Intoarcerea lui Mark

ÎNTOARCEREA LUI MARK

SANDRA BROWN

CAPITOLUL 1

Cu o zi înainte, când Tom îi dăduse vestea, Julie fusese grozav de bucuroasă. În dimineața aceasta, însă, era numai neliniștită.

«Nu, n-ar fi corect!» își spuse ea, închizând gânditoare portiera. «Cum e posibil ca Tom să piardă de pe o zi pe alta fructul a cinci ani de muncă înverșunată?». Pentru o clipă, se opri în fața clădirilor uzinei, privind cu un fel de tandrețe către acoperișurile din tablă roșie și către curtea bine întreținută. Trecuseră deja trei ani de când lucra aici! Întâi fusese secretara lui Tom, apoi, de puțină vreme, asistenta lui. Participase într-atât la toate hotărârile, încât aproape simțea că are drepturi de proprietate asupra acestui loc.

Deschise ușa laterală și-și scutură cu vigoare zăpada ce i se lipise de cizmele negre.

«Lua-i-ar naiba pe bancherii ăștia afurisiți! Oare nu văd că Tom are niște mâini de aur? Și că, în plus, e vorba de un om perfect din toate punctele de vedere: muncitor, cinstit, cu simțul răspunderii... Fără a mai pune la socoteală că, în domeniul lui, electronica, e un adevărat geniu. Oricine știa că această disciplină era în plin avânt. Nu se baza oare viitorul pe progresul comunicațiilor? Un om atât de inteligent, cu atâta imaginație ca Tom Larck, trebuie să fie în stare să rămână la suprafață și să scape de toate mizeriile astea financiare!»

Sosirea lui Lucy, tânăra dactilografă, îi întrerupse șirul gândurilor. Vântul înghețat de ianuarie îi înroșise fața plăcută și făcea să-i strălucească privirea limpede.

— Bună ziua, domnișoară Neil! Am întârziat puțin... Cu toată zăpada căzută în dimineața asta, autobuzul de-abia se târa!

Își scoase impermeabilul și îl așeză cu dezinvoltură pe spătarul scaunului pe care stătea de obicei.

—Ar trebui să-1 atârni în cuier, o sfătui Julie, pentru că astăzi avem musafiri. —O-la-la! Uitasem!Se grăbi să-1 aga e în cuier, lângă haina roșie a lui Julie,ț apoi reveni la birou frecându-și mâinile.

—De fapt, ce are așa deosebit omul ăla? Vrea să facă o comandă masivă?

—Da, ceva de genul ăsta, îi răspunse Julie evaziv.

Pentru moment, era inutil s-o neliniștească pe Lucy spunându-i că de întrevederea cu Mark Preston, bogatul om de afaceri, depindea soarta lor, a tuturor. Dacă avea să-i placă ceea ce va vedea în fabrică, grijile lui Tom aveau mari șanse să ia sfârșit. Dacă nu... Ei bine, puteau să se înscrie cu toții pe listele de șomaj!

Julie își aranja pliurile fustei roșii și se privi o clipă în oglinda cea mare. Cu o mișcare abilă a perlei, dădu o notă de prospețime pletelor sale grele, negre și strălucitoare, strânse cu câteva clipe mai devreme într-un coc mare deasupra cefei.Trebuia neapărat să-i ofere acestui Mark Preston imaginea unei societăți bine condusă și Julie trebui să admită că avea tot ce i se cerea unei femei de afaceri. Doar că ar fi preferat să nu aibă atât trac!

—Vrei să faci niște cafea, Lucy? Știu că e încă devreme, dar asta ne va ține în formă.

—Bineînțeles, domnișoară Neil.

Și tânăra dispăru în mica încăpere ce ținea loc de bucătărie.

Julie împinse ușa biroului pe care-1 împărțea cu Tom. Nu-i văzuse mașina în parcare. În așteptarea sosirii lui, urma să pună puțină ordine în dosarele pe care le examinaseră în ajun, până seara târziu, pentru a pregăti întrevederea decisivă din dimineața aceasta.Dar Tom se afia deja acolo, așezat la biroul. Îi surâse.

—Bună ziua, Julie!

—Ia te uită, ești aici? Unde ți-e mașina?

—Am avut o pană aseară. Am venit cu autobuzul.

Julie își studie directorul cu neliniște: ce paloare pe fața lui trasă! Se feri să facă vreo remarcă: trebuia neapărat să mimeze buna dispoziție, să nu se lase pradă descurajării.

—E o prostie! exclamă ea. Aș fi putut să trec să te iau de acasă!

Acasă... O casă mare, goală, glacială, sinistră, în care trăia singur de la divorț.

Îi zâmbi cu recunoștință și-și trecu mina prin păr. Tom Larck se apropia de patruzeci de ani. Era un bărbat robust, plin de umor... Și, totuși, fruntea înaltă îi era brăzdată de riduri adânci, mult prea adânci pentru vârsta lui.

—Simțeam nevoia să fac mișcare, răspunse el. Mi-am putut pune la punct expunerea din dimineața asta: discursul condamnatului la moarte, adăugă el, chicotind macabru.

—Foarte amuzant, domnule Larck! comentă Julie fără un zâmbet. Ți-ai luat micul dejun?

—Păi... Nu-mi mai aduc aminte. Știu doar că era foarte frig în casă, atunci când m-am trezit Probabil că instalația de încălzire este încă stricată...

Săracul Tom! Fusese lăsat singur chiar în momentele când ar fi avut cea mai mare nevoie de îmbărbătare! Julie își deschise geanta și scoase un pachet învelit cu grijă.

—Noroc că sunt aici! Am pregătit niște sandwichuri, în caz că...

La început, nu spuse nimic, ci se mulțumi doar s-o privească cu un aer pe care începea să i-1 cunoască. Apoi scutură încet din cap:

—Julie! Julie cea de neînlocuit.. Sorbind din cafeaua adusă de Lucy, se cufundară din nou în analiza subiectului care le stătea pe sufiet: firma Larck. Dincolo de geam, Julie vedea atelierul vast în care se agitau deja vreo douăzeci de muncitori în halate albe. Fiecare asambla la bancul său piesele minuscule din care era format ultimul gadget electronic conceput de Tom.

—Uite ce atmosferă minunată de lucru! murmură ea. Niciodată o grevă la domnul Larck! Niciodată un ton ridicat!

—Da, e o echipă foarte bună, suspină el. Nu mai adăugă nimic, dar Julie îi ghici gândurile: va putea el să le ofere încă mult timp un loc de muncă? Și hala asta mare, plină de viață și de lumină, nu va fi în curând abandonată?

Tom se răsuci brusc, luă un sandwich și mușcă din el.

—Mmm! Grozav! Dar spune-mi, Julie, nu li se dă oare condamnaților la moarte un mic dejun copios înaintea execuției?

—Tom, termină cu glumele astea sinistre! Totul va fi bine! Acest Mark Preston va fi, cu siguranță, impresionat de întreprindere și de ideile tale. Ne va ajuta.

—Mi-ar place să fiu la fel de sigur ca tine... Din păcate, îi va fi suficient să arunce o privire asupra situației noastre contabile pentru a-și pune frâu! Cifrele de afaceri din ultimele două luni sunt elocvente... —Măcar dacă banca s-ar fi arătat mai înțelegătoare!

—Sigur, ne-ar fi permis să trecem peste clipele astea dificile... Dar vor mai fi și altele în curând. Trebuie să fim realiști: nu sunt un bun om de afaceri.

—Hai, Tom, nu fi...

—Știu ce spun, draga mea Julie. Ceea ce mă interesează pe mine e ce se-ntâmplă în atelier, nu în biroul ăsta sau în hârțoage. Sunt un creator, nu un om de afaceri. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta mai devreme, atunci când m-am aruncat într-o astfel de aventură de unul singur. Fosta mea soție avea dreptate: nu fac față.

Julie preferă să tacă și să nu evoce amintirea lui Christine. Era atât de confuză în legătură cu fosta nevastă a lui Tom, încât ar fi riscat să fie grosolană. Blonda asta drăguță își părăsise,soțul acum șase luni, chiar în momentul când începuseră pentru Tom problemele profesionale.

—Hai mai bine să examinăm partea bună a situației, spuse ea energic. Nu știm încă ce ne va propune acest Preston...Tom luă ultimul sandwich și zâmbi cu ironie:

—Fără îndoială că, dacă ne va găsi vreo utilitate oarecare, se va ocupa de cazul nostru! Și ne va integra în imensul său imperiu! Dar va fi oare interesat de ceea ce fabricăm noi? Mă îndoiesc!

—Are o mare experiență, Tom. Nu se poate să-i scape valoarea produselor tale. De fapt, cum arată omul ăsta?

Tom îl întâlnise recent la un seminar pe acest magnat al industriei, care venise să-și prezinte ideile și să relateze cum ajunsese pe culmile lumii afacerilor.

—Un afacerist tipic: succesul întrupat, încredere în sine, puțină înfumurare... Ridică în slăvi hotărârea, autoritatea, plăcerea riscului...

—Câți ani are?

—Vreo treizeci și cinci.

—Și, ca bărbat, cum arată?

—Înalt, cu părul negru. Multă prestanță. Și, desigur, toată panoplia omului bogat din cale afară: Rolls Royce, ceas de aur, haine pe măsură...

—Aha! îmi imaginez: un încrezut insuportabil. Și tiranic pe deasupra.

Ridică spre ea ochii lui mari, căprui, blânzi ca ai unei veverițe. Ea ar fi vrut să găsească o altă comparație. Cea pe care o făcuse nu-1 prea avantaja, după părerea ei.

—Ne va fi suficient să-i oferim unul dintre zâmbetele tale cuceritoare pentru a-1 îmblânzi. În dimineața asta ești mai frumoasă ca oricând. Îmi place mult fusta ta.

Își schimbă direcția privirii cu un efort vizibil.

—Eu sunt cel ce lasă de dorit, suspină el, îndreptându-se spre oglinda atârnată pe perete. Dumnezeule! Arăt sinistru! Tocmai acum, când ar trebui să-i fac o impresie bună eventualului nostru binefăcător!

Își strânse cu o mână gulerul desfăcut:

—Director, auzi! Pfffi N-am nici măcar cravată. Detest chestiile astea... După părerea ta, mi-ar trebui una?

—Păi...

—Bine, am înțeles. E ora sacrificiilor: mă duc în oraș să-mi cumpăr o cămașă decentă, o cravată... și poate că am să trec și pe la frizer. Preston nu vine înainte de ora 11, nu-i așa?

—Da, ora 11, așa spunea în scrisoare. Ia mașina mea, vei merge mai repede.

El se îndreptă spre ușă și, cu mâna pe clanță, spuse:

—Mulțumesc, Julie, mulțumesc pentru tot. Ce m-aș face fără tine?

Pentru o clipă, privirile li se întâliră. A lui Julie, puțin surprinsă, a lui Tom, aproape rugătoare. Apoi el ieși agitat.

Imediat, ea începu să facă ordine în birou. La douăzeci și trei de ani, avusese de mai multe ori ocazia să remarce această privire în ochii bărbaților. Fără vanitate, se știa foarte frumoasă, cu părul negru, pielea de o finețe minunată și ochii mari, de culoarea alunei. Nu-i lipseau admiratorii și asta de multă vreme. Dar cu Tom era altceva, în primul rând, el era mai bătrân, mai matur decât toți cei pe care îi cunoștea. Oare se va îndrăgosti cu adevărat într-o zi? Tandrețea imensă pe care o simțea pentru el se putea transforma într-un sentiment mai profund? «Tu hotărăști!» citise ea în privirea lui Tom. Știa că nu era destul de sigur pe sine ca să-i facă avansuri, dacă ea nu-1 încuraja. Viitorul le rezerva oare acea Mare Dragoste pe care n-o trăise încă nici unul din ei?

Ridică din umeri cu nerăbdare: chiar că nu era momentul să se gândească la genul ăsta de fieacuri. Deocamdată, tot ceea ce conta era soarta micii societăți. În adâncul sufietului, era, totuși, optimistă. Mark Preston, cu fierul lui imbatabil și experiența lui solidă, va sesiza imediat originea problemelor lui Tom: lipsa de capital. Odată ce va fi ajutată, întreprinderea ar fi obținut rezultate extraordinare și va înțelege acest lucru din start.

Julie aruncă o ultimă privire prin birou. Totul era bine pus la punct. «Cam vetust locul ăsta...». În sfâr it, Superman va trebui să-i accepte așa cum sunt!ș Deschizând ușa, se îndreptă spre atelier, se opri de mai multe ori printre bancuri, pentru a afia noutăți despre copilul unei angajate. Se neliniști apoi, afiând de gripa alteia și se informă dacă o altă angajată și-a găsit, în cele din urmă, un apartament. Toate muncitoarele o salutau cu zâmbetul pe buze. Și, în ceea ce o privea, se mira încă o dată de agilitatea degetelor lor, de precizia și rapiditatea cu care aceste femei, de toate vârstele, minuiau aceste minuscule instrumente. Pe drept cuvânt, o echipă bună. Tom ținea mult să le facă munca pe cât posibil mai interesantă, informându-le, dacă doreau, de starea vânzărilor, de primirea făcută de clientelă produselor lor, de noile piețe de desfacere... Era secondat în treaba asta de doi angajați de mare valoare: Charlie Benson, șeful producției, și Mary MacQuine.

Aceasta din urmă tocmai venea pe aleea centrală. Era o tânără cu un aer preocupat, îmbrăcată cu un taior bleumarin sobru. Lucra pentru Tom și Charlie încă de la înființare, iar cei doi bărbați o apreciau foarte mult pentru inteligența ei vie și competența ei desăvârșită.

Mică, zveltă, cu păru roșu închis, ce-i înconjura obrazul foarte palid, părea, în dimineața aceea, aproape bolnavă. Cele două femei se înțelegeau destul de bine, chiar dacă Mary păstra o tăcere absolută în ceea ce privea viața ei personală.

Julie nu știa decât că avea grijă de bunica ei, cu care locuia.

—Bună, Julie. Trebuie să-i spun ceva lui Tom. E în birou?

—Nu, tocmai a ieșit în oraș. Îți pot fi eu de folos cu ceva?

—Mulțumesc, anunță-mă când se întoarce, dacă vrei.

Și facu stânga-mprejur, gata să intre din nou în biroul în care lucra.

—Numai că... în dimineața asta va avea o întâlnire importantă. N-o să fie liber.

Mary se întoarse.

—Julie, ceva nu merge, nu-i așa? De câtva timp, Tom nu mai este el însuși. Sper că nu-i bolnav!

—Bolnav? A, nu... în sfâr it, cred că nu. Într-adevăr, Tom lua din ce în ce maiș multe pastile pentru stomac. Dar, având în vedere nervozitatea lui, nici nu era de mirare.

—Nu crezi?! se răzvrăti Mary, roșind ușor din cauza indignării. Doar intră în atribuțiile tale de asistentă să veghezi asupra sănătății lui, Julie!

Vocea îi era dură și agresivă.

—Fac tot ce pot, ripostă ea imediat, agasată de tonul pe care-1 folosise Mary.

Știi că Tom nu e genul de bărbat care se...

—Serios? Atunci, bănuiesc că știi și faptul că, acum două zile, Tom a fost dus cu salvarea la spital. Și că a fugit de acolo după câteva ore și nu vrea să se întoarcă...Mary se opri brusc și-i aruncă o privire ostilă. Ochii i se umplură de lacrimi pe care încerca să le ascundă. Se răsuci repede pe călcâie, se întoarse cu spatele la Julie și, înainte de a închide ușa în urma ei, spuse cu multă ostilitate în glas:

—N-o să te las să-i faci nici un rău, Julie!

—Dar, Mary...

Ușa se închise cu zgomot. Julie rămase interzisă. Șocul fusese dublu pentru ea. În primul rând, afiase că Tom era într-adevăr bolnav, iar în al doilea rând, o surprinsese în mod neplăcut purtarea lui Mary. Ce avea să-i reproșeze? De ce o ura? Până atunci, se înțeleseseră destul de bine. O suspecta, oare, de ipocrizie față de Tom? Julie își aminti deodată că îi surprinsese pe Mary și pe Tom într-un mic bar din oraș. Oare cei doi...? își alungă acest ultim gând, recunoscând, totuși, în sinea ei, că această a doua supriză o duruse mai mult decât prima. Își simțea amenințată prietenia dintre ea și Tom. Simțise, ca orice femeie, că Tom ținea la ea, că o iubea, deși nu avusese curajul să i-o mărturisească și nici nu șiar fi dorit ca Tom să o fi făcut. Da, era sigură de asta și îi făcea plăcere, chiar dacă, pentru ea, Tom era doar patronul firmei la care lucrează și, totodată, prietenul ei. Chiar dacă Mary se potrivea cu Tom, și le-ar fi stat bine împreună, și ea s-ar fi bucurat pentru ei doi, și... Avea senzația că Tom o trădase sau că ea se înșelase. Și asta o deranja.

Poate se înșelase... Poate că Tom o iubea pe Mary. Poate erau împreună și ea nuși dăduse seama... Altfel, de unde să fi știut Mary că lui Tom i se făcuse rău și fusese luat cu salvarea? Oricum, recunoscu în sinea ei că trebuia să se arate tolerantă și înțelegătoare. Hotărî să mediteze la această problemă altădată. Deocamdată, avea altceva de făcut.

Scutură din cap cu putere, ca pentru a-și alunga gândurile neașteptate și privi de jur împrejur prin biroul mic.

Ce părere își va face, oare, un om ca Mark Preston despre locul ăsta? Fără îndoială, îl va găsi desuet. Un birou de fier, cu un singur post telefonic și un interfon demodat... Bătrâna mașină de scris gri pe un colț, cele două fotolii pe jumătate lăsate... Astfel mobilat, «biroul directorial» nu era deloc primitor. Dar exact atunci când Tom se hotărâse să modernizeze puțin ambianța, primise o scrisoare de la avocatul Christinei, care cerea ceva bani în plus de la fostul ei soț. Cu divorțul ăsta, Tom acceptase, resemnat, toate neajunsurile: separarea îl deprimase prea mult și comportamentul soției îl făcuse prea nefericit ca să mai aibă curajul să se bată.

«Fără-ndoială că avea dreptate», îi mărturisise el lui Julie. «în ultimii ani, n-am fost un soț prea bun. Îmi petreceam și zilele și nopțile lucrând.» —Dar pentru ea o făceai, nu?

—Mi-e teamă că doar în parte. Întreprinderea conta mai mult decât orice pe lume, Julie. Christine nu-și avea locul în toate astea.

În lunile care urmaseră divorțului, Julie se străduise să fie cât se poate de eficientă, pentru a-1 alina pe Tom. El se debarasase încetul cu încetul de problemele administrative pentru a se consacra în exclusivitate marii lui pasiuni: partea tehnică, creația. Din păcate, întreprinderea era prea mică și funcționa cu un buget prea limitat. Nemulțumirea furnizorilor, în cazurile de întârziere a plăților și suspendarea livrării materialelor, duceau la încetinirea producției, la întârziere în onorarea comenzilor și la plângerile clienților... Și așa mai departe, într-o înlănțuire fără sfâr it, din ce în ce mai fragilă. Până când avea să cedeze oș verigă, cea mai importantă — banca — ce refuzase deja să le acorde un credit suplimentar. Rămâneau doar atâția bani cât să poată plăti personalul la sfâr itulș lunii. Și după asta — sfâr itul. Tom va trebui să-și închidă uzina și să declareș falimentul...

Doar dacă... Doar dacă nu vor găsi un salvator în persoana acestui Mark Preston.

Și această combinație trebuia să funcționeze!

Julie își împreună degetele, implorând soarta. Se trânti apoi într-un fotoliu. Întreprinderea asta promitea atât de mult, cu un inventator genial ca Tom! Doar cu o săptămână în urmă, el terminase proiectarea unei componente electronice de concepție revoluționară. Julie deschise sertarul cu documentația tehnică.

«E copilul meu», spusese Tom în ajun, mângâind ușor, aproape afectuos, acele planșe. Apoi, afișând veșnicul lui zâmbet ironic, adăugase: «Tare mi-e frică să nu se nască mort...».

Julie privi îndelung desenele care însemnaseră pentru creatorul lor sute de ore de muncă și le așeză la vedere, pe birou, în speranța că Tom le va arăta lui Mark Preston. Apoi, metodic, începu să aranjeze dosarele în ordinea în care ar urma să le consulte vizitatorul. Cu puțin timp înainte de a termina, ușa se deschise brusc și apăru Lucy, agitată.

—E aici, șopti ea.Apoi, cu toual cel mai profesional din lume, spuse cu voce tare: