Secrete bine păzite

Capitolul 1

Nu atât gândacul cât ruperea unghiei o făcuse să țipe. Gândacul era mic. Ruptura era însă de groază. Pe unghia ei îngrijită arăta la fel de adâncă și colțuroasă ca și Marele Canyon.

Alex aruncă după gândac cu tăblița care prezenta meniul sărăcăcios oferit de serviciul de cameră al motelului. Pe dosul tăbliței era un anunț al meciului de vineri seara și unul al celor patru călăreți, o formație de muzică country și western care cânta la Salonul Pintenulde argint, de la șapte seara până la miezul nopții.

Aruncătura ei își greși ținta cu o milă, iar gândacul se furișă repede sub bufetul de placaj. „Pun eu mâna pe tine mai târziu”.

Găsi o pilă de unghii pe fundul trusei cosmetice pe care tocmai o despacheta și a cărei închizătoare de metal îi desfigurase unghia; gândacul ieșise în aceeași clipă pentru a-l examina pe noul locatar al camerei 125. Aceasta se afla la parterul motelului Westemer, la trei uși de mașina automată de înghețată și alte articole alimentare.

Odată unghia reparată, Alex se mai privi o dată critic în oglinda toaletei. Era important să le ia ălora piuitul din prima clipă. Vor cădea pe jos când vor afla cine este, dar ea voia ca impactul să fie și mai mare.

Voia să-i lase stupefiați, fără grai, blocați.

Fără îndoială vor face comparații. Asta nu le-o putea interzice. Nu voia însă cu nici un preț să fie cântărită cu unitatea lor îngustă, de măsură mintală. Atât cât depindea de ea, nu trebuiau să-i găsească nici un cusur fiicei Celinei Gaither.

Alesese cu grijă ceea ce urma să poarte. Totul, hainele, bijuteriile, accesoriile, erau de un gust desăvârșit. Efectul general era acela de reținere - nu gravitate, eleganță - dar nu ultimul răcnet, un aer de profesionalism care însă nu trebuia să-i estompeze feminitatea.

Scopul ei era ca mai întâi să-i impresioneze, apoi să-i uimească cu ceea ce o adusese la Purceii.

Până nu demult, orașul de treizeci de mii de locuitori fusese doar un punct îndepărtat pe harta Texasului, locuit de tot atâția iepuroi și broscoi încornorați. De curând se vorbise de afaceri înfloritoare în oraș, dar de mică amploare. Când va termina ea ceea ce avea de făcut aici, Alex era sigură că numele orașului va apărea cu litere de o șchioapă în toate ziarele, de la El Paso la Texarkana.

Considerând că nimic nu mai putea îmbunătăți înfățișarea ei în afară de un miracol dumnezeiesc sau de o operație estetică foarte costisitoare, își aruncă poșeta pe umăr, luă geanta diplomat din piele de tipar și, controlind dacă are la ea cheia, închise ușa camerei 125 în urma ei.

În drumul spre oraș, trebuia să se strecoare printre două zone cu școli. Ora de maximă aglomerație în Purceii începe odată cu ieșirea elevilor de la școală. Părinții își duceau copiii la dentist, la lecții de pian sau la complexe comerciale. Unii poate se duceau acasă, dar traficul lent și intersecțiile aglomerate arătau că nimeni nu stătea acasă în ziua aceea. Personal, n-o deranjau desele opriri și porniri. Întârzierile o ajutau să-și facă o idee cam ce fel de oraș era acesta.

Panglici negre cu auriu fluturau pe copertina de deasupra intrării liceului din Purceii. Caricatura unei pantere negre își arăta colții la mașinile care treceau pe șosea, iar dedesubtul ei cineva scrisese cu litere provizorii Pounce Permian. Pe terenul din interiorul stadionului, echipa de fotbal se antrena perfecționându-și tactica. Fanfara, cu instrumentele ei sclipind în soare, repeta concertul din pauza meciului de vineri seara, pe un teren separat.

Toate aceste activități aveau un aer cât se poate de pașnic. Pentru moment, Alex regretă misiunea ei și impactul pe care aceasta îl va avea asupra orașului. Își îndepărtă repede sentimentele ei de vinovăție, totuși, când îi reveni în minte scopul pentru care venise. Refuzul bunicii de a o mai vedea și acuzațiile grave pe care i le adusese erau prea bine implantate în mintea ei, în caz c-ar fi arătat măcar și pentru o clipă ce anume o adusese în acest loc. Cu greu și-ar fi putut permite orice sentimente de regret.

Centrul orașului era aproape pustiu. Multe din clădirile destinate birourilor din perimetrul central erau închise și cu lacătul pus. Semnele de falimenterau prea multe pentru a mai fi numărate.

Pe ferestrele vitrinelor care cândva fuseseră pline de mărfuri atrăgătoare, se aflau tot felul de inscripții. Pe ușa unei spălătorii acum goale se mai afla încă tăblița scrisă de mână. Cineva ștersese l-ul din călcat, așa că acum se putea citi: „Câcat 3 cămăși, 1 dolar”. Era un rezumat crud al climatului economic din Purceii.

Parcă în fata tribunalului teritorial și băgă niște fise în aparatul de taxat parcarea. Tribunalul era construit din granit roșu, adus de la carierele din zona de deal cu trenul, cu vreo nouăzeci de ani în urmă. Sculptorii italieni ciopliseră gorgone și grifoni pe toată suprafața disponibilă, ca și cum cantitatea de basoreliefuri ar fi justificat prețul cerut pentru manoperă. Rezultatul era ostentativ, dar atracția edificiului rămânea desăvârșita lui lipsă de gust. Pe vârful lui, steagul național și cel al statului Texas fluturau în bătaia ușoară a vântului nordic.

După ce lucrase în și prin preajma capitoliului din Austin în cursul ultimului an, pe Alex n-o mai intimidau clădirile oficiale. Urcă treptele tribunalului cu pași siguri și împinse ușile grele. În interior, pereții aveau zugrăveala cojită, lăsând o impresie generală de proastă întreținere. Mozaicul pardoselii avea crăpături fine care se întretăiau ca liniile din palma unui bătrân.

Plaforiui era înalt. Coridoarele, străbătute de curenții de aer, miroseau a detergent de fabricație industrială, registre mucegăite și o supradoză de parfum care emana de la secretara procurorului distructual. Secretara ridică privirea întrebător în momentul în care Alex intră în biroul de primire.

— Bună. Te-ai rătăcit, scumpo? Dar ce păr frumos ai. Mi-ar plăcea să-l port și eu ridicat pe ceafă ca tine. Trebuie că ai urechile foarte mici. Ale mele, dacă le-ai vedea, sunt ca niște toarte de cană lipite de fiecare parte a capului. Ii dai cu Henna de are tenta asta de roșu?

— Aici e biroul procurorului districtual Chastain?

— Da, iubito. Ce treabă ai cu el? E cam ocupat azi.

— Sunt din partea procurorului districtual din Travis. Domnul Harper trebuia să vă dea un telefon din partea mea...

Cocoloșul de gumă de mestecat din gura secretarei scăpă pentru o clipă de chinurile masticației.

— Dumneata?! Credeam că-i un bărbat.

— După cum vezi... Alex își desfăcu brațele pe lângă corp.

Secretara părea vexată.

— Domnul Harper ar fi trebuit să ne atenționeze că asistentul lui e o doamnă, nu un domn, da', mă rog, spuse ea fluturând o mână moale, știi cum sunt bărbații. Ei bine, scumpo, ai sosit exact la ora fixată. Numele meu e Imogene. O cafea? Ai o rochie formidabilă, ultimul răcnet. Acum se poartă mini, nu?

Cu riscul de a fi nepoliticoasă, Alex întrebă:

— Au sosit părțile?

Chiar în clipa aceea, un râs masculin erupse de dincolo de ușa închisă.

— Ai auzit răspunsul, scumpo, nu? spuse secretara. Probabil că cineva a spus un banc deochiat, ca să mai destindă atmosfera. Tocmai își spărgeau capul să priceapă care-i rostul acestei întruniri misterioase. Ce se întâmplă? Domnul Harper nu i-a spus lui Pat de ce te-a trimis la Purceii, deși sunt prieteni de pe băncile facultății. E în legătură cu obținerea autorizației pentru jocuri de către ME?

— ME?

— Minton Entreprises, spuse ea, ca și cum ar fi fost surprinsă că Alex nu știe.

— Cred că nu-i cazul să-i fac să mai aștepte, spuse Alex, plină de tact, trecând peste întrebarea secretarei.

— Sigur, drăguță, uite că mi-am dat drumul la gură. Ziceai că vrei o cafea, scumpo?

— Nu, mulțumesc.

Alex o urmă pe Imogene spre ușă. Ritmul inimii i se acceleră.

— Scuzați-mă. Secretara băgă capul pe ușă întrerupând conversația celor dinăuntru. Asistentul procurorului districtual Harper a sosit. Țineți-vă bine. Se întoarse spre Alex. Pleoapa lucioasă datorită fardului de un albastru-marin și geana falsă căzută peste unul din ochii ei clipiră într-o ochiadă încurajatoare „ca între noi, fetele”.

— Intră, scumpo.

Alex, făcându-și curaj pentru această întâlnire care era cea mai importantă din viata ei, intră în cameră.

Era clar după atmosfera relaxată din birou, că toți se așteptau să vadă un bărbat. În clipa în care trecu pragul și Imogene închise ușa capitonată, omul așezat la birou sări în picioare. Stinse o țigară de foi într-o scrumieră de sticlă groasă și întinse mâna să-și ia haina, pe care o pusese pe spătarul scaunului.

— Pat Chastain, spuse el, întinzând mâna. Secretara a exagerat puțin. În minus. Bunul meu prieten, Greg Harper, a avut întotdeauna gust la femei. Nu sunt deloc surprins că are colaboratoare atât de drăguțe.

Remarca lui o irită puțin, dar i-o trecu cu vederea. Se mulțumi să încline din cap ca semn că-i acceptă complimentul. Mâna pe care o strânse era atât de încărcată de bijuterii de aur, încât ar fi putut ancora cu ea un yacht măricel.

— Vă mulțumesc pentru facilitatea acestei întrevederi, domnule Chastain.

— Nici o problemă. Mă bucur că am putut să vă fiu de folos dumneavoastră și lui Greg. Și te rog să-mi spui Pat. Apucând-o de braț, o întoarse spre ceilalți bărbați care se ridicaseră în picioare, politicoși. Acesta este domnul Angus Minton și fiul său, junior.

— Bună ziua.

Această confruntare, această primă întâlnire cu cei implicați avea un efect puternic, ciudat asupra ei, declanșând un război între curiozitate și antipatie. Simțea nevoia să-i analizeze, să-i denunțe. În loc de asta însă, se comportă politicos, întinzându-le mâna.

Primul care i-o strânse avea o mână plină de căldură. Strânsoarea era cam puternică, dar la fel de deschisă și sinceră ca și fata lui zâmbitoare.

— Încântat. Bine ați venit în orașul Purceii.

Fața lui Angus Minton era bronzată și ridată, devastată de soarele arzător al verii, de vânturi înghețate de nord și ani de muncă în aer liber. În orbitele cu marginile pline de riduri radiale, clipeau doi ochi inteligenți și prietenoși. Avea o voce puternică. Alex se gândi că râsul său trebuie să fie la fel de provocator ca și pieptul lui larg și burta de băutor de bere, care era singura indicație a vreunui viciu. Altminteri, părea puternic și într-o formă fizică bună. Chiar și un om mai tânăr și mai voinic ar fi evitat un conflict cu el, datorită prestanței lui. Dar cu toată forța lui, părea la fel de candid ca un băiat de altar.

Strângerea de mână a fiului său fu mai moale, dar nu mai puțin binevoitoare și prietenoasă. Cuprinse mâna lui Alex în mâna lui caldă și, cu o voce care inspira încredere, spuse:

— Minton junior. Încântat de cunoștință.

— Numai puțin, spuse ea.

Minton junior nu arăta cei 43 de ani pe care îi avea, mai ales când zâmbea. Dinții lui regulați străluceau albi, în timp ce într-un obraz se formă o gropiță ștrengărească, sugerând că, dacă avea ocazia, nu se dădea în lături de la nimic. Ochii lui albaștri, ceva mai închiși ca ai tatălui său, dar la fel de machiavelici, îi susținură privirea suficient de mult, pentru a sugera că ei doi erau singurii care contau în camera aceea. Alex își retrase mâna înainte ca tânărul să-i fi dat drumul.

— Iar acela e Reede, Reede Lambert.

Alex se întoarse în direcția indicată de Pat și-l localiza pe cel de al patrulea om, pe care nu-l observase până atunci. Nepăsându-i de etichetă, stătea încă tolănit într-un fotoliu, în colțul camerei. Cizmele uzate de cowboy erauîncrucișate în dreptul gleznei, cu vârfurile îndreptate spre tavan, mișcându-se într-o parte și în alta. Mâinile puse una peste alta stăteau moi pe închizătoarea centurii tipice de texan. Și le descătușa doar atât cât să ducă două degete la borul pălăriei lui de cowboy.

— Domnișoară...

— Domnule Lambert, spuse ea, cu răceală.

— Poftiți, așezați-vă, o invită Chastain, arătându-i un scaun. Imogene v-a servit cu o cafea?

— Da, dar i-am spus că nu doresc. Aș dori să trecem la subiectul întâlnirii noastre, dacă se poate.

— Desigur. Junior, trage scaunul acela mai aproape. Angus, Chastain făcu un semn cu capul spre Minton să se așeze. Când toți se așezară, procurorul districtual se întoarse la scaunul lui din spatele biroului. Acum, spuse el, domnișoara... fir-ar al naibii, în timpul acestor prezentări am uitat de numele dumneavoastră.

Alex se simți ca pe o scenă. Patru perechi de ochi erau ațintiți asupra ei, așteptând curioși să-i audă numele. Ea făcu o pauză pentru a mări efectul, știind că rostirea lui va provoca o reacție puternică. Voia să urmărească și să clasifice reacțiile lor individuale. Ar fi dorit să-l poată vedea mai bine pe Reede Lambert care stătea oarecum în spatele ei, iar pălăria lui de cowboy îi ascundea fața aproape complet.

Trase aer în piept, apoi spuse:

— Sunt Alexandra Gaither, fiica Celinei. Anunțul fu urmat de o tăcere uimită.

Pat Chastain, aiurit, întrebă în cele din urmă;

— Cine-i Celina Gaither?

— Măi, fir-ar să fie, spuse Angus Minton lăsându-se pe spate în scaunul său, ca o jucărie dezumflată.

— Fiica Celinei! Doamne, nu-mi vine să cred, șopti tânărul. E incredibil!

— Imi spune și mie careva despre ce-i vorba? Întreba Pat încă nedumerit.

Nimeni nu-i dădu nici o atenție. Cei doi Minton se uitau cu ochii mari la Alex, căutând asemănări cu mama ei, pe care o cunoscuseră atât de bine. Cu colțul ochilor, Alex observă că cizmele lui Lambert nu se mai bâțâiau. Iși trăsese înapoi genunchii și acum stătea drept.

— Ce naiba ai făcut în toți anii ăștia? întrebă Angus.

— Câți ani au trecut? vru să afle tânărul.

— Douăzeci și cinci, răspunse ea, precis. Aveam doar două luni când bunica Graham s-a mutat de aici.

— Ce mai face bunica?

— Acum e la un cămin din Waco, cu un cancer în stadiu final, domnule Minton. Alex nu găsea nici un merit în a le cruța sensibilitatea. E în comă.

— Îmi pare rău.

— Mulțumesc.

— Unde ați locuit în tot timpul ăsta? Alex numi un oraș în centrul Texasului.

— Am locuit acolo toată viața, sau cel puțin atât cât să-mi amintesc. Am terminat liceul acolo, am urmat apoi Universitatea din Texas și în final dreptul. Am trecut examenul de diplomă acum un an.

— Dreptul. Ca să vezi. Te-ai descurcat bine. Alexandra, foarte bine. Nu-i așa, fiule?

Tânărul Minton își arboră zâmbetul lui pe deplin cuceritor.

— N-aș zice nu. N-arăți nici un pic ceea ce erai când te-am văzut ultima oară, îi spuse el, provocator. Imi amintesc doar că aveai scutecele ude și nici un fir de păr pe cap.

Având în vedere motivele acestei întruniri prestabilite, încercarea lui de a flirta o făcu să se simtă stânjenită. Fu bucuroasă când Pat Chastain interveni din nou.

— Regret că trebuie să tulbur o astfel de reîntâlnire, dar eu sunt încă complet nelămurit.

Angus îl puse la curent.

— Celina a fost colegă cu fiul meu și cu Reede. Au fost chiar prieteni buni. Rar se întâmpla să nu-i vezi împreună când erau în liceu. Copii zănatici. Apoi ochii săi albaștri se întunecară, în timp ce clătina din cap cu regret.

— Celina a murit. Tragic. Tăcu o clipă pentru a-și aduna gândurile. Oricum, e prima oară că aflăm ceva despre Alexandra, de când s-a mutat bunica ei luînd-o cu ea. Zâmbind, se bătu cu palmele pe pulpe. Zău dacă nu-i grozav că te-ai întors la Purceii!

— Vă mulțumesc, dar... Alex își deschise mapa și scoase un dosar. N-am venit aici ca să rămân, domnule Minton. Sunt aici în calitate oficială. Îi întinse procurorului districtual dosarul, pe deasupra biroului. Acesta îl privi nedumerit.

— În calitate oficială? Când m-a sunat Greg și m-a întrebat dacă vreau să dau o mână de ajutor colaboratorului său, n-a suflat o vorbă despre redeschiderea vreunui caz.

— Veți găsi totul în dosar. Vă propun să-i citiți atent conținutul pentru a vă familiariza bine cu detaliile. Greg Harper cere întreaga dumneavoastră cooperare și a altor reprezentanți ai legii, domnule Chastain. M-a asigurat că-i veți satisface cererea și mă veți sprijini pe tot parcursul anchetei.

Alex își închise geanta diplomat cu un zgomot sec, se ridică și se îndreptă spre ușă.

— Anchetă?

Procurorul districtual se ridică în picioare. Cei doi Minton făcură la fel.

— Sunteți de la Comisia pentru întreceri hipice? întrebă Angus. Ni s-a spus că vom fi cercetați atent înainte de a primi autorizația pentru agenția de pariuri, dar am crezut că faza asta e depășită.

— Și eu am crezut că n-au mai rămas de făcut decât formele... spuse tânărul.

— Din câte știu, așa este, spuse Alex. Ancheta mea n-are nimic de-a face cu Comisia pentru întreceri hipice sau cu autorizația pentru agenția de pariuri.

După o clipă, văzând că ea s-a oprit, Chastain întrebă:

— Atunci despre ce e vorba, domnișoară Gaither? Alex își luă un aer impozant și spuse:

— Redeschid dosarul unei crime comise cu 25 de ani în urmă. Greg Harper v-a rugat să-l ajutați, domnule Chastain, de vreme ce crima a fost comisă în ținutul Purceii.

Se uită în ochii lui Angus, apoi în ochii tânărului și, în cele din urmă, dur, la pălăria lui Lambert.

— Înainte de a termina, voi ști care din dumneavoastră mi-a ucis mama.