Numele fiarei

Prolog

Muzeul Egiptean

Cairo

3 ianuarie 1999

In acel an se așternuse peste Egipt o iama ciudată. Nu cea mai rea dintre ele, ci sumbră și lungă. Piramidele erau învăluite de pîclâ, fapt nemaiauzit. în valea mormintelor, odăile regilor demult morți musteau de atîta ploaie. Felucile zăceau înțepenite pe Nil, tăcute, cu fusurile cîrmelor afundate în noroiul cleios.

Pe cîmpiile întunecate, femei cu brațe firave și copii treziți în orele reci, de dinainte de răsărit, însâmînțau orzul cu mîinile înghețate. Era ploaie acolo unde nu plouase niciodată, ger unde nu fusese niciodată, păianjenii invadaseră casele victimelor neștiutoare, iar ușile celor care se sinuciseserâ erau deja țesute cu pînzele lor. Era ca și cînd minunile sau supliciile erau ceva obișnuit.

în moschei, preoții propovâduiau sfîrșitul lumii. în Cairo, Shaykh Kishk profețea din amvonul său venirea lui Dajjal. Anticristul cu un singur ochi. Spunea că pașii lui fuseseră auziți chiar pe o alee îngustă din orașul vechi. în Alexandria, un măcelar tăiase un vițel cu două capete. în Tanta, o evreică cu părul roșu născuse un monstru. în deșertul de lingă Wadi Natrun, căzuse grindină cît oul de porumbel. într-un coridor pustiu, în

Sayyda Zaynab, copilași cu mîini bătrinicioase se jucau cu tigva fărâ ochi a unei capre albe.

Bandajele se desfăceau ca fîșiile de mătase putrezită. Mișca scalpelul cu precizie, aproape cu bucurie, deschizînd un singur strat o dată, fiecare tăietură — un pic de moarte. Măreața moarte, tăcută ca o seară de iulie, parfumată și imobilă trona pe masa înaltă cu grile. Apuca și tăia, apuca și tăia. Fîșiile de bandaj antic erau îndepărtate cu finețe, netezite și măsurate. Fiecare își avea locul ei peste barele metalice care înconjurau masa.

Vîrful bisturiului se lovi de prima amuletă. A’isha o scoase ușurel, cu respect. Era un sceptru de bronz, unul dintre sim­bolurile puterii. Lîngâ el era așezat un ochi de faianță albastră și o grămadă de alte amulete fără o ordine simbolică: trei figurine reprezentîndu-i pe Maat, Horus și Ra șezînd, trei scarabei obișnuiți, unul în formă de inimă din nefrit montat în ramă de aur, un alt sceptru, două centuri și un papirus.

De acum era sigură că mumia mai fusese desfăcută și refăcută. De obicei, amuletele aveau o ordine precisă: scarabeul în formă de inimă pe sau alături de locul inimii, pe corp; ochiul pe incizia dreaptă prin care se scoseseră viscerele; sceptrele pe abdomen și pe piept. Acestea erau amestecate și prost amplasate, semn sigur că, într-un anumit stadiu, fuseseră folosite la desface­rea învelitorilor. Nu era ceva neobișnuit: jefuitorii de morminte activau în Egipt încă din vremea Regatului Vechi. Foarte rar se găsea un loc intact. Arheologii se considerau norocoși să dea peste rămășițele lăsate de hoți sau peste mumii reînfășurate în grabă. Ea se considera la fel.

• Este cu certitudine reînfâșuratâ, spuse.

Profesorul Megdi aprobă, înclinînd din cap.

• Atunci nu e vorba de un alt Tutankamon.
• Mă îndoiesc că ar fi, zîmbi ea.

Putea să vadă muzeul prin geamul biroului, dacă se ostenea s-o facă. Putea chiar să vadă fluviul, ca o bandă de lumini orbitoare și, ceva mai în spate, Turnul din Cairo, obeliscul de 590 de picioare, care [îșnea nebunește deasupra insulei Gezira. Nu venise aici nici să viziteze muzee, nici să navigheze pe riuri și nici să escaladeze turnuri, să admire priveliști. Era un tip prac­tic, un om care nu avea timp de pierdut.

își scoase haina de stofă și o puse pe spătarul unui scaun. Pe podea zăcea o cutie de lemn, deschisă. Bărbatul se aplecă, smulse hîrtia cerată, maronie, de deasupra și ridică un obiect greoi, învelit într-o pungă de plastic negru. îl așeză pe masă și începu să-l despacheteze.

Știuseră de la început că mormîntul fusese violat. Sigiliile originale de la intrarea principala în necropolă erau distruse. Un preot al Templului Iui Amon din Kamak aplicase altele noi pe vechile locuri, dar și acelea fuseseră rupte. A’isha se aștepta să găsească foarte puțin înăuntru: un sicriu violat, cîteva fîșii de bandaje putrede, vreo mînâ sau vreun picior dislocate și aban­donate în grabă. Cam toate mormintele erau pustii și dezolante; valea păstra izul curții unui antreprenor de pompe funebre. Era neliniștită. Neliniștită și se temea.

Pe măsură ce mînuia bisturiul, își amintea de ultima cale de acces în mormînt, de zgomotul hîrșit al lespezii de piatră cînd fusese dată la o parte. în piatră erau tăiate trepte abrupte, pereții tunelului erau pictați în culori surprinzător de strălucitoare la lumina lămpii. Flacăra trezise o lume adormită. își amintea primele chipuri, zei palizi și tăcuți, pe partea stîngâ a unui cori­dor lung, în pantă, îndreptat spre o ușă sfărimatâ.

Termină de despachetat arma. O variantă mai scurtă a puștii-mitralieră MPK, o armă de mare putere, de fabricație ger­mană, apărută prin 1963, încă foarte populară. O ridică cu grijă, legănînd-o în brațe, și simți cum i se acopereau degetele cu o' peliculă fină de vaselină.

Pe masa din fața lui stăteau patru serviete. Negre, imperso­nale, identice; erau așezate una peste alta, dreptunghiular. O ridică pe cea de deasupra și o puse pe tăblia mesei. Părea foarte grea. Formă cifrul încuietorii cu degetele lui lungi, experimen- iute. Capacul fîșîi dînd la iveală un suport cu crestături speciale în care fuseseră așezate mostre de echipament minier, bucăți din metal solid aduse tocmai din Anglia, în speranța deschiderii unei noi piețe de desfacere cu ajutorul Corporației Miniere a Statului Egiptean.

Megdi privea netulburat felul în care ea punea, cu ajutorul pensetei, resturi de insecte în plicurile mici de plastic. Un gîndac mic, Necrobia rufipes,pătrunsese adînc în bandaje, mai erau pupe și larve ale altor paraziți neidentificabili; fiecare proba era etichetată, numerotată și pusă separat pentru o analiză microsco­pică viitoare.

Bandajele erau impregnate cu foarte puțin bitum, fapt îmbu­curător pentru ea. Alții avuseseră nevoie de fierăstrău cu lanț pentru a putea îndepărta carcasele de pe mumiile ale căror învelișuri se solidificaseră ca betonul. Aceste proceduri erau lipsite de eleganță, implicînd un risc mare și, cu atît de puține mumii rămase, trebuia evitate pe cît posibil.

Cei de la muzeu se împotriviseră cu înverșunare executării acestei desfâșâri. Începînd cu dezvelirea mumiilor regale găsite la Dair al-Bahri și în Valea Regilor, consiliul de administrație al Muzeului Egiptean nu permisese efectuarea de cercetări pe corpuri din patrimoniul lor. Ultima acțiune de acest fel avusese loc în Anglia, la Muzeul Bristol, în 1981, cînd mumia lui Horemkenesi, un preot lipsit de importanță din vremea lui Ram- ses al II-lea, fusese curățata de bandaje pentru a putea fi oprită deteriorarea cauzată de săruri alcaloide.

A’isha își susținuse cazul cu argumente asemănătoare. Gâsiserâ opt corpuri în mormînt și nici unul nu se prezenta prea bine. Feșile fuseseră date la o parte în frenezia căutării de aur și bijuterii. La un moment dat, umezeala pătrunsese adînc și provo­case stricăciuni mari. Mumia de pe masă, pentru care nu aveau un nume, doar un număr de cod, j3, avea urme de putregai. Era limpede că bandajele fuseseră deranjate, însă interiorul, verifi­cat cu raze X, părea a fi intact. Razele X și folosirea unui inten­sificator de imagine revelaseră scheletul unui bărbat înjur de cincizeci și cinci de ani, inalt de cinci picioare, fârâ fracturi sau urme de boli ale sistemului osos. Un specimen excelent pentru investigare care, lăsat în magaziile din subsolul muzeului, ar fi putrezit, pur și simplu. Membrii consiliului de administrație consimți seră.

Deși arma nu era încărcată, nu riscă. Mută selectorul în poziția ,D“ și lăsă percutorul în jos; apoi, ținînd corpul armei într-o mină, apăsă pe arcul opritor care bloca cuiul de legătură. Cuiul ieși cu ușurință, permițînd detașarea minerului și a țevii de corpul armei.

Ea găsise mormîntul; nu din greșeală, ci în urma unei sortări minuțioase de date, a unei insistențe asidue pe o pistă nesigură. Existase o posibilitate - nu mare, dar incitantă - aceea că se legase de lipsa rămășițelor cîtorva faraoni, din ascunzâtorile descoperite înainte. In perioadele mai recente, era ceva obișnuit ca preoții, găsind morminte regale deschise și jefuite, să trans­fere corpurile zbîrcite ale regilor și ale reginelor în locuri de odihnă mai sărăcăcioase, dar mai sigure în fața hoților. Numai descoperirea, singură, îi putea aduce consacrarea.

Făcu încă o incizie. în spatele ei, Butrus, asistentul ei, îndreptă camera video în direcția mesei, înregistrînd fiecare etapă a investigației. în 1975, în Anglia, doctorul Rosalie David desfășurase o mumie în văzul lumii, în fața camerelor de tele­viziune. Ideea fusese analizată și respinsă de către autoritățile muzeului pe considerentul că Guvernul nu ar aproba. Musul­manii drept-credincioși s-au opus întotdeauna disecției de cadavre. Acum existau temeri și din cazuza climatului. Exami­narea și deschiderea publică a unei ființe umane, oricît de antică, oricît de degradată, putea să stîrnească încălcări ale legii, nedorite. Consiliul de administrație nu putea să uite că, în 1981, președintele Sadat închisese camera mumiilor din muzeu, ca musulmanii să nu aibă motiv de nemulțumire. Cîteva luni mai tîrziu, nu multe, era mort, ciuruit de gloanțele unui asasin.

La capătul unei feși era o inscripție hieroglifică lungă, un pasaj din Cartea morților: „El stă deasupra pilaștrilor lui Shu, ridicat la cer de Ra. El este cel care împarte anii, gura lui este ascunsă, gura lui este mută, cuvintele vorbite de el sînt secrete, împlinește eternitatea și are viață veșnică asemenea lui Hetep.“

Peste puțin timp, doar peste puțin timp, îi va putea privi fața. Dintre toate popoarele antice, numai egiptenii și-au conservat cadavrele, ca generațiile viitoare să le poată vedea fețele. Nimeni, niciodată, nu va putea să uite fața lui Cezar sau a lui Constantin. Dar ea stătuse cîndva într-o cameră, în tăcere, rece ca piatra și tremurînd, singură. într-o seară încremenită, cu ochii pe trăsăturile lui Usima’re-setpenre’, Ramses cel Mare. Alexan­dru era țârînâ, Saladin, țărînâ, Napoleon, de asemenea, însă ea, într-un moment de amărăciune, văzuse fața adormită a lui Tuthmosis al Il-lea, învingătorul de la Megiddo. Față în față, vii și morți, fragilitatea oaselor și fluiditatea sîngelui.

Cu grijă, scoase percutorul, apoi demontă țeava, ținînd corpul armei ferm in timp ce presă închizătorul cu un deget. Deșurubînd piulița de la capătul țevii, o scoase din funcțiune.

Ea îndepărtă primul strat de bandaje de la gît și de la cap. El stătea asemenea unui amant pe care îl dezbrăca. Membrele lui primeau mîngîierile ei în tăcere, cu răbdarea morții.

- Ce vrei să fii cînd vei crește? O întrebase maicâ-sa cînd împlinise nouă ani. O întrebare ciudată pentru o fetiță egipteană. Ce speranțe puteau să-și pună majoritatea fetelor dintr-o lume ca aceea? Căsătorie și familie. Mîngîierile șovăielnice ale unor bărbați cu mult mai în vîrstâ decît ele.

Părinții A’ishei erai oameni educați și progresiști, exponenți înverșunați ai panarabismului lui Nasser, beneficiari ai politicii iftitaha lui Sadat. Răspunsese la întrebarea mamei sale fără să se gîndeascâ:

-Athariyya— arheolog.

Femeie arheolog, mai precis din punct de vedere lingvistic.

De la patru ani, în fiecare an, ea și părinții ei participaseră la festivalul de primăvară Shamm al-Nasim lîngâ piramidele de la Giza. La acele picnicuri minease ouă colorate, pește sărat și se jucase singură la umbra monumentului lui Khufu. Privise în sus, de fiecare dată, la construcția masivă din piatră, intimidată și înfricoșată de prezența implacabilă, curioasă să afle ce se ascunde în interior, ce întunecimi, ce lumini, ce umbre. Era ca și cînd îi stîmea amintiri sumbre, pe care un copil nu era posibil sâ le aibă.

Cu ocazia celei de-a a noua aniversări intrase prima oară în Muzeul Egiptului, pe sub portalul înalt, susținut de cei doi stîlpi albi. Mama ei o condusese direct la etajul întîi, în aripa de nord-est, în sălile unde erau expuse comorile lui Tutankamon. într-o cameră prelungă, din dreapta casei scărilor, era expusă masca mortuară de aur a tînârului rege, într-o vitrină de sticlă. Era cel mai frumos lucru pe care A’isha îl văzuse vreodată. Zăbovise privind geamul de sticlă, neputîndu-și dezlipi ochii. Figura aceea, cu buze aurite, avea ochi negri de obsidian în a căror luciu și adîncime își vedea oglindita propria imagine.

Se plimbaseră ore întregi prin sălile înalte, vrăjite parcă, îmbibate de aroma trecutului. Peste tot erau măști de aur, cutii de fildeș, lămpi de alabastru încrustat și vase din lapislázuli. Pe măsură ce înainta, copilăria părea să cadă de pe ea ca o haină, greutatea piramidelor se ridica de pe sufletul ei mic și se trans­forma în funigei. Aurul secular și picturile care-i reprezentau pe zei treziseră în ea ceva care urma să nu mai adoarmă niciodată.

Acum se transformase în chirurg și folosea un bisturiu cu care tăia timpul pentru a putea să ajungă în miezul lucrurilor. Era la ultimul strat. Era sigură. Feșele erau lejere și se desprindeau la o simplă atingere. Urma sâ-i aparțină curînd; era ca un act de seducție în care el era mireasa ei. Ar fi vrut să se aplece sâ-i sărute buzele ascunse, să-l readucă la viață cu o singură suflare. Cu o mișcare precisă și atenta tăie cu vîrful bisturiului de-a Iun- gul brațului, de la umărul sting pina la încheietura mîinii. Dorea ca fața să râmînâ la urmă.

Scoase o piesă din servietă și o puse pe birou, lingă arma demontată. Piesa se desfăcu în două jumătăți precise. In interior, metalul fusese modelat intr-o formă care se potrivea cu mecanis­mul de declanșare a puștii-mitralieră Walther. Montă mecanis­mul de declanșare, apoi puse la loc cealaltă jumătate a piesei. Făcu aceasta cu fiecare piesă de metal, pe tind, apoi le duse pe un banc pe care se aña un echipament de sudură. Cele două jumătăți ale pieselor urma să fie sudate laolaltă, apoi pilite pînă arătau ca noi.

La destinație, întregul procedeu urma să fie inversat, încărcătoarele urma să fie expediate separat. Merită efortul, se gîndi el. Merită orice efort.

în dreptul încheieturii, lama bisturiului scrîșni peste un metal, o brățară care fusese observată la analiza cu raze X. Prin incizia îngustă aurul luci o clipă. Poziția acestei brățări, fiind neobișnuită, crease deja discuții aprinse. Bijuteriile ornamentale pe mumii erau ceva comun, indiferent dacă era vorba de femei sau bărbați, dar foarte rar se întîmpla ca piesele să se descopere pe corp direct, nu în afară, deasupra bandajelor.

Puse bisturiul deoparte și începu să jupoaie țesătura de lînâ care arăta ca o coajă subțire. își mișca degetele rapid, metodic, dovedind că era obișnuită cu această operațiune. Pe măsură ce pătrundea mai adînc, începu să-și dea seama că ceva era greșit, că lucrurile nu stăteau cum ar fi trebuit. Bandajele se desfăceau, lărgindu-se, pe măsură ce trăgea de ele. Dedesubt, în loc de piele veștejită era țesătură, țesătura groasă a unei mîneci. Urzeala și aspectul erau în neregulă, complet în neregulă.

Simți că inima începe să-i bată nebunește. Avea senzația câ-i sare din piept. Degetele îi deveniseră neîndemînatice, lucruri greoaie care acționau independent de voința ei. Le privea cum desprindeau bandajele putrede și cum ieșea la iveală țesătura întunecată. Simțea, ațintiți asupra ei, ochii lui Megdi, îi simțea confuzia. Ea însăși depășise perplexitatea și trecuse spre altceva complet diferit, spre frică, spre refuz, spre negare.

Brățara de aur de pe mîna prințului ei mort, galbenă pe oasele albe, deveni vizibilă. Ea apucă ușor brațul și îl întinse un pic într-o parte. Camera începuse să se învîrtă cu ea și-și auzea inima bâtînd undeva, departe.

- A’isha, strigă cineva, A’isha, te simți bine?

Ea zîmbi, se încruntă și-și scutură capul. Se sprijini de marginea mesei cu o mînă. în cealaltă ținea încheietura moartă, nefirească și indestructibilă ca un păcat. îl auzi pe Butrus inspirînd adînc și zgomotul camerei video scăpate din mînă.

în mîna ei, pe o încheietură de oase, arâtînd ora cinci și un sfert, un Rolex reflecta lumina albă a becului din tavan.

în anul acela, peste Egipt se așternuse o iama ciudată.

„Al doilea «vai» a trecut; al treilea «vai», iată, vine degrabă.“

Apocalipsa Sf. Ioan, 11:14

Capitolul unu

Londra

3 septembrie 1999

Apelul fu recepționat la cinci și douăzeci și trei de minute dupâ-amiaza. Durase exact șapte secunde și nu fusese urmărit. In ziua aceea se înregistraseră deja douăzeci și șase de apeluri, toate false, însâ acesta era cel așteptat. In primul rînd, vorbitorul folosise un cuvînt de cod, INLA, actualizat „Carryduff‘. în al doilea rînd, cunoștea diferența dintre Poliția Britanică de Trans­port și perechea ei de la Ministerul de Interne și avea numărul de telefon al camerei de control al B.T.P. Oricum, avuseseră deja loc două explozii la două dintre gările principale în sâptâmîna care trecuse. Nimeni nu era dispus să riște.

Primele bombe explodaseră la Euston, luni, și uciseserâ trei gurâ-cascâ, rănind grav alți patruzeci și doi; la Paddington, marți, mutilînd o polițistă care asigura ordinea într-o intersecție aglome­rată. Miercuri și joi se resimțise panica în toată capitala și în cîteva gări provinciale pe traseul Newcastle-Portsmouth. Societatea de cale ferată engleză făcea tot posibilul să țină în

mișcare transporturile în toată țara. Starea din ce în ce mai proastă a autostrăzilor, îmbinată cu ceața groasă, constituia un imperativ în menținerea în funcțiune a întregii rețele de căi ferate.

Toate apelurile telefonice avuseseră o notă bizară. Anunțurile pentru bombele de la Euston și Paddington conținuseră cuvinte de cod autentice, foarte cunoscute brigăzii antiteroriste a Scotland Yardului. Codurile respective, însă, aparțineau unor organizații complet diferite: primul, Frontului Popular de Eliberare a Palestinei; cel de-al doilea, unui grup de gherilă americană fondată în Beirut în 1975. Nici una nu avea motive evidente de a „planta“ bombe în locurile publice din Londra. INLA avea.

în jurul orei cinci și douăzeci și opt de minute, șeful gării King’s Cross fusese anunțat că una sau mai multe bombe urma să fie plasate în zonă. Polițiștii erau deja la datorie în și în afara gării, atît cei de la B.T.P., cît și cei șase oameni „împrumutați“ temporar de la Met. Aceștia, împreună cu personalul gării, deși toată sâptămîna exersaseră din greu la eliberat platforme, maga­zine și bufete, avuseseră nevoie de patru minute pentru a reuși să scoată din gară ultimul civil.

Era ora cea mai de vîrf a zilei de vineri și nimeni nu era fericit. Se făcuseră deja cozi imense la trenul 1800 pentru Edin- burgh, un tren care ducea o mulțime de navetiști care se îndrep­tau spre nord-estul Angliei și în Scoția, după o sâptâmînâ de muncă grea în marele oraș. îi așteptau acasă soțiile și copiii. Cei care făceau naveta pe distanțe mai scurte, Cambridge și Ely, ar fi devenit și mai iritați dacă erau amînați pentru o cursă mai tîrzie. Era cea mai rea zi posibilă, la ora cea mai proastă.

în timp ce ultimii pasageri își croiau drum, obosiți, afară, în ploaia măruntă și cenușie, se auziră primele sirene cum se apropiau pe șoseaua Euston prin St. Pancras. Participanții la traficul de pe șoselele Pentonvile, Caledonian și Gray’s Inn cooperau. Lumina intermitentă a girofarurilor cădea pe fețele singuraticilor râmași în ploaie. Echipele de intervenție înce­puseră să sosească, formînd o aglomerație de mașini de poliție și altele tip Sierra, fără sigle.

Primii veniți fuseseră membrii brigăzilor antiteroriste și de geniu, urmați la cincisprezece minute de brigada specială și experții geniști ai Ministerului de Interne. Armata era încă pe drum. Din mașini coborîrâ bărbați cu fețe crîncene, îmbrăcați în haine obișnuite. Li se alăturară rapid ofițeri superiori de poliție, într-un consiliu rapid asupra tacticii de acțiune.

Abia acum începea partea cea mai rea: scotocirea, scrupu­loasă și lentă, țol cu țol, a uriașei construcții, în contratimp cu un ceas care, cu fiecare ticăit, se apropia mai mult de ora următoarei explozii. Dacă exista cu adevărat vreo bombă.

King’s Cross nu prea era un loc potrivit pentru plasarea bombelor. Cele cîteva cafenele și chioșcurile unde se vînd sandvișuri, din jurul gării, sînt de calitate inferioară, cu clientela formată din pungași, codoși și prostituate. Nu era vorba de magazine, cu atît mai mult, cu cît la acea oră a după-amiezii de vineri toate erau închise. Hotelurile ieftine și pensiunile, care erau în capătul opus al șoselei Euston, nu ofereau decît posibili¹ tatea unui ceai și a unei farfurii cu biscuiți.

Nu rămăsese nici o altă modalitate de ieșire, în afara mersu­lui pe jos. Intrările tunelurilor subterane fuseseră închise în cele cîteva minute care au urmat avertismentului. Autobuzele și auto­turismele erau prinse în coloane care se prelungeau la nesfîrșit. în fond, nu era nici un punct de referință în socotirea cozilor. Toți cei strînși pe străzile din zona gării erau acolo dintr-un sin­gur motiv: să plece la sfîrșit de sâptâmînă, week-end care se scurta cu fiecare minut ce trecea.

în incintă, echipa de dezamorsare aștepta să primească ordinul de începere. Erau patru ofițeri experți în tehnica munițiilor, dotați cu echipament de protecție EOD, seturi de sonde Allen, detectoare cu prelungitoare, oglinzi, magneți și dispozitive pentru încuietori. Nu păreau a fi nici calmi, nici nerăbdători. în caz că exista vreo bombă, ei erau aceia care urma să se ocupe de ea, dacă era posibil. în acel moment nu conta cui aparținea bomba sau de ce fusese „plantată”. Important era dacă exista, cît de mare și de urîtâ era. Pluralul constituia o altă posi­bilitate.

Conform unui regulament aplicat în 1991, cu ocazia altor „plantări“ de bombe în gări, din King’s Cross fuseseră eliminate locurile de depozitare posibile pentru dispozitive explozibile, cum ar fi containere pentru hîrtii, cutii poștale, cutii pentru colete de binefacere. Compartimentul pentru obiecte pierdute era închis de zile întregi. Cercetarea holului principal al gării și a plat­formei era o chestiune de rutină. Magazinele și cafenelele prezentau un grad mai mare de dificultate. Trebuia să fie siguri. Situat deasupra panoului de afișare a mersului trenurilor, acum orb, ceasul își mișca arătătoarele neîndurător. Căutătorii se deplasau în tăcere, acompaniați doar de propriile lor bătăi de inimâ.

Responsabilul cu supravegherea urma sâ fie obiectul unui rechizitoriu neconcludent. în final „țapul ispășitor“ va fi împins atît de jos în linia administrativă, încît va fi pierdut din vedere pentru totdeauna.

De-a lungul trotuarelor din jurul gării primăria amplasase, cu chibzuință, cîte un coș pentru hîrtii, sub fiecare stîlp de ilu­minare, în scop igienic; mîndrie civică. Erau douăzeci și șapte de asemenea coșuri, fiecare adînc de trei picioare, și erau golite în fiecare zi.

în seara aceasta, coșurile respective erau înconjurate de o mulțime de navetiști deprimați. Bărbați și femei se sprijineau de ele, își puseserâ bagajele sub ele, gențile deasupra lor, scuturau scrumul țigărilor în ele, fârâ să se gîndeascâ. Ploaia măruntă cădea pe ele și pe conținutul lor, ca un soi de somnolență.

Explodară. Nu concomitent, ci la intervale de zece secunde, timp suficient pentru a crea panică, dar insuficient ca cineva să apuce să fugă. Dacă ar fi știut în ce direcție să se îndrepte, dacă mai exista vreo direcție care să merite să fugă spre ea.

Auziră exploziile în gară, una după alta, bubuind în aerul serii pînâ cînd li se păru că nu se vor mai opri niciodată, ca un coșmar care se repetă, ale cărui reluări nu conțin speranța trezirii. Abia apoi, într-un sfîrșit, se așternu liniștea groasă, vîscoasă, înăbușind străzile. Cîteva clipe mai tîrziu, conștientizară urletul. Un urlet pe care nu-1 va uita nimeni cît va trăi.

Capitolul doi

Tom Holly întîrziase. Era unul dintre acei nenorocoși care izbuteau sâ nu fie punctuali în nici o ocazie, căruia soarta îi destinase un loc codaș în linie. La școală, petrecuse multe cea­suri însorite în suferința reținerii după cursuri, scriind la nesfîrșit scuze pentru diferite întîrzieri. Ca adult, întîrziase la propria sa nuntă, la nașterea ambelor fiice și chiar la înmomiîntarea mamei sale. La cinematograf, teatru, biserică, își atrăgea singur injuriile, foșnind prin întuneric în căutarea unui loc, în timp ce alții urmăreau acțiunea sau stăteau în picioare cîntînd psalmi.

Azi nu conta. Azi toți întîrziaserâ, toți erau agitați. Exploziile din King’s Cross aruncaseră capitala într-o dezordine dureroasă. Fiecare gară a unei linii principale fusese evacuată; împreună cu străzile înconjurătoare. Stațiile de metrou fuseseră închise rapid. Cordoane de polițiști supravegheau toate intersecțiile. Nu puteai sâ iei nici un taxi, iar cei care se consideraseră norocoși sâ urce într-unul erau acum invidioși pe trecătorii pătrunși de ploaie, pe măsură ce traficul se bloca în intersecțiile importante.

Tom auzise despre explozia bombelor cu puțin înainte sâ părăsească Vauxhall Elouse. Un moment se gîndise că vor fi con­semnați cu toții în cazul în care atentatul se dovedea a fi lucrătura vreunui grup din Orientul Mijlociu. Se vorbea deja că ar fi mînâ irlandeză. Tot departamentul răsufla cu o ușurare umbrita de veștile triste care completau dimensiunile masacru­lui. Oprindu-se doar s-o sune pe Linda, sfâtuind-o sâ nu iasă din casă, Holly își încuie biroul - era șeful Biroului din Egipt, din cadrul Serviciului Secret Britanic - și își croi drum afară în burnița neîntrerupta. Era ora optsprezece și patruzeci și cinci de minute.

Vauxhall House era amplasata la sud de Lambeth, nu prea departe de Century House, acum dărăpănată, clădire care servise drept cartier general al S.I.S. pînâ cu cîțiva ani în urmă. Con­strucția cea nouă avea vedere peste Tamisa, spre Tate Gallery și spre acoperișurile Catedralei Westminster. Holly traversase flu­viul pe Vauxhall Bridge și își continua drumul pe partea de est a Palatului Buckingham, luînd-o pe o scurtătură. La un moment dat, auzise, pierdut în depărtare, sunetul sirenelor. Cei care asigu­rau paza la palat erau vizibil agitați.

Clubul, al cărui membru Tom era de mai bine de douăzeci de ani, era „Royal Overseas League“ din Park Place. Ii satisfăcea exigențele: nici prea pretențios, nici din cale-afarâ de rigid, era ieftin, un factor important pentru un salariat al S.I.S., fără un venit suplimentar, dar suficient de elegant pentru întîlnirile care nu necesitau protocol, cu prieteni și parteneri. Era plasat cam la jumătatea distanței dintre Ministerul de Externe, Ambasada Egiptului și Ambasada Statelor Unite. Erau admiși și bărbați, și femei, fără discriminare. Nu era un loc unde lumea vîna celebrități; în caz că le recunoștea, acest lucru nu era comentat.

Întîlnirea din seara aceea urma sâ fie puțin diferită de cele obișnuite. Tom n-ar fi dorit sâ fie văzut de cine nu trebuia; n-ar fi vrut sâ-i fie puse întrebări. O stradă lăturalnică ar fi fost de preferat, dar se hotârîse că nu. Dacă era urmârit - în ultima vreme presupunerile în acest sens se transformaseră în certitu­dine - o evidenta întîlnire secretă cu Michael Hunt și Ronnie Perrone n-ar fi fost menita decît sâ atragă atenția mai mult. Întîlnindu-se toți trei la R.O.L., n-ar fi decît trei vechi prieteni care deapănă amintiri și beau împreună într-o seară. Nu părea un alibi solid, însă nu era în postura de a lăsa sâ-i scape ocazia.

Michael îl aștepta în foaier. Purta un trenci învechit, șifonat, scos de la naftalină special pentru această excursie la Londra, pantofi mult prea subțiri pentru vremea de afară, iar acolo unde Tom își amintea un păr negru ca pana corbului apăruseră urme argintii. Se ridică în picioare și zîmbi cu stîngâcie cînd îl văzu pe Tom intrînd.

• Michael, te rog să mă ierți. Ar fi trebuit să sun de undeva. Am fost nevoit să vin pe jos. S-a încurcat totul în oraș. își privi ceasul. Era aproape de ora douăzeci. Dumnezeule, nu mi-am imaginat că e așa de tîrziu. Mulțumesc că ai stat atît.
• N-am avut unde să mă duc în altă parte, răspunse Michael.
• Ei bine, ai fi putut încerca la Ritz. E după colț.
• Nu e genul meu de local. După cum bine știi.

își dădură mîinile cu nervozitate. Trecuseră trei ani. Aproape patru. De pe fața lui Tom, zîmbetul se șterse după ce-și trase mîna din cea a prietenului său.

• Michael, îmi pare rău. De tatăl tău.

Acesta dădu din cap. Sosise de la Cairo în aceeași după-amiazâ în ziua următoare trebuia să fie la Oxford, să participe la înmormîntarea tatălui său.

• E mîine dimineață la ora unsprezece. Ai să fii acolo?

Holly încuviință din cap.

• Mi-ar face plăcere, da. Dacă Paul n-o să obiecteze în legătură cu prezența mea.

Paul, fratele lui Michael, preot catolic, nu era de acord cu Tom și ateismul manifestat ocazional de acesta. El urma să ofi­cieze slujba de înmormîntare.

• Nu-1 va deranja. Tu ești un prieten vechi. Tatei i-ai plăcut, ceea ce nu se poate spune despre multă lume. Oricum, mîine nu va fi aglomerație în cimitir.
• Nu. Presupun că nu. Uite ce e, Michael, spuse Tom în timp ce-și scotea haina din care picura apă. De ce nu intrăm? La început putem bea ceva, după care putem hotărî dacă și mîncâm. Sau ești flâmînd? Michael zîmbi și dădu negativ din cap. Scuzâ-mâ o secundă, Michael.

Tom se răsuci, își depuse haina la garderobă, primi un tichet și îl întrebă pe portar:

• M-a căutat un domn cu numele de Perrone?

Acesta îi răspunse cu o mișcare a capului.

• Mă tem că nu, domnule Holly. Nimeni în afara domnului cu care tocmai ați vorbit.
• înțeleg. Se prea poate să fi fost reținut. Cînd apare, te rog sâ-1 îndrumi sus. Știe drumul. Vom fi la bar.
• Prea bine, sir.

Holly dădu să plece, dar se întoarse imediat.

• John, care e ultima noutate de la King’s Cross? E ceva?

Fața portarului se încrîncenă.

• Am auzit că sînt optzeci și trei de cadavre, sir. Ar putea fi peste o sută cînd se va termina. A fost ca o clipită, ca blițul, numai câ asta seamănă a război. E vorba de slnge rece. E viciu. Mai râu decît viciu. Ar trebui sâ-i alunge pe toți irlandezii acasă la ei.
• Da, John, este ceva mai râu decît viciul. Cu mult mai râu.

Holly inspiră adînc și se întoarse spre prietenul său. Cît de

puține cunoștințe avea publicul în legătură cu viciul real.

• Vine și Ronnie Perrone?
• Da. îmi pare rău, ar fi trebuit să-ți spun.
• Sper câ nu vine să mă compâtimescâ.

Holly infirmă, scuturîndu-și capul. Pârul lui stufos și roșcat începuse să se rărească.

• Nu. Asta putem să facem mîine. Seara aceasta este mai mult...
• Un caz în care se profită de șederea mea în oraș.
• Da. Dacâ-ți convine. Hai să urcăm, aici nu putem vorbi.

Barul unde se serveau cocteiluri era la capătul unui rind scurt

de trepte, spre stînga. Era aproape gol. Nu era o seară în care să ieși în oraș și să pierzi timpul după muncă. Lumina care cădea pe sticlele roșii, verzi și galbene împrumuta încăperii o notă de vioiciune forțată. în colțul de lîngâ geamul prin care se vedea grădina și cărarea din spatele ei, o femeie de vîrstâ mijlocie, îmbrăcată în haine de tweed, mîngîia un pahar de coniac, întunericul umplea grădina cea mică, asemeni unui bogat văl destrămat. Barmanul se ridica din scaunul lui și zîmbi nesigur în direcția lui Holly.

• Mă bucur să vă văd, domnule Holly. Face bine să mai pice cîte-o față prietenoasă pe-aici.
• Puțin cam prea liniște în seara asta.
• Da, sir. Nu este o seară prea bună.
• Nu. Holly făcu o pauză. Să vedem... eu o să iau un Glen- fiddich cu un strop de ghimbir.
• American, sir?
• Nu, felul obișnuit.
• Bineînțeles, sir.

Tom se întoarse ușor.

• Michael, tu?
• Ce? Oh, pentru mine un Campari cu sifon. Fără gheață.
• în amestec cu lămîie?
• Da, de ce nu?

Cu băuturile în mînă se retraseră la o masă atît de îndepărtată de a femeii, cît o cerea politețea. Tom observă că mîna pri­etenului său tremură puțin cînd își puse paharul pe masă. Efectele supărării... sau altceva?

Și-l aminti pe Michael la M.E.C.A.S., Centrul Britanic din Orientul Mijlociu pentru Studii Arabe. Asta se întîmpla în zilele de demult, cînd școala era în satul Shemlan din Liban, în munții Shouf, în partea din sudul Beirutului. Zilele în care se îndopau cu gramatica arabă, imperativul blînd al lui yaiyași imperativul lui itta’ada,nopțile petrecute cu fetele din oraș în cafeneaua strimtă a lui Mukhtar, cocoțată pe marginea falezei abrupte, frînturi de amintiri de sărutări amestecate cu parfum de Bougainvillaea. Cintece de iubire și urala pick-up la miezul nopții, pe Michael agitîndu-se pentru dragoste și eliberare. îi veneau în minte confidențele, revelațiile, distanțele rezervate pe care și le impuseseră, cochilii făurite de fiecare în parte, începutul unei vieți care nu era viață, în vreme ce văile din jur erau nâpâdite de o întunecime apăsătoare, pătată, tensionată și transformate în piață de tranzacții ale măcelului.

• Bea, Michael. în anul care vine, la Cairo, nu vei putea să bei așa ceva.

Michael luâ o înghițitură din băutura amară și ridică o sprinceană.

• Tom, tu știi mai bine decît mine. Eu nu mai am acces la informațiile din interior.
• Nu spune asta, Michael. Tu trăiești acolo și știi ce se întîmplă. N-ai nevoie de informații din interior.

Michael mișcă încet din cap. Era un tip înalt, cu extremități flexibile, asamblate parcă cu foarte mare grijă. Avea trăsături egiptene pe care le moștenise de la mama lui, o creștină coptă din Asyut cu care se căsătorise tatăl său în 1952, două zile după ce o brigadă teroristă incendiase Hotelul Shepheard’s din Cairo. Această căsătorie păruse a fi o prostie. Străinii: grecii, armenii, evreii și englezii împachetau și părăseau Egiptul. Revoluția lui Nasser avusese loc șase luni mai tîrziu. Acest mariaj fusese unul incomod. Proaspât-câsâtoriții rămăseseră acolo. Tatăl lui Michael nu avusese de ales. Ca ofițer de transmisiuni al Escadronului D de cavalerie, era unul dintre ultimii soldați bri­tanici care urma să părăsească pâmîntul egiptean. Michael se născuse în 1953, la Spitalul Copt din Cairo, iar Paul, în anul următor. în mai puțin de doi ani după aceea, în martie 1956, Escadronul D fusese îmbarcat pe un vas în Port Said, împreună cu Batalionul 2 de grenadieri, și privise cum se depărtează Egip­tul pentru totdeauna.

Michael crescuse la Oxford; un puști englez cu ochi și piele de egiptean. La internat fusese poreclit de cîțiva băieți „Gippo“ pînă cînd le dăduse motive să se gîndeascâ mai bine. De la cinci ani, aproape anual, maicâ-sa îl luase la Cairo, la rude. învățase să vorbească araba egipteană ca un băștinaș ce era, de fapt, pe jumătate. Urmase cîteva clase la École des Frcres unde își făcuse mulți prieteni. Tatăl său nu-1 însoțise niciodată, căci nu voia să mai revină într-o țară de care se simțea trădat și respins. Maiorul Ronald Hunt — mai tîrziu colonel — iubise o egipteancă, dar urîse Egiptul.

De fapt, nu era adevărat întru totul. Iubise piramidele în răsăritul soarelui, felurile de pe Nil, aromele din bazarul aglome­rat și cursele de cămile de la Clubul Gezira. Cu toate acestea, cu excepția soției sale, desconsiderase în sinea lui poporul egiptean. Făcuse ceea ce-i ceruseră să facă clasa lui socială și Imperiul destrămat: un permanent test de loialitate. Pe toți egiptenii, grecii, armenii, turcii și evreii îi numea negri. în ochii lui erau din același aluat și nu se deosebeau cu nimic. Modul în care o egipteancă trezise pasiunea unui astfel de om generase multe ipoteze, însă mama lui Michael era foarte frumoasă, iar familia ei, foarte bogată.

• Știu doar ce văd și ce aud. Habar n-am ce se petrece în spatele scenei. Dacă m-ai adus aici în speranța că vei afla informații privilegiate, îți pierzi timpul.
• De ce ești așa irascibil, Michael? Am spus ceva ce știe toată lumea. E o chestiune de cîteva luni, maximum un an, pînâ cînd fundamentaliștii devin stăpîni în Egipt.
• N-aș spune că e sigur.
• Ba da, Michael, este. Lucrurile se precipita. Ahmad Badri a avut convorbiri cu Yusuf Othman.
• Othman? Conducătorul Frăției Musulmane? Holly încu­viință din cap. Ziarele n-au scris nimic, spuse Michael. Nici chiar al-Itissam.

Tom negâ din cap și-și turnă puțin sirop de ghimbir în whisky.

• Asta nu este chiar pentru marele public. Mă așteptam să-ți dai seama că, atunci cînd doi vechi dușmani fundamentaliști îngroapă securea, poți sa pariezi că se aliază. Zvonurile zic ca ar fi o coaliție suficient de puternica să răstoarne guvernul înainte de sfîrșitul anului.
• Tom, de ce-mi spui toate astea? Probabil, sînt informații secrete. Holly ridică din umeri doar. Se petrece ceva, nu-i așa? insistă Michael. Vrei să mă implici. Asta e, nu-i așa? Puse paharul pe masă și se ridica încet în picioare. Orice ar fi, Tom, poți să nu mâ iei în calcul. Vorbesc serios. Am pârâsit acum cinci ani M.I.6, pas al vieții mele pe care nu-1 voi regreta. Dacâ ai nevoie de ajutor și ai nevoie de informații, pur și simplu, va tre­bui să găsești pe altcineva.

Tom Holly își duse degetul la buze,

- Tacă-ți gura, Michael. Uite-1 pe Ronnie Perrone că se apropie. Sigur, va dori să afle ceva despre tatăl tău.