. Avea să-l informeze, cu un stil calm, dar profesional, cine era și de ce venise acolo... dar numai după ce el avea să-și termine cheeseburger-ul, se hotărî ea, văzându-l pe Gabe care-i așeza o farfurie aburindă în față.
Andy studie meniul prăfuit, plin de urme de grăsime, ale cărui prețuri fuseseră șterse și rescrise de nenumărate ori. Nu mai putea să bea încă un pahar de ceai supra îndulcit. Se uită la celelalte mese. O mamă își ștergea copilul la gură, apoi îi îndesă în ea un cartof prăjit.
Într-un final, se uită în celălalt capăt al barului și văzu că Lyon aproape terminase de mâncat. Acum își bea cafeaua. Degetele lungi, puternice, înlănțuiseră posesiv ceașca. O privi. Andy îi zâmbi, dorindu-și să nu arate ca o fetișcană în căutarea unui flirt.
— Bună, zise ea, reușind cu greu să se îndrepte spre el, pentru că-i tremurau genunchii.
Se uită la ea lung, stăruitor, cu un amuzament abia reținut și un aer de evaluare sexuală pe care nu se străduia deloc să și-l reprime. Era chiar într-atât de obișnuit ca femeile să-l abordeze în localuri?
— Bună.
Deci nu avea de gând să-i ușureze situația. O.K., domnule Ratliff. Inspiră adânc și spuse:
— Mă numesc Andrea Malone.
Andy n-ar fi crezut niciodată că expresia lui se putea schimba atât de brusc, de drastic, sau că privirea îi putea îngheța pe loc. O privi cu răceală timp de câteva secunde, apoi se întoarse cu spatele la ea. De parcă nici n-ar fi existat, continuă să soarbă din cafea, cu nonșalanță.
Ea se uită la Gabe, care se concentrase ostentativ asupra unui shaker, dar ale cărui urechi erau ciulite, mai mult ca sigur. Își umezi ușor buzele.
— Am spus că mă num...
— Știu cine ești, domnișoară Malone, zise el, condescendent. Ești din Nashville, de la Telex Cable Television Company.
— Deci te-ai uitat cel puțin pe plicurile scrisorilor mele, deși nu te-ai obosit să le deschizi. Așa să fie? îl întrebă ea, sperând că astfel să-l provoace.
— Da, așa este.
Bău din nou din ceașcă. Indiferența lui o irita. Simți o dorință puternică de a-i smulge ceașca din mână - dacă era un gest posibil din punct de vedere fizic - și s-o arunce cât colo, doar ca să-i atragă atenția. Totuși, se temperă, pentru că prevedea că putea să iasă cu bătaie. El emana forță și voință din toți porii, și nu era prea dornică să se confrunte cu el. Era încăpățânată, dar nu și proastă.
— Domnule Ratliff, să știi că...
— Știu ce vrei. Iar răspunsul este nu. Cred că ți-am mai spus-o, atunci când am răspuns primei tale scrisori, cu câteva luni în urmă. Aceleia i-am răspuns. Se pare însă că nu-ți amintești conținutul ei. Spuneam, în esență, că ar trebui să-ți cruți forțele, timpul, banii și - o studie cu ochi cinici - hainele cele noi. N-o să consimt niciodată ca tatăl meu să dea un interviu acelui post de televiziune. Iar sentimentele mele de azi sunt aceleași cu cele de atunci.
Îi întoarse din nou spatele.
Andy crezuse că blugii ei cei noi și cizmele western aveau să se potrivească cu ambianța. Se îmbrăcase prea studiat? Bine. Făcuse o greșeală. Poate că târcoalele pe care le dăduse în ultimele zile nu fuseseră tocmai „profesionale”, dar n-avea de gând să renunțe tocmai acum. Își îndreptă umerii, punându-și în evidență, fără să vrea, linia dulce a sânilor.
— Nici nu mi-ai ascultat propunerea, domnule Ratliff. Eu...
— Nici nu vreau s-o aud.
Întorsese capul spre ea, iar ochii îi coborâră fără să vrea pe sânii ei. Ea rămase nemișcată, ca și cum, dacă ar fi făcut un singur gest, ar fi recunoscut că situația era pe cale să devină de nesuportat. După un timp, el ridică privirea, iar Andy încercă să-și recapete ritmul respirației.
— Tatăl meu nu dă interviuri, spuse el, încordat. E un om în vârstă. Nu se simte prea bine. Au mai venit și alții, domnișoară Malone, mai importanți decât tine. Răspunsul a fost același, nu, irevocabil.
Se ridică de pe scaun, iar ea se trezi deodată privindu-i gulerul cămășii, din cauză că era foarte înalt. Făcu un pas înapoi, privind fascinată cum mâna lui pătrundea în buzunarul blugilor foarte strâmți, pentru a extrage o bancnotă de cinci dolari. Gestul lui făcu ca obrajii lui Andy să devină ca focul. El puse banii lângă farfurie. Era cel puțin dublu față de cât costă un cheesburger.
— Mulțumesc, Gabe. Pe curând.
— La revedere, Lyon.
Lui Andy nu-i venea să creadă că era ignorată astfel. În timp ce el se îndrepta spre ușă, ea spuse:
— Domnule Ratliff!
Se opri și se întoarse cu mișcări încete, mai amenințătoare decât gesturile bruște. O studie din cap până în picioare, de la părul strâns în coadă la cizmele strălucitoare.
— Nu-mi plac puștoaicele obraznice, domnișoară Malone. Iar tu așa-mi pari. Nu permit ca tatălui meu să i se ia interviuri. Cu atât mai puțin aș fi de acord să fii tu aceea. Așa că, ce-ar fi dacă ți-ai face bagajele și ți-ai deplasa fundulețul drăgălaș înapoi, în Nashville?
*
Își aruncă geantă pe pat și se prăbuși pe scaunul incomod din camera minusculă de motel. Își apăsa fruntea cu opt degete, în timp ce celelalte două, cele mari, i se roteau în jurul tâmplelor. Nu știa dacă durerea de cap se datora căldurii, climei aride sau acelui bărbat. Ba știa. Totul era din cauza lui.
Ridicându-se, după câteva minute de repaus, își scoase cizmele și le aruncă cât-colo. Intră în baie și înghiți două aspirine, cu apă călduță de la robinet.
De ce nu i-ai tras una în fața aceea obraznică? își întrebă propria imagine din oglindă. De ce-ai stat ca o prostănacă, și l-ai lăsat să-și bată joc de tine? Își desprinse părul din agrafă și clătină din cap să și-l aranjeze. Gestul îi accentuă durerea de cap. Pentru că îți dorești acest interviu, de-aia.
Se temea să-l sune pe Les. Ce să-i spună? Nu era omul care să accepte prea ușor o dezamăgire - și asta într-o exprimare blândă. În timp ce forma numărul, începu să enumere în minte lucrurile pe care i le-ar putea spune. După ce i se făcu legătura, auzi mormăitul familiar.
— Mda?
— Bună, eu sunt.
— Ia te uită! Începusem să cred că ai fost luată ostatecă de hoții de vite, sau așa ceva. Ce drăguț din partea ta că ți-ai făcut timp să mă suni!
Sarcasm. Acesta era motivul zilei. Andy oftă resemnată. Așa accepta, întotdeauna, stările de spirit ale lui Les.
— Îmi pare rău, Les, dar n-am avut nimic interesant de comunicat, așa că n-am sunat. Îți mai aduci aminte de ședința de luna trecută, în care s-a discutat despre convorbirile interurbane inutile?
— Nu era vorba de tine, Andy, draga mea, zise el, mai cordial. Cum îți merge, acolo, în ținutul cowboy-lor?
— Nu prea bine. N-am ajuns la niciun rezultat, după primele zile. N-am aflat decât că s-au făcut niște lucrări la casa de la fermă. Și am descoperit localul la care obișnuiește să vină Lyon Ratliff, să ia masa, atunci când e în oraș. Azi chiar am avut plăcerea să-l cunosc pe acest gentleman.
Se holba la picioarele ei, amintindu-și, dar nu privirea lui încărcată de ură, de dinainte de a ieși pe ușă, ci felul în care o privise atunci când ochii li se întâlniseră pentru prima oară. Nu se mai simțise astfel în preajma unui bărbat de când... nu se mai simțise niciodată astfel în prezența unui bărbat.
— Și? o întrebă Les, nerăbdător.
— Oh... uh... cred că o să fie greu, Les. E încăpățânat ca un catâr. Pur și simplu nu se poate discuta cu el. E necioplit și tare de cap.
— La prima vedere pare un tip foarte drăguț, râse Les.
— S-a purtat înfiorător.
În timp ce vorbea, se juca cu ciucurii cuverturii.
— Nu mă mai tentează, Les. Poate că n-ar trebui să forțăm lucrurile. Dacă bătrânul se simte într-adevăr prea rău ca să mai poată acorda un interviu? Poate că nici nu mai e în stare să vorbească. Ce-ar fi dac-aș renunța și m-aș întoarce acasă?
— Andy, drăguțo, ce-ai pățit pe-acolo? Te-a bătut soarele în cap?
Și-l imagină deja pe Les. Probabil că își coborâse picioarele de pe birou, își trăsese scaunul mai aproape și-și proptise coatele pe masă. Ochelarii cu ramă subțire erau fie în creștetul capului, pe părul roșu ca focul, fie pe birou, undeva, printre scrumierele pline de dădeau pe din afară și hârtiile vechi de cel puțin o săptămână. Dacă Andy s-ar fi aflat acolo în biroul lui, și nu la o distanță de două mii de kilometri, ar fi căzut cu siguranță victimă ochilor lui albaștri pătrunzători.
— Doar n-o să-l lași pe un cowboy încăpățânat să-ți stea în cale? I-ai dovedit tu pe alții mai răi. Cu mult mai răi. Îți amintești de tipii aceia din pichetele de grevă? Îl amenințaseră cu moartea pe fotograful nostru. La zece minute după venirea ta, îți mâncau din palmă. Bineînțeles că se dădeau în vânt după trupul tău. Dar orice bărbat cu...
— Les, zise ea, obosită. Te rog.
— Te rog? Ce anume mă rogi? Oh, cât mi-ar mai plăcea să te aud spunând: Les, te rog...
Andy, Les Trapper și cu Robert Malone își începuseră carierele împreună, la un post neînsemnat de televiziune. Andy prezenta știrile, alături de un idiot miop, care lucra acolo încă de la început, și pe care cei din conducere nu se îndurau să-l concedieze.
Prietenia dintre ei a rămas aceeași, chiar și după ce Andy și Robert s-au căsătorit. Cum Robert era mai mereu trimis drept corespondent, departe de casă, Les îi ținuse adesea de urât, dar numai ca prieten.
Își amintea cu acuitatea de noaptea în care Les venise la ea acasă și-i spusese că Robert fusese ucis în Guatemala, unde plecase pentru a filma un reportaj. A fost surprins de un cutremur. Les o ocrotise săptămâni întregi, își asumase responsabilități cărora ea nu le putea face față. Luni la rând, se folosise de Les ca de un scut care o apăra de lumea exterioară.
De atunci continuaseră să fie prieteni. Lucrau acum împreună, la Telex. Știa că nu trebuia să ia în serios glumele lui. Les nu dusese niciodată, absolut niciodată, lipsă de femei.
Dar singura lui iubire adevărată era munca. Fusese și va fi mereu. Era foarte ambițios. Ar fi făcut orice pentru a obține material pentru un reportaj. Era foarte abil și adesea îi lipsea sensibilitatea - chiar dacă Andy nu voia s-o recunoască. Limbajul îi era foarte liber, iar stările de spirit schimbătoare.
Dar era prietenul ei. Și șeful ei. Trebuia să găsească repede o soluție.
— Dacă l-aș convinge pe Lyon Ratliff să-mi acorde un interviu. Ar fi...
— Anost ca naiba. Nu ne-ar spune nimic. Și cui naiba îi pasă de el? Avem nevoie de bătrân, Andy. Repede, până nu dă colțul. Cred că încă mai vrei să promovezi, nu?
— Da, bineînțeles. Mai mult ca orice.
— O.K. Atunci nu mai pierde vremea.
Tonul i se îndulcise considerabil.
— Știi bine că ești mai bună decât oricare dintre tipii de la rețea. Ai talent. Ești cel mai bun reporter de interviuri din ținut. Ai făcut și un ucigaș în serie să plângă. Te-am văzut, și nici măcar n-aveam ochelarii la mine. Erai mai tânără, și arătai al naibii de sexy cu ochii ăia de aur ai tăi și cu trupul provocator. Pune-te pe treabă. Sedu-l pe cowboy-ul ăla și...
— Les!
— Oh, mda, am uitat. Vorbeam cu cea mai frigidă femeie din lume. Ascultă, Andy, pentru cine te păstrezi? Știu al naibii de sigur că nu pentru mine, și asta nu pentru că n-aș fi încercat. De când a murit Robert, duci viața unei virgine. Au trecut trei ani, pentru numele lui Dumnezeu! Relaxează-te. Flutură-i puțin din gene cowboy-ului, și o să vezi cum o să-ți mănânce din palmă.
Îi venea să râdă, din cauza absurdității gândului ca pe Lyon Ratliff să-l poată îmblânzi cineva. Oftă adânc. Până la un punct, Les avea dreptate. Nu știa nimic în afara muncii ei. Poate din cauză că Robert fusese ucis în timpul unei misiuni. Poate pentru că tatăl ei fusese un ziarist renumit. Andy Malone părea predestinată unei cariere reușite în mass-media.
Munca la Telex nu era chiar idealul ei, cu toate că se bucura de recepție pe plan național. Voia însă să lucreze la o rețea. Pentru a obține o slujbă acolo, trebuia însă să dea o lovitură. Un interviu cu generalul Michael Ratliff constituia o garanție în a atrage atenția directorilor rețelelor.
— Bine, Les. Nu sunt de acord cu mijloacele pe care le folosești tu, dar urmărim amândoi același scop. Îți promit că o să mai încerc.
— Așa te vreau. Ce-i cu lucrările de la fermă? N-ai putea să pătrunzi acolo, dându-te drept pituitar?
— Aia e o glandă, idiotule, nu un arbust. Cred că te-ai gândit la o pyracantha sau la un pittosporum.
— Ei, la dracu’! Niciodată n-am stat prea bine cu glandele. Nu știu decât ce să fac cu ele, atâta tot.
— La revedere, Les.
— La revedere. Te iubesc.
— Și eu. Pa.
Își petrecu restul după-amiezii pe un șezlong lângă piscină, de parcă și-ar fi luat liber. Trupul ei armonios iscă fluierături admirative din partea a trei adolescenți. Dar flirtul lor era inofensiv.
Nu însă și Lyon Ratliff.
Trecuseră ore întregi de când corpul ei fusese supus privirilor lui cercetătoare, dar acesta mai răspundea și acum acelor impulsuri. Sânii îi tresăltau, din cauza unor senzații pe care le crezuse demult uitate. O greutate imensă i se așezase parcă pe partea de jos a abdomenului, și-i pulsa, la intervale regulate, amintindu-i că ea nu murise nicidecum odată cu Robert.
Se urcă în mașina închiriată și o porni spre un restaurant, de unde-și cumpără un sandviș cu mult sos, pe care să-l mănânce în cameră. Mai târziu, încercă să se uite la televizor, dar se plictisi repede de reclamele interminabile și de emisiunile anoste de varietăți. Încercă să citească ultimul bestseller. Cu toate că eroul era blond cu ochi verzi, prin față i se derulau imagini cu un bărbat brunet, cu păr răvășit și ochi gri. Cu o gură senzuală, insolentă, care putea deveni brusc aspră de furie, dar care promitea sărutări de neuitat. Un trup înalt și suplu, căruia îi stătea bine în orice fel de haine, o față cu trăsături cioplite în piatră ce inspirau virilitate. Eroul cărții nu putea decât să pălească, în comparație.
— E cel mai nesuferit bărbat pe care l-am cunoscut vreodată, își spuse, lăsând cartea deoparte.
Se ridică să verifice dacă pusese lanțul la ușă. Înainte de a stinge veioza, aruncă o privire peste umăr spre imaginea-i reflectată în oglindă. Era îmbrăcată într-un tricou și bikini. Dar n-a văzut încă totul! își spuse încrezătoare.
*
Nu-i venea să creadă că fusese atât de ușor! Își adusese aminte că auzise la coafor, că Lyon Ratliff comandase niște plante de la o pepinieră. Nevasta proprietarului se lăudase că soțul ei avea să le livreze și să le planteze joi dimineață.
Andy se trezise în dimineața aceea cu planul gata conturat în minte. Îi mulțumi în gând lui Les pentru idee. Se îmbrăcase cât putuse de profesional, cu un costum de vară din mătase naturală și o bluză fără mâneci, oranj. Își răsucise părul într-un coc ce inspira competență. Conduse până la un kilometru depărtare de fermă, apoi scoase mașina de pe șosea, sperând din tot sufletul să nu fi întârziat.
Stătuse deja pe marginea drumului vreo douăzeci de minute, când văzu furgoneta plină de răsaduri apropiindu-se, coborî repede din mașină, ridică repede capota și încercă să pară cât mai neajutorată și mai necăjită. Așa cum se așteptase, furgoneta opri în dreptul ei.
— Mulțumesc, zise ea.
— Bună dimineața. Ce s-a întâmplat, micuță doamnă?
— Nu știu, se văită ea. Tocmai mă îndreptam spre ferma Ratliff. Întârziasem deja la întâlnire, și acum asta! Mă așteaptă Gracie. Cred că se întreabă ce s-o fi întâmplat. M-ați putea duce până la cel mai apropiat telefon?
N-avea nici cea mai mică idee cine putea fi Gracie. Îl auzise pe Lyon pomenindu-i numele în localul lui Gabe. Putea fi o rudă, bucătăreasa, menajera... sau soția lui? Citise cumva, undeva, că era căsătorit? De ce-o deranja atât gândul că s-ar fi putut să fie? Oricum trucul ei ținuse, pentru că bărbatul îi zâmbi larg.
— Pot să fac mai mult decât atât. Și eu merg la ferma lui Ratliff. Ce-ai zice dacă te-aș duce chiar până la ușă?
Inima îi bătea cu putere.
— Oh, serios? Ești salvatorul meu! Sigur nu te deranjez? îl întrebă, adresându-i unul din cele mai luminoase zâmbete ale ei.
— Deloc.
— Doar o clipă, să-mi iau geanta și să încui mașina.
Se întoarse grăbită la mașină, mulțumind stelelor că omul se lăsase atât de ușor păcălit, că n-o întrebase ce căuta acolo.
Cabina camionetei era zgomotoasă și prăfuită, mirosea a pământ și a îngrășăminte. Andy trăncăni aparent lipsită de griji cu domnul Houghton, până când ajunseră la poarta securizată, acționată electric.
Frânele scrâșniră. Se părea însă că Lyon anunțase paznicii de sosirea furgonetei. Porțile se deschiseră larg. Un cowboy fără dinți, cu o pălărie imensă pe cap, le făcu semn să intre. Chiar dacă o văzu pe Andy, sau chiar dacă observă că nu prea arăta a grădinăreasă, nu reacționă în vreun fel. Andy oftă ușurată, văzând în oglinda retrovizoare cum porțile se închideau în urma lor.
— Te las la intrare. Eu mă întâlnesc cu domnul Ratliff în spatele aripii vestice.
— Minunat, zise ea, zâmbind.
Era chiar mai bine decât se așteptase. Se părea că Lyon avea să fie ocupat, un timp. Lyon? Se gândea la el ca la Lyon, pur și simplu?
Casa era grandioasă, și părea mai potrivită Californiei de Sud decât Texas-ului. Adăpostită de un mănunchi de pecani și stejari, avea două etaje, și lăsa impresia că s-ar întinde pe mai mulți acri, din cauza diferitelor aripi ce-i erau anexate.
Toate clădirile erau din cărămidă nearsă, iar acoperișul din țiglă roșie.
În fața casei, patru arcade susțineau veranda largă, unde atârnau numeroase coșuri cu ferigă, petunii și begonii viu colorate. În umbra deasă, pereți albi făceau un contrast puternic.
— Vă mulțumesc mult încă o dată domnule Houghton, spuse ea, când mașina se opri.
— Cu plăcere, micuță doamnă. Sper ca mașina dumneavoastră să nu aibă o defecțiune prea gravă.
— Da, și eu.
Sări din cabină, strângând din dinți. Închise încet portiera, încercând să nu atragă atenția. Cu pași ușori, măsurați se îndreptă spre ușă, oprindu-se să admire un coș cu flori. Când camioneta se îndepărtă, intră pe verandă.
Fiecărei arcade îi corespundea o fereastră foarte mare. Simțindu-se ca o infractoare, ea încercă să privească înăuntru, ținându-și mâinile în dreptul ochilor. Încăperile erau înalte, bine mobilate și extrem de curate. Văzu camera de zi, cu un șemineu enorm, canapele și fotolii confortabile, biroul, cu etajere ticsite de cărți pe toți pereții și o masă de lemn masiv plină de hârtii, și sufrageria. Ultima cameră era pardosită cu gresie, iar mobila era împletită din răchită. Prin fereastră, Andy văzu doar că unul din pereți era dintr-un geam gros. Încăperea era înțesată de plante tropicale. Deasupra, atârnată de tavan, se învârtea elicea unui ventilator.
Un bărbat în vârstă stătea într-un scaun cu rotile. Citea - sau dormea, poate? Se îndreptă spre colțul casei și privi prin ușa glisantă din sticlă. Bătrânul citea. Ținea în poală o carte. Mâna pătată de vreme întorcea din când în când paginile. Pe nasul descărnat se sprijinea o pereche de ochelari cu rame metalice.
Andy tresări când îl auzi spunând:
— Intră, doamnă Malone.
