Mostenitoarea

Mostenitoarea de Sandra Brown

Unu

Andrea își prinse centura și-și dădu seama că mâinile îi tremurau. Pentru o clipă, ar fi vrut să-și abandoneze proiectul și să fugă din acest avion, care o purta spre necunoscut. Tresări la acest gând, cu bucuria că a găsit soluția salvatoare pentru toate frământările ei.

În acel moment, însă, auzi zgomotul motoarelor și simți cum avionul se îndreaptă lent spre pista de decolare.

Deci, era prea târziu să se răzgândească. Trase perdeaua și aruncă o privire prin hublou. O ploaie puternică uda geamul. Distingea cu greu luminile aeroportului, dincolo de pista măturată de vânt.

Condițiile meteorologice erau proaste: totuși, nu perspectiva zborului o tulburase pe tânăra, ci ideea de a se ști brusc răspunzătoare de propria ei persoană. Nu mai putea conta pe ajutorul nimănui: era singură.

Toți, în anturajul său, avuseseră grijă s-o prevină: plecarea ei nu era doar puțin nebunească, ci și primejdioasă. De-a lungul ultimelor săptămâni, se exercitaseră asupra sa presiuni din cele mai diverse: sfaturi prietenești, apoi amenințări mai mult sau mai puțin deghizate. În zadar: fără să știe de ce, Andrea se agățase de proiectul său. Acum începea aventura. Nervozitatea i se risipi deodată și se simți foarte însuflețită. Pentru prima oară în douăzeci de ani era liberă!

Zgomotul motoarelor puternice sparse liniștea și, într-un vacarm asurzitor, aparatul își acceleră goana. Decolarea se făcu ușor și punctele luminoase ce delimitau pista dispărură curând în întuneric.

— Pot să fumez?

Lui Andrea îi trebuiră câteva secunde ca să înțeleagă că întrebarea îi era adresată.

— Da, desigur, răspunse ea repede.

Adâncită în gânduri, nu acordase nici cea mai mică atenție vecinului său. Dar, pentru că urmau să călătorească împreună trei zile și trei nopți, îl cercetă discret.

Locurile nu erau foarte apropiate, dar el abia reușea să-și întindă picioarele, de înalt ce era. Avea tenul oacheș ca de țigan și părul îi era foarte scurt tuns. Fruntea era masivă, nasul acvilin, maxilarul agresiv. Cu țigara aprinsă, el încercă să ia o poziție mai confortabilă și deschise o carte; un fel de manual, fără îndoială: pe pagina din dreapta, era un grafic complicat. Purta un costum bine croit, o cravată de culoare închisă, dar Andrea avu impresia că ar fi fost mai în largul lui în short și cămară.

— Vă puteți desface centura, domnișoară Gartner, spuse în trecere stewardesa. Cina va fi servită în câteva minute.

Andrea îi înapoie zâmbetul prietenesc, își descheie centura și remarcă surprinsă că îi era foame. Lăsând la o parte oul fiert și felia de pâine prăjită, pe care se forțase să le înghită la micul dejun, nu pusese nimic în gură toată ziua.

Își reaminti atmosfera ostilă care-i întunecase plecarea și-și mușcă buzele. Nu-i urase nimeni succes! Chiar Roger, din punctul ei de vedere cel mai drăguț din familie, o făcuse bine să înțeleagă, spunându-i adio, că nu va mai putea conta pe afecțiunea lui.

— Xerex sau Martini, doamnă?

Smulsă din gândurile sale, văzu lângă ea un stewart cu un platou de aperitive.

Sorbindu-și Xerex-ul cu înghițituri mici, Andrea decise să abandoneze astfel de gânduri triste. Era inutil. Dar, dintr-un trecut îndepărtat, se iviră amintiri pe jumătate uitate, revăzu vila de pe malul Mediteranei și pe Michael Gartner, în capul mesei, ridicând paharul și spunând. «Fără regrete!»

Doisprezece ani după moartea tatălui, amintirea devizei lui favorite readuse curajul în sufletul tinerei. Puțin mai târziu, întorcându-se de la toaletă, Andrea era pe punctul de a se așeza, când avionul devie violent. Vru să se agațe de cel mai apropiat fotoliu, dar alunecă și căzu drept în brațele tăcutului ei vecin. Roșie de jenă, încercă disperată să se redreseze, dar se simți ținută ferm de talie.

— V-ați lovit? întrebă bărbatul cu un calm surprinzător.

— Nu... Sunt dezolată... Nu mă așteptam... bâlbâi ea.

— Totul e în regulă, domnișoară Gartner? se îngrijoră stewardesa venită repede la fața locului.

— Da, e în regulă, mulțumesc.

— Din fericire, ați căzut peste doctorul Stransom, observă veselă tânăra. Era un gol de aer, nimic altceva. Nu vă îngrijorați. Ați face mai bine să vă puneți din nou centura, în caz că vor fi și altele.

Se îndepărtă și Andrea își strânse cu grijă centura înainte să se întoarcă spre vecinul său.

— Nu v-am lovit, sper? spuse ea pe un ton de scuză.

— Nu sunteți deloc grea, ripostă doctorul Stransom, vizibil amuzat. Luați o țigară, vă va calma. Golurile acestea de aer totdeauna dezorientează, prima oară.

— Nu, mulțumesc, nu aș putea să fumez acum. De unde știți că merg pentru prima dată cu avionul?

— Ați așteptat decolarea de parcă v-ați fi aflat în fața plutonului de execuție.

Ea se îmbujoră.

— Nu trebuie să vă faceți griji, adăugă el. Toți am fost începători.

— Zburați des?

— Destul, făcu el laconic.

Ridică fără grabă cartea care îi căzuse din mâini din cauza ei și începu s-o răsfoiască pentru a regăsi pagina la care ajunsese.

Călătoria continuă fără alt incident. În fața politeții reci a vecinului ei, Andrea se hotărî să nu fie ea cea care va face primul pas spre o conversație. Trebuia, însă, să recunoască faptul că nu o încânta deloc perspectiva unei călătorii atât de lungi alături de o persoană atât de antipatică.

Cum nu reușea să-și găsească nici o ocupație, după câtva timp, Andrea privi prin hublou și constată că cerul devenise perfect limpede. Foarte departe, sub aripile avionului, luna lumina piscurile impunătoare ale Alpilor. Ici-colo, în deschizăturile întunecate ale văilor, luminile orașelor izolate străluceau ca niște perle de aur pe această imensitate de gheață și zăpadă.

Fascinată de grandoarea peisajului, tânăra își uită prima hotărâre și, cu o voce alterată de emoție, se adresă doctorului Stransom.

— Priviți! N-am văzut niciodată ceva așa de frumos!

Abia încheie că se și simți stupidă. Trebuie să îi fi părut tare naivă și lipsită de experiență bărbatului de lângă ea, care părea că face abstracție de peisaj. După ce o privi câteva clipe, doctorul se aplecă fără interes să privească spre hublou.

— Da, este impresionant, spuse cu o voce lipsită de entuziasm.

— Vă cer scuze. Nu intenționam să vă deranjez iarăși, spuse Andrea pe un ton rece.

După o privire pătrunzătoare, el păru gata să riposteze, dar se răzgândi și reveni la cartea sa.

Tânăra închise ochii, lăsând impresia că doarme. Ar fi fost ridicol să se lase enervată de un necunoscut. Fără îndoială, surescitarea o făcea mai susceptibilă. Se abandonă gândurilor ei.

Cu o zi înainte, la această oră, se frământa în pat. Era acasă... De fapt, nu se simțea niciodată acasă la mătușa ei. Din ziua sosirii sale, la zece ani, copil derutat cu totul, nu fusese decât o străină, o rudă săracă.

Era născută pe Coasta de Azur și amintirile ei cele mai îndepărtate erau ale cerului albastru, ale soarelui uriaș, ale parfumului florilor, ce coborau din vârful dealului până la vila foarte albă. Avusese o copilărie lipsită de griji, iar Imogene și Michael Gartner, îndrăgostiți pătimaș unul de celălalt, fuseseră pentru ea mai mult o soră și un frate mai în vârstă decât niște părinți. Dar ei își găsiseră moartea într-un accident de mașină și, înainte să aibă timp să-și revină din teribilul șoc, Andrea fusese nevoită să plece în America, fiind lăsată în grija doamnei Eleonore Turner.

Și totul se schimbase. Coama sălbatică și blondă ca mierea fusese disciplinată în codițe strânse; o uniformă severă înlocuise shortul și espadrilele. Andrea fusese expediată la pensionul unde se găseau deja verișoarele sale, Judith și Margaret.

După o libertate totală, disciplina strictă reprezentase pentru ea un adevărat purgatoriu. Vacanțele erau și mai rele. Verișoarele ei o maltratau fără milă, doamna Turner o mustra fără încetare. Cel mai crud șoc fusese să afle că, după opinia familiei Turner, tatăl ei adorat fusese un om de nimic. Andrea îi luase apărarea cu pasiune; după care doamna Turner îi interzisese să-i mai pronunțe numele.

— Sper numai să pot ucide în tine defectele pe care ar fi putut să ți le transmită, declara ea cu severitate. Și acum, du-te în camera ta și încearcă să nu te mai lași cuprinsă de manifestările acestea deplasate.

Andrea înțelese curând: era inutil să lupte împotriva voinței de neclintit a mătușii sale. Când părăsi, în sfârșit, școala, supunerea îi devenise o obișnuință. Învăță, deci, să conducă și să bată la mașină, pentru a deveni secretara mătușii Eleonore. Dar sub aparenta sa docilitate ascundea o dorință arzătoare de a scăpa într-o zi de sub autoritatea mătușii.

Ocazia i se prezentă, în sfârșit, sub forma unei scrisori de la notariat. Lui Andrea îi veni greu să creadă că are atâta noroc.

Nașul său, Josh Field, pe care nu-l mai văzuse de la vârsta de șapte ani, îi lăsase prin testament o sumă mare de bani și o proprietate aflată la celălalt capăt al lumii. Când Andrea își anunță rudele că are intenția să plece acolo, familia Turner luă în glumă declarația ei. Când înțeleseră că vorbea serios, fură consternați. Mătușa Eleonore sfârși prin a-i da un ultimatum.

— Dacă te încăpățânezi în acest proiect extravagant, te avertizez, Andrea: nu conta pe mine. Dacă pleci, aici nu te mai întorci!

Cu impetuozitatea care fusese unul din «regretabilele defecte» ale tatălui său, Andrea răspunse:

— Foarte bine, mătușă Eleonore. Sunt dezolată că nu mă înțelegi, dar, orice s-ar întâmpla, eu plec în Malaezia.

Acum se întreba dacă nu cumva greșise răzvrătindu-se împotriva mătușii sale. Biletul dus-întors pentru Singapore îi afectase deja bine capitalul; nu va putea trăi prea mult timp cu ce-i rămânea. Ar putea să-și vândă domeniul, dar poate n-avea cine știe ce valoare. Și atunci va trebui să se întoarcă în America și să-și găsească de lucru. Dar, într-o privință, era sigură: niciodată nu va apela la familia Turner.

«E un rămășag, își spuse ea confuz, și, fără îndoială, am să pierd. Dar Michael spunea totdeauna că norocul le zâmbește îndrăzneților, în orice caz, e o aventură.» După o clipă de gândire, își spuse: «Când voi fi bătrână, voi avea cel puțin amintiri plăcute. Mă întreb de ce nașul Josh mi-a lăsat casa. Mă întreb...»

Când se trezi, lumina palidă a dimineții, se filtra printre perdele. Își reveni cu vioiciune și le trase. Înaintea avionului, cerul nu era decât o scânteiere aurită, dungată de sidef și de galben-lămâi. Cu șase mii de metri mai jos, Mediterana sclipea ca o mătase cenușie. Sub răsăritul care-i arginta aripile, avionul zbura spre auroră.

Imediat după micul dejun, avionul pierdu din înălțime pentru a ateriza la Beirut. Traversând pistele sub un soare de foc care, în ciuda orei matinale, vărsa peste peisajul fără umbră o căldură de cuptor, pasagerii își amintiră cu greu că, douăsprezece ore mai devreme, dârdâiseră în umezeala înghețată a unei seri de iarnă englezească.

Zburară pe rând pe deasupra Golfului Persic, a imensului continent indian și ajunseră în sfârșit la Rangoon, unde domul aurit al Templului lui Dogan strălucea în ultimele raze de soare.

După lungile ore de zbor, călătorii istoviți, copleșiți de căldură, aveau nevoie să facă o baie și să se schimbe. Majoritatea purtau încă haine de iarnă și transpirau din abundență.

Hotelul unde trebuiau să-și petreacă noaptea era mare și confortabil, cu pavaje de marmură și ventilatoare enorme agățate de plafon. Andrea semnă în registru și ajunse în camera ei însoțită de un hamal indian. Ferestre înalte dădeau spre o curte interioară. Patul era înconjurat de o plasă albă de muște și, sub una din ferestre, se găsea o canapea confortabilă. Hamalul dădu drumul la ventilator, acceptă bacșișul cu un salut mut și se retrase.

O oră mai târziu, îmbăiată, coafată, într-o cămașă curată și o fustă de stambă, Andrea coborî. La bar, membrii echipajului gustau băuturi răcoritoare. Tânăra se opri un moment în pragul salonului. La o masă, aproape de ușă, doctorul Stransom servea o bere la gheață, în compania profesorului Linton, un antropolog cu părul alb, cu care Andrea conversase puțin la Calcutta. Acesta îi zâmbi și-i împinse un scaun.

— A, domnișoară Gartner, vreți să ne țineți companie?

Ea îi mulțumi și aruncă o privire doctorului. Se ridicase în picioare când intrase ea, dar fața îi era fără expresie. Toată ziua nu-i adresase nici o vorbă.

— Ce vreți să beți? Vă recomand o citronadă rece, urmă profesorul făcând semn unui chelner... Mâine la ora asta, reluă, vom fi ajunși. Nu îmi plac deloc, trebuie s-o spun, călătoriile aeriene. Fără îndoială că sunt demodat.

— Ce vă aduce în Malaezia, profesore? întrebă Andrea.

— Studiez populațiile indigene. Originea lor e destul de obscură. Doctorul Stransom îmi vorbea de expedițiile pe care le-a făcut în interiorul ținutului. Foarte interesant... Spuneți că lucrați la Perak, doctore? În statul Perak, la nord, nu-i așa?

— Perak? ia te uită, exact acolo mă duc eu! exclamă tânăra.

— Adevărat? făcu doctorul sec.

— Vreți să rămâneți mai mult acolo? întrebă profesorul.

— Nu știu. Totul depinde de primirea care mi se va face, răspunse ea.

Doctorul rămase impasibil. Sesizase măcar aluzia?

— O să vă placă acolo, domnișoară Gartner. Malaezii sunt încântători. Clima te pune câteodată la încercare, dar peisajele sunt superbe, declară profesorul Linton. Și acum, ce-ar fi să trecem în sala de mese?

În sala vastă, cu plafonul susținut de coloane, se instalară la o masă într-un colț.

— Am nevoie de o noapte de odihnă, remarcă Linton. La vârsta mea, e dificil să dormi în avion. Dar presupun că aveți chef să vizitați puțin orașul înainte de a vă culca, nu-i așa domnișoară Gartner?

— Da, mi-ar place să văd Pagoda.

— După părerea mea, ați avea nevoie de cineva să vină cu dumneavoastră, spuse el punându-și ochelarii ca să examineze meniul.

— O, voi lua un trisha, un velo-taxi. Este un șir întreg în fața hotelului.

— Profesorul Linton cunoaște Orientul mai bine ca dumneavoastră, domnișoară Gartner. Nu-i prudent pentru o americancă să iasă singură seara. Nu vorbiți limba țării, nu?

— Nu sunt o elevă de liceu, făcu ea pe un ton tăios.

Începea să o enerveze atitudinea arogantă a doctorului. E adevărat, întâmplările din avion nu o puseseră într-o lumină prea favorabilă, dar aceasta nu-i dădea nici un drept să o trateze ca pe o puștoaică.

Trebuia neapărat să pună capăt acestei situații de nesuportat.

— Dragă domnișoară, nu asta voia să spună doctorul, interveni profesorul. Din partea mea, aș fi încântat să vă însoțesc. N-am mai vizitat Shwe Dagon de ani de zile.

Atâta gentilețe o însenină pe Andrea.

— Vă cer scuze, spuse ea cu sinceritate. De fapt, cred că mă voi culca devreme. Aș putea oricând să văd Pagoda, când mă voi întoarce.

După cină, merseră să ia cafeaua în salon și, în momentul în care profesorul se retrase, tânăra plecă și ea. Luă liftul până la etajul întâi, coborî din nou scările, traversă rapid holul și strigă un trisha. Vehiculul, foarte ușor, tras de un băiat ale cărui picioare goale acționau pedalele, era confortabil. Andrea se destinse și se bucură de îndrăzneala acestei ieșiri. Sigur, doctorul Stransom nu avea nici o autoritate asupra ei dar faptul că i-ar dezaproba excursia o făcea și mai picantă. A doua zi, îi va povesti de escapadă și va face în trecere o remarcă asupra temerilor lui perfect nejustificate.

După un drum care-i păru foarte scurt, trisha-boy o lăsă la intrarea în templu. Văzu o femeie descălțându-se și făcu la fel, încredințându-și pantofii unei vânzătoare de flori de la care cumpără o creangă de iasomie. Începu să urce cu greu scara monumentală, ale cărei trepte erau călduțe și plăcute picioarelor ei goale. De fiecare parte, în vitrine, erau etalate flori, gonguri, bibelouri și umbrele miniaturale pentru a-i fi oferite lui Budha. Vânzătorii o priviră fără să manifeste nici interes, nici ostilitate.

La capătul scărilor, ajunse pe o terasă vastă, dominată de domurile aurite. Sute de feștile, scăldându-se în recipiente micuțe, umplute cu ulei, iluminau locul. Aerul era greu de parfumul iasomiilor, al lotușilor și al florilor de ghimbir. Chiar lângă Andrea, o femeie tânără îngenunchease în fața unei statui masive de aur și, de-a lungul întregii terase, se înălțau alte statui: unele aveau trăsături de monștri fabuloși, altele fețe umane. Andrea pătrunse în sanctuar și explora galeriile cufundate în penumbră. Printre siluetele prosternate ale pelerinilor se pre-umblau încet călugări budhiști cu țeasta rasă, cu anterii portocalii sau galben-șofran.

Când tânăra ieși, era ora nouă și jumătate, își recuperă pantofii și hotărî să se întoarcă pe jos la hotel. Noaptea era magnifică; miliarde de stele străluceau pe cerul de catifea neagră și Andrea începu să înțeleagă farmecul atât de lăudat al tropicelor. Străzile păreau animate ca în plină zi. Lumea, chircită pe trotuare, sporovăia și fuma. Copiii se fugăreau de pe o uliță pe alta. Undeva, un gramofon cânta zgomotos.

Pasionată de toată această activitate nocturnă. Andrea acorda puțină atenție drumului pe care-l urma. La venire, trisha făcuse aproape zece minute, cotind de două ori la stânga. Ca să se întoarcă pe jos, ea trebuia deci să facă aproape o jumătate de oră; coti prima dată spre dreapta: strada era mai puțin animată decât celelalte. Coti a doua oară, tot la dreapta, și se trezi pe o străduță strâmtă, mai tăcută și mai întunecată. Se rătăcise.

Merse, totuși, mai departe; în câteva minute, ar putea regăsi și o stradă mare și ar putea să se intereseze de drumul său. Zece minute mai târziu, începu să nu se mai simtă în largul ei; se găsea într-un labirint de ulițe și de fundături. Casele aveau un aspect mizer și oamenii în pragul ușilor, tăceau la trecerea sa și o urmăreau din priviri cu o atenție neliniștitoare O bătrână se îndreptă spre ea. După o ezitare scurtă, Andrea întrebă.

— Hotelul Strand? Strand-ul? Ochii negri o priviră fix. Bătrâna își continuă drumul. Andrea întinse mâna și-i atinse ușor brațul.

— Vă rog, nu plecați! Trebuie să știți Hotelul Strand. Acela unde sunt americani...

Femeia scutură din cap cu o expresie disprețuitoare. Deja curioșii se adunau și tânăra se înspăimântă trezindu-se dintr-o dată în mijlocul unui cerc de oameni din ce în ce mai numeroși, își stăpâni cu greu groaza nebună.

— Caut Hotelul Strand, spuse cu o voce încordată. Cineva trebuie neapărat să știe unde se află. Strand...

Nu văzu decât zâmbete batjocoritoare. Un băiat cu fața ciupită de vărsat trăgea cu coada ochiului la poșeta ei. Andrea își adună forțele și încercă să-și facă loc. Dar nimeni nu se depărta și ea nu îndrăznea să folosească forța. Cu dinții strânși, regretă amar orgoliul stupid care o împinse în această aventură. Să strige după ajutor nu i-ar fi folosit la nimic. Poate dacă le-ar da banii pe care-i avea la ea...

La fel de brusc cum apăruse, mulțimea se risipi, dar atât de repede, că nu-i veni să-și creadă ochilor Chiar și bătrâna se îndepărtă cu vioiciune, mormăind. Fără să înțeleagă ce se întâmplase, Andrea își căută în buzunar o batistă, ca să-și șteargă fața și mâinile ude de sudoare.

— Ei bine, domnișoară Gartner, încercați să înnodați relații amicale cu băștinașii sau, mai degrabă, prietenii noștri vă inoportunau?

Fata își simți inima sărindu-i din piept și, brusc, înțelese. Înainte de a-l vedea pe bărbatul care se afla la câțiva metri de ea, știu că acea voce rece și batjocoritoare era a doctorului Stransom. Acesta se apropie încet, cu mâinile în buzunare și cu un zâmbet dezaprobator pe buze.

— Ce faceți aici? spuse Andrea cu o voce tremurătoare.

— Vom vorbi despre asta mai târziu. Veniți! ordonă prinzând-o de cot pentru a o trage după el. Cartierul nu e sigur și oamenii nu sunt obișnuiți cu vizitatorii, mai ales la această oră târzie.

Ea avu chef să se desprindă, dar un asemenea gest ar fi făcut-o și mai ridicolă. Se lăsă așadar condusă și, în câteva minute, erau pe o arteră principală.

Doctorul o sui într-un trisha.

— Trebuie să fiți mândru de dumneavoastră, spuse fata cu amărăciune.

— Nici măcar un pic. Aș fi preferat să-mi petrec seara citind, dar eram sigur că vă veți rătăci.

Ea se înroși; din fericire, era întuneric sub capota acelui trisha. Cum îndrăznise să o urmărească? O pândise pas cu pas și ea nici măcar nu-l observase. Atitudinea lui devenea insuportabilă.

Își arogase niște drepturi care, de fapt, nu îi reveneau.

În sufletul ei, însă, îi era recunoscătoare pentru intervenția lui salvatoare. Dar nu ar fi recunoscut-o pentru nimic în lume.

— Cum de ați fost acolo? îl întrebă.

El aprinse o țigară și flacăra îi descoperi figura amuzată.

— V-am văzut strecurându-vă din hotel.

— Și m-ați urmărit? E un obicei de-al dumneavoastră?

— Urmăresc numai oamenii care caută încurcăturile cu lumânarea.

— De data aceasta, depășiți limitele! țipă ea furioasă. M-am rătăcit, n-am știut să mă fac înțeleasă de oamenii aceia. Asta nu înseamnă că m-ar fi furat ori că m-ar fi asasinat!

— Nu, dar ați simțit cea mai grozavă teamă din viața dumneavoastră...

— Cine vă spune că mi-a fost frică?

El îi prinse încheietura mâinii.

— Pulsul dumneavoastră prea rapid.

— Foarte bine, mărturisesc: mi-a fost o teamă cumplită. Sunteți satisfăcut?

— Deloc. Vă avertizasem asupra pericolelor la care vă expuneți. Nu știți să acceptați un sfat? Sau e pentru că eu eram sfătuitorul?

— Nu simt nici o simpatie pentru dumneavoastră.

— De ce?

Ea nu răspunse și se lăsă un moment de tăcere. De fapt, nici ea nu știa exact de ce. Pur și simplu, omul acesta îi crea o senzație ciudată, neobișnuită. Era ceva în el care îi ținea mereu treze simțurile. În fața lui trebuia să fie mereu pregătită de atac.

Se încruntă, neștiind ce să-i răspundă.

— Pentru că nu v-am acordat suficientă atenție în timpul călătoriei? spuse el într-un sfârșit. Pentru că nu am arătat un interes deosebit găsindu-mă alături de singura femeie tânără și seducătoare din avion?

Era totodată foarte aproape și foarte departe de adevăr și Andrea nu găsi nimic ce să-i răspundă.

— N-are importanță, spuse ea ostenită.

Se simțea dintr-o dată pradă unei oboseli de moarte. Dorea mai mult decât orice să fie singură, să doarmă, să încheie acest duel al vorbelor.

În fața hotelului, doctorul plăti trisha-boy-ului și intrară în hol.

— Ar trebui să vă dezinfectați picioarele, înainte de a vă culca. Presupun că nu țineți să ajungeți în Malaezia cu o boală de piele, nu?

Ea îi răspunse cu un semn al capului.

— Iertați-mă, doctore Stransom. M-am înfuriat. Vă mulțumesc că ați venit în ajutorul meu și, pe viitor, nu vă voi mai plictisi.

Spusese aceste cuvinte mușcându-și buzele, dar, înainte de orice, învățase să fie politicoasă.

— Ați face bine. Joc rar rolul îngerului păzitor. Data viitoare, veți ieși singură din încurcătură. Noapte bună.

Nu avu timp să-i răspundă; după ce o salutase, el se îndreptă cu pași mari spre bar.

A doua zi dimineață, începură ultima etapă a călătoriei lor, cu o escală de o oră la Bankok, capitala Siam-ului. La începutul după-amiezii, erau la Singapore. Tot zborul, Andrea nu deschise gura. Cu toate acestea, fără să vrea, fu decepționată când doctorul Stransom, la aterizare, nu-i spuse la revedere.

În sala de primire, o aștepta Robert Adams, notarul nașului ei, un scoțian vesel și cărunt, în costum de pânză albă și panama. Se așteptase vizibil s-o găsească mai vârstnică, diferită de cum era, și nu înceta să-i arunce priviri uimite.

— Avionul spre Perak pleacă mâine la ora unsprezece, domnișoară Gartner, spuse el în timp ce serveau ceaiul. Servitorul nașului dumneavoastră va veni să vă caute la aeroport. Se numește Chen și vorbește foarte bine americana, deci nu veți avea nici o greutate să vă înțelegeți. Eu însumi voi veni cam în trei săptămâni, ceea ce vă va lăsa timp să luați o hotărâre în legătură cu proprietatea.

Vorbiră un timp de domeniu și Andrea întrebă neglijent:

— Cunoașteți un oarecare doctor Stransom la Perak, domnule Adams?

— Da, desigur. Era un prieten intim de-al domnului Field, pe care l-a trecut în testament. Trebuie să vă fi vorbit despre el în scrisorile sale.

Ea scutură din cap. Domnul Adams își mânuia pipa de parcă avea de spus ceva stânjenitor.

— Trebuie să știți, domnișoară Gartner că nașul dumneavoastră trăia mai mult sau mai puțin izolat. Își făcuse chiar câțiva dușmani. Din câte știu eu, singurul american pe care-l frecventa era doctorul Stransom. Dacă întâmpinați vreo greutate, vă sfătuiesc să apelați la el.

Andrea își înăbuși un hohot de râs. Ce-ar zice domnul Adams dacă ar ști că îl întâlnise deja pe doctor și că acesta se spălase pe mâini de ceea ce putea să i se întâmple ei?

— Mai aveți ceva să mă întrebați, domnișoară Gartner?

— Întrebarea vă va părea, poate, bizară, domnule Adams, dar... trebuie să știu de ce nașul meu mi-a lăsat mie această proprietate. La urma urmei, nu-l mai văzusem de ani de zile. Eram aproape niște străini.

— Da, din multe puncte de vedere, testamentul acesta e deosebit, recunoscu el după o tăcere. Dar Josh Field era un om ciudat. Procedura normală ar fi constat în vânzarea domeniului și trimiterea banilor la dumneavoastră. Dar el a ținut categoric ca dumneavoastră să moșteniți proprietatea în starea în care se găsea.

— Voia deci ca eu să vin până aici?

— Spera, fără îndoială, acest lucru.

— Atunci am făcut bine! șopti ea, înainte de a relua cu voce tare: Vedeți dumneavoastră, ideea mi-a venit primindu-vă scrisoarea. Pentru un moment, am crezut că aleg o cale greșită. Sunt ușurată că nu-i deloc așa.

— Pot să vă pun o întrebare personală, domnișoară Gartner?... Erați fericită la mătușa dumneavoastră?

Cu sprâncenele încruntate, Andrea se juca cu vârful degetelor pe spătarul fotoliului. În sfârșit, îl privi pe notar în față.

— Nu, spuse ea. Unchiul și mătușa mea s-au ocupat de mine și le sunt recunoscătoare pentru asta. Dar n-am fost niciodată fericită la ei.

— Hm. Nașul dumneavoastră se temea de așa ceva.

— Cum asta? Nu-i cunoștea.

Domnul Adams își scutură pipa și o îndesă din nou cu tutun. După care își scotoci toate buzunarele în căutarea chibriturilor. Când, în fine, pipa trăgea satisfăcător, se așeză mai confortabil în canapea.

— Poate nu ar trebui să v-o spun, făcu el rar, dar asta v-ar putea ajuta. Când au murit părinții dumneavoastră, Josh Field călătorea în Japonia. Imediat ce a aflat trista veste, s-a dus în America, la mătușa dumneavoastră. Voia să vă adopte. Ea a refuzat să se despartă de dumneavoastră, dar a acceptat oferta lui de a vă asigura costul educației și întreținerii.

— Cum?! exclamă Andrea, aplecându-se spre el. Dar... dar n-am știut niciodată nimic!

— Nu, cred și eu, spuse el ironic. Astfel că, vedeți, era între dumneavoastră și unchi o legătură mai puternică decât credeați.

— Și eu mă simțeam obligată față de mătușa mea..., spuse ea după un timp. Dar de ce a refuzat să-l lase să mă adopte? Nu m-a iubit niciodată!

— Natura omenească își are ascunzișurile ei. Sper că nu v-am tulburat, draga mea copilă. Aveam mult respect și afecțiune pentru Josh Field și, după mine, trebuia să știți adevărul.

— Sunt foarte fericită că mi l-ați spus, domnule Adams. Numai dacă l-aș fi știut mai devreme! Această descoperire clarifică multe.

După plecarea notarului, Andrea reflectă la ceea ce i se spusese. Puțin câte puțin, crezu că întrevede mobilurile mătușii sale. Josh Field fusese cel mai bun prieten al tatălui ei și, fără îndoială, semănau. Doamna Turner trebuie să fi avut impresia că se răzbună astfel pe cumnatul său. Dar acceptase totuși banii oferiți de nașul lui Andrea. Toate acestea erau atât de monstruoase că tinerei i se făcu greață.

«Niciodată nu mă voi întoarce acolo! Își spuse. Niciodată!»

Rămase mai bine de o oră cufundată în reflecțiile ei. Un servitor chinez veni să o întrebe dacă dorea un aperitiv înainte de cină. Ea refuză zâmbind și urcă în camera sa ca să-și desfacă bagajele. După ce termină, se duse la recepție și expedie o telegramă familiei Turner pentru a-i informa că a ajuns cu bine la Singapore. Se îndrepta spre sala de mese, când o voce spuse lângă ea:

— Scuzați-mă, dar cred c-am înțeles că mergeți la Perak?

Era un bărbat blond și subțire, în pantalon de dril alb și în cămașă de culoare deschisă.

— Nu vă supărați că vă abordez astfel. Vedeți dumneavoastră, la Perak nu suntem decât în jur de treizeci de americani și, când auzim vorbindu-se de un nou venit, natural că ciulim urechile, reluă el cu un zâmbet dezarmant, ce-i descoperea dinții albi. Mă numesc Bradley, Mike Bradley și iau și eu avionul de mâine dimineață, domnișoară...?

Ea se prezentă.

— Sper că nu sunteți supărată,domnișoară Gartner?

— De ce să fiu?

— Fetele tinere și drăguțe sunt sfătuite totdeauna să nu intre în discuții cu necunoscuți spuse el cu un aer amuzat. Ascultați, ce-ar fi să luăm un pahar împreună? Vă voi vorbi de Perak. Numai dacă familia dumneavoastră nu vă însoțește! adăugă, cu o privire rapidă către mâna ei stângă.

— Nu, sunt singură.

— O, cu atât mai bine. Mergem la bar? E mai răcoare acolo.

Andrea îl observă în timp ce el făcea comanda. Putea să aibă cam douăzeci și șapte de ani și alura lui părea a fi a unui Don Juan. «Cu totul opus doctorului Stransom», își spuse.

— De câtă vreme sunteți în Malaezia, domnule Bradley? întrebă ea când fură serviți.

— De șase luni..., din nefericire pentru mine! Deschise o tabacheră de aur și i-o întinse și ei.

— După părerea familiei mele, nu luam viața destul de în serios. M-au expediat aici, ca să mă facă să trăiesc dur un an sau doi. Putea fi și mai rău, presupun. Și pe dumneavoastră, ce vă aduce aici?

— O... o călătorie de afaceri, spuse Andrea pe un ton evaziv.

Mike Bradley îi inspira simpatie, dar domnul Adams îi vorbise de dușmanii pe care și-i făcuse nașul său; ar fi fost imprudent să aibă încredere în acest băiat, înainte de a-l cunoaște mai bine.

— Dacă locuiți la bungalow-hotel, să faceți bine să purtați o mască de gaze. E sezonul durianului.

— Sezonul cui?

— Al durianului. Un fruct tropical delicios, dar care miroase a ou stricat. Tot orașul e parfumat și piața de fructe e chiar în fața bungalow-ului.

— Ce noroc că nu locuiesc acolo! făcu ea râzând de curiozitatea lui. Perak-ul e mare?

Mike se răsturnă în fotoliul său și-și încrucișă picioarele. Tânăra îi remarcă pantofii lucrați manual. Tabachera, bricheta, ceasul erau din aur. Evident, avea tot atâția bani cât și farmec.

— E un târgușor, spuse el. Are o piscină, unul sau două cinematografe, un singur magazin în stil american. E, mai degrabă, mort. Toata lumea se cunoaște și nimeni n-are altceva de făcut decât să mănânce, să doarmă și să bârfească. Și, acum că misterul nostru local a dispărut, cronica scandalurilor nu mai are mare lucru de forfecat.

— Ce mister? Un bărbat? Cine e?

— Un bătrân care trăia singur într-o casă imensă la marginea orașului, explică el zâmbind. Refuza orice contact cu noi. Un personaj curios,te asigur. Circula într-un Rolls antic, înaintea căruia flutura drapelul american. Un nebun bătrân. Dar fasoanele lui ne furnizau subiecte de conversație.

— Nu se numea Field, din întâmplare?

— Ba da. Ați auzit vorbindu-se de el?

— Era nașul meu, spuse ea calmă.

— Doamne! strigă Mike, stânjenit în chip vizibil. Vă cer scuze. Natural, nu am spus-o cu răutate. Dumnezeule mare, iată cine-o să relanseze cancanurile. Aveți de gând să trăiți în mausoleul acela? Nu, n-o luați în nume de rău. Din câte se spune, e aproape un palat în interior. Un pic din castelul Frumoasei din pădurea adormită, înconjurat de o junglă de nepătruns.

Andrea recunoscu că avea să stea o vreme în casa nașului său.

— Veți fi principalul subiect de conversație timp de săptămâni întregi la Perak, remarcă el. Toată lumea va dori să vă vadă. Mă întreb ce reacție va avea doctorul Stransom.

— Doctorul Stransom? Am făcut cunoștință cu el în timpul călătoriei.

— Adevărat? A, așa-i; a fost în America la nu știu ce conferință, chiar după moartea bătrânului... a nașului dumneavoastră. Ce părere aveți despre el?

— Îl cunosc puțin. De ce să aibă o reacție anumită la venirea mea?

— E singurul american cu care nașul dumneavoastră era în termeni buni. Și nu iubește prea mult femeile. Nu știe cine sunteți, presupun?

— Nu, nu cred.

— Ah, domnișoară Gartner, cu dumneavoastră, Perak-ul va regăsi puțină însuflețire! Avem multă nevoie.

O văzu îngrijorată și adăugă:

— Nu vă sinchisiți. Bârfele vor înceta de la sine, când vor vedea că sunteți o femeie ca toate celelalte și, pe deasupra, și fermecătoare.

Vorbea cu un zâmbet încântător și nu puteai să te înșeli în privința admirației care-i strălucea în ochii negri. Andrea simți că roșește ușor.

— Veți accepta să cinați cu mine? reluă el. Nu vă puteți petrece singură prima dumneavoastră seară la Singapore. Și mi-ar plăcea să vorbim despre această situație interesantă. Spuneți da, vă rog.

Andrea încercă să-și imagineze reacția Tumer-ilor dacă ar vedea-o într-un bar, în compania unui necunoscut, care tocmai o invitase la cină. Doctorul Stransom ar avea, de asemenea un aer dezaprobator.

— Păreți să ezitați, spuse Mike cu o voce glumeață. Vreți să-l aduc pe directorul hotelului? El v-ar putea asigura că sunt un cetățean respectabil.

Tânăra începu să râdă. Veselia, nepăsarea lui îi plăceau.

—Mulțumesc, domnule Bradley. Aș fi încântată să cinez cu dumneavoastră, răspunse cu o eleganță perfectă.