22 Indigo Place

22 Indigo Place de Sandra Brown

Motocicleta țîșni din spatele stejarului unde stătuse ascunsă de iederă. Laura Nolan, înconjurată de întunericul dens din dreptul intrării umbrite, se răsuci imediat cînd auzi zgomotul motorului. Lipindu-se speriată de ușă își apăsă pe piept pumnul în care ținea strîns cheia.

- Sînteți doamna Hightower, agentul imobiliar? întrebă motociclistul.

- Nu, nu sînt agentul imobiliar. Sînt proprietăreasa casei, spuse ea, după care adăugă puțin mai imperios: Și, țin să vă spun, domnule, că nu vă voi mulțumi pentru că m-ați speriat de moarte. De ce stăteați ascuns după copac?

El răsuci cheia în contact oprind motorul, după care își roti piciorul peste șaua îngrozitoarei mașinării ocolind apoi roata din spate.

- Nu mă ascundeam. Așteptam. Și nici n-am vrut să vă sperii.

Asta spusese, dar felul în care se apropia de intrare încet și cu intenție, o făcu pe Laura să se întrebe dacă vorbise sincer.

Era singură. Locul era pustiu. Era înspăimîntată.

Oricine vedea anunțul de pe șosea ar fi putut să vină pînă acolo sub pretextul că era un eventual client interesat. Cîți mergeau în căutare de case cu motocicleta? îi spuse atunci cu un ton menit să intimideze:

- Dacă o așteptați pe doamna Hightower, cred că...

- Dumnezeule mare, să fiu al naibii dacă nu ești chiar domnișoara Laura Nolan în persoană.

Pentru cîteva clipe ei îi fu imposibil să scoată vreun cuvînt.

- De... de unde mă cunoașteți?

Rîsul lui, gros și gutural, nu tocmai sinistru, dar, totuși, de speriat, o făcu să simtă fiori prin șira spinării. El ajunsese la ușă și acum se afla la același nivel cu ea. Numai că era mai înalt. Cu mult. Părea să o domine în întunericul plin de umbre.

- Ei, nu fi modestă, domnișoară Laura. Toată lumea o cunoaște pe cea mai frumoasă fetiță bogată din Gregory, Georgia.

Ea observă cîteva lucruri. Tonul vocii, de exemplu.

Era ofensiv, oricum numai respectuos nu. Inflexiunea din glas era insolentă și ușor ironică. Apoi s-a simțit jignită de aluzia făcută la bogăția familiei sale. Menționarea acestor lucruri era o dovadă de cel mai prost gust și demonstra că el nu avea nici un fel de maniere și foarte puțină, dacă avea vreun pic, considerație față de convenții. Și, în sfîrșit, dar cel mai tulburător, era modul în care se apropia de ea, făcînd-o să meargă cu spatele, pînă cînd oasele i se lipiră de ușa din lemn de la intrare.

Bărbatul stătea atît de aproape încît Laura îi putea simți căldura trupului și mirosi colonia. Puțini oameni aveau tupeul să îi ațină calea, cu atît mai puțin să pătrundă pe teritoriul ei. Nu îi plăcea absolut deloc impertinența acestui necunoscut care încălca toate regulile bunei cuviințe. Cine se credea, oare?

- Mă aflu în dezavantaj fiindcă eu nu vă cunosc, îi spuse ea cu răceală, lăsînd să se înțeleagă că dorea ca lucrurile să rămînă așa. Dacă vă interesează să vedeți, casa, vă rog să o așteptați pe doamna Hightower aici, adăugă ea arătînd spre canapeaua din răchită. Obișnuiește să își respecte întîlnirile, așa că sînt sigură că nu va mai întîrzia mult. Acum vă rog să mă scuzați, zise ea și îi întoarse spatele brusc pentru a descuia ușa.

Probabil că nu a fost gestul cel mai indicat, dar acum era mai mult tulburată decît speriată. Dacă el ar fi avut vreo intenție criminală și-ar fi pus-o în aplicare pînă atunci. Astfel că, deocamdată, principalul era să pună distanță între ei.

Potrivi cheia în broască mulțumind cerului că intrase imediat fără să fie nevoie să bîjbîie prea mult din cauza întunericului.

Descuie și deschise ușa. De cum intră, căută repede întrerupătorul și aprinse luminile de afară. Erau trei la număr, frumos

spațiate și agățate de lanțuri lungi de alamă care atîrnau de balconul de deasupra. Curtea fu inundată de lumină. Cînd se întoarse să închidă ușa, Laura rămase surprinsă, în parte pentru că bărbatul o urmase pînă în prag, dar în mare parte pentru că acum îl recunoscu.

- James Paden, șopti ea răgușit.

El zîmbi. Dar cînd o făcu, zîmbetul îi ridică puțin colțurile gurii triste și senzuale, făcîndu-l să pară cît se poate de îngîmfat. Își agăță degetele mari în găicile blugilor, se rezemă cu un umăr de tocul ușii și spuse:

- Deci mă mai ții minte.

Dacă îl mai ținea minte? Bineînțeles că da. Personaje ca James Paden nu se puteau uita. Asemenea persoane rămîneau în memoria cuiva întotdeauna dacă nu din alte motive, atunci datorită neasemănării lor cu altcineva.

Și, spre deosebire de orice altă persoană din amintirea Laurei, James Paden era singurul din cîți cunoștea care plecase din oraș.

- Ce cauți aici?

- Poftește-mă înăuntru și o să-ți spun. Sau tot n-am voie să intru în sacrele încăperi din 22 Indigo Place?

O deranja aluzia la faptul că era o snoabă și că nu toată lumea era binevenită în casa ei. Totuși acest lucru era foarte adevărat. Randolph și Missy Nolan ar fi făcut o criză dacă unica lor fiică ar fi invitat indivizi ca James Paden la vreuna din numeroasele lor petreceri.

- Sigur că poți intra, spuse ea înțepat.

El se desprinse de tocul ușii și trecu pe lîngă ea.

- Mulțam.

Sarcasmul lui o făcu să strîngă din dinți, dar închise ușa și stătu deoparte în vreme ce el inspectă cu mare atenție holul de la intrare. Între timp, și Laura îl inspecta pe el.

James Paden. Sălbatic, răzvrătit, cu o proastă reputație. Fusese pacostea școlii din Gregory pînă la absolvire, care a avut loc cu cîțiva ani înaintea Laurei. Și departamentul local de poliție îl cunoștea foarte bine. Ah, nu fusese un tîlhar. Exact. Doar un incorigibil.

El împreună cu o șleahtă de băieți, care îl urmau cu motocicletele ca niște cavaleri credincioși pe un rege exilat, își întemeiaseră cartierul general în sala de biliard. Cînd nu erau acolo, se aflau în căutare de pradă. Provocau numai necazuri și toată lumea îi ocolea pe cît posibil. Se știa că beau foarte mult, înjurau cu glas tare, conduceau cu viteză și trăiau o viată foarte dezordonată, aceasta era versiunea orășelului în legătură cu îngerii iadului.

Liderul lor, James Paden, crescuse fără să știe de nici un fel de disciplină, fără ambiție și fără pic de respect față de cineva sau ceva. Tinerii erau sfătuiți să se țină departe de el pentru a nu risca să dea de buclucuri, iar fetele erau sfătuite la fel, numai că riscurile asocierii cu el ar fi avut consecințe mult mai grave. Buna reputație și însoțirea cu James Paden erau două lucruri care nu se puteau împăca.

Ca o ironie, avea o personalitate care atrăgea extraordinar de mult. Atît bărbații cît și femeile erau atrași de el la fel cum i-ar fi atras orice viciu. Era interesant și amuzant. Păcătos. Dar negativ atrăgător. Era de ajuns o anumită privire, o sugestivă arcuire a sprîncenelor, un semn din deget și victimele, oameni lipsiți de stăpînire și cu foarte puțină voință, dădeau fuga spre el.

Avea cu siguranță și o înfățișare plăcută care se potrivea cu personalitatea sa amăgitoare. Cu mult înainte ca aceștia să devină acceptați și mai puțin la modă, el purtase blugi strimți și uzați, tricouri, geacă de piele cu gulerul ridicat și cizme.

Părul castaniu închis și-l purtase totdeauna lung și puțin îi păsa să și-l aranjeze. Privea lumea cu niște ochi verzi, visători, din belșug adumbriți de gene întunecate. Gura îi era foarte senzuală, buza de jos fiind mai plină decît cea de sus. Gura îi putea fi chiar bosumflată atunci cînd un zîmbet ironic nu îi ridica un colț... ca acum cînd se întoarse și o văzu pe Laura privindu-l cu atîta atenție.

Ea îi aruncă un zîmbet șters și îl întrebă:

- Nu vrei să o aștepți pe doamna Hightower în salon?

El răspunse la fel de formal:

- După dumneata, domnișoară Laura.

Cît de mult ar fi vrut Laura să îi șteargă acel rînjet ironic de pe chip cu palma care aproape că o durea de dorința de a lua contact cu obrazul lui. În schimb se întoarse și îl conduse în salon. Pe parcurs aprinse toate luminile.

El fluieră încet și prelung cînd intră în încăpere. Stînd în centru își strecură mîinile cu palmele în afară în buzunarele de la spate ale blugilor si se răsuci încet pe călcîie cu trei sute șaizeci de grade.

Laura nu putu să nu observe schimbarea calității hainelor lui, dacă nu chiar și a stilului. Cizmele, de exemplu, erau scumpe.

Erau zgîriate și prăfuite, dar ea știa să își dea seama de calitate cînd o vedea.

Ceea ce nu voia să observe, dar nu putea fi ignorat, era cît de puțin se schimbase fizic de cînd nu îl mai văzuse, de mai mult de zece ani. Se împlinise, ajunsese la o maturitate deplină, dar nu se îngrășase, ci era zvelt și voinic. Mijlocul îi era subțire, burta plată, șoldurile înguste, umerii lați și pieptul larg. Se mișca tot sinuos și încet, asemeni unei păsări de pradă. Părea să nu se grăbească niciodată.

- Minunată încăpere.

- Mulțumesc.

- Totdeauna mi-am dorit să văd interiorul acestei case, zise el și fără nici o invitație se prăbuși pe una din canapele. Dar n-am fost niciodată invitat.

- Bănuiesc că nu a existat niciodată ocazia, spuse Laura așezîndu-se pe marginea unui scaun tapițat, ca și cum ar fi fost gata să plece în grabă.

- Hm, nu e interesant? îmi amintesc de cîteva ocazii cînd aș fi putut fi invitat.

Ea îi aruncă o privire ucigătoare. Avea de gînd să îngreuneze lucrurile, nu? Voia chiar să o facă să îi spună verde în față că indivizi ca el nu ar fi fost bineveniți la nici una din petrecerile oferite de familia ei? Nu putea fi atît de nepoliticoasă, indiferent cît de mult era provocată. Bunele maniere îi fuseseră prea puternic insuflate.

- Erai mai mare. Aveam cu totul alte cercuri de prieteni.

Găsi tactul ei amuzant și izbucni în rîs.

- Cu siguranță, domnișoară Laura, spuse el atunci și, înclinîndu-și capul, o privi printre gene. Bănuiesc că ești tot domnișoara Laura Nolan.

- Da.

- Cum așa?

- Nu înțeleg.

- Cum de ești tot domnișoară?

- Prefer să trăiesc singură.

Emanînd dezaprobare din toți porii față de întrebarea lui nepoliticoasă, ea îi aruncă o privire albastră și rece și își dădu părul pe spate.

El se rezemă de pernele de pe canapea, își întinse brațele de-a lungul spătarului și își ridică un picior peste celălalt.

- El, domnișoară Laura, părerea mea a fost totdeauna că diferența dintre „o femeie singură” și o „fată bătrînă” este numărul amanților pe care i-a avut. Cîți ai avut?

Laura se făcu roșie de furie. Deveni și mai rigidă și îl privi cu ceea ce spera să fie cel mai deschis dispreț, deoarece asta simțea.

- Destui.

- Cineva cunoscut?

- Viața mea nu te privește.

- Ia să vedem, spuse el și își ridică privirea în tavan dînd impresia că se gîndește la ceva. Dacă țin minte bine, băieții din orășelul ăsta se împart în două categorii. Cei care se întorc de la colegii pentru a conduce firmele taților și cei care pleacă și nu se mai întorc niciodată, pentru a se apuca de treburi mai serioase și mai bune. Iar printre cei care s-au întors, nu cred să fie vreun burlac. După cum am auzit, sînt cu toții căsătoriți și au o droaie de copii, adăugă el privind-o ațîțător. Asta mă face să mă cam întreb de unde îți alegi amanții.

Laura țîșni în picioare cu intenția clară de a-l pune la punct și de a-i cere să părăsească imediat casa. Dar îi văzu privirea plină de satisfacție și renunță. Nu voia să îi dea de înțeles că reușise să o învingă.

Buzele ei erau atît de strînse, încît abia se mișcară cînd întrebă:

- Dorești să bei ceva între timp?

Făcu cîțiva pași spre vechiul dulap cu băuturi, unde erau aliniate pahare de cristal și sticlărie extrem de scumpă.

- Nu, mulțumesc.

Refuzul lui nu îi dădu de ales decît să se așeze din nou, simțindu-se din ce în ce mai ridicolă. Stătea rigidă încercînd să evite să îl privească în vreme ce el o studia. Tăcerea era apăsătoare.

- Ți-ai fixat o întîlnire cu doamna Hightower?

El scoase un sunet neclar pe care ea îl luă drept afirmație.

- Vrei cu adevărat să cumperi casa asta?

- E de vînzare, nu?

- Da, e de vînzare. Numai că... adică...

Se fîstîci cînd privirea lui deveni dură și rece ca gheața. își umezi buzele nervoasă.

- Nu-mi pot închipui ce a putut să o rețină pe doamna Hightower. De obicei e foarte punctuală.

- Nu te-ai schimbat deloc, Laura.

Faptul că îi spusese pe nume îi dădu fiori. Vocea lui nu mai era ironică, ci blîndă și răgușită, așa cum își amintea că suna cînd se întîlneau pe stradă și el îi vorbea. Ea îi răspunsese totdeauna politicos, plecîndu-și capul cu modestie și grăbindu-se în drumul ei, ca nu cumva cineva care i-ar fi auzit să ia atitudinea ei prietenoasă drept invitație.

Dintr-un anume motiv, schimbul de saluturi cu James Paden o lăsase totdeauna fără suflare și derutată. Se simțea compromisă numai dacă el îi rostea numele, de parcă ar fi atins-o. Poate pentru că ochii lui transmiteau mai mult decît un simplu salut. Dar, oricare ar fi fost motivul, ea fusese mereu afectată.

La fel se simțea și acum. Stînjenită. Amuțită. Și vinovată fără motiv.

- Am mai îmbătrînit.

- Arăți bine.

- Mulțumesc, spuse ea împletindu-și degetele în poală.

Avea palmele atît de umede, încît îi lăsară o pată pe fustă.

- Da, arăți într-adevăr încă foarte bine.

Ochii lui o măsurau cu priceperea unui bărbat obișnuit să dezbrace femeile în gînd. Ridicîndu-și din nou ochii spre fața ei, o privi de sub o pereche de sprîncene groase.

- Încerc să-mi mențin silueta.

Se simțea prost să fie cîntărită cu atîta interes sexual evident, dar nu se putea hotărî să îi facă obsevație pentru acest lucru. Era mai bine să pretindă că nu văzuse nimic.

- Părul îți este încă strălucitor și moale. Mai ții minte cînd ți-am spus că are culoarea unui cerb?

Mințind, ea scutură din cap.

- Ți-a căzut cartea de chimie în hol și eu m-am aplecat să o ridic. Părul îți căzuse pe obraz. Atunci ți-am spus că are culoarea unui cerb.

Fusese cartea de algebră și se aflau în cofetăria școlii, nu în hol, dar ea nu spuse nimic.

- Are aceeași culoare caldă. Și șuvițele alea blonde din jurul chipului. Sau ți le-ai făcut acum?

- Nu, sînt naturale.

El zîmbi auzind răspunsul ei tăios. Laura găsi grația de a-i zîmbi la rîndul ei, sfioasă. O privi multă vreme.

- Cum am mai spus deja, ești cea mai drăguță fată din oraș.

- Cea mai drăguță fată bogată.

El ridică din umeri.

-La naiba, toată lumea avea drept criteriu familia Paden.

Laura își privi mîinile, simțindu-se stînjenită pentru ei. James crescuse în sărăcie, în adevăratul sens al cuvîntului. Locuise într-o baracă din tot soiul de materiale pe care tatăl lui, un alcoolic, le adunase de prin gunoaie.

Din exterior, căsuța arăta ca o cuvertură peticită, un caraghioslîc. Laura se întrebase mereu cum de reușea James să fie curat trăind într-o asemenea colibă.

- Mi-a părut rău pentru tatăl tău, spuse ea încet.

Bătrînul Hector Paden murise cu cîtiva ani în urmă.

Moartea lui trecuse pur și simplu neobservată și cu siguranță nejelită.

James rîse batjocoritor.

- În cazul ăsta ai fost singura.

- Ce mai face mama ta?

El se ridică deodată încordat.

- Bine, îmi închipui.

Laura era uimită de aparenta lui indiferență. În vreme ce James creștea, Leona Paden fusese nevoită să își ia nenumărate slujbe pentru a-și putea întreține băiatul și soțul. Dar, datorită faptului că absenta foarte mult din cauza bolii, și-a cîștigat renumele de persoană pe care nu se putea pune bază. La puțin timp după moartea soțului ei, însă, plecase din baraca de lîngă calea ferată mutîndu-se într-o căsuță curată într-o zonă respectabilă. Laura o vedea acum rareori. Trăia izolată. Circula zvonul că James era cel care o întreținea, de aceea Laura a fost șocată acum cînd l-a văzut ridicînd indiferent din umeri în privința mamei sale.

El porni să se plimbe prin încăpere luînd cîte un obiect și examinîndu-l cu atenție înainte de a-l pune la loc si a lua altul.

- De ce vinzi casa?

Laurei nu-i plăcea să se simtă ca și cum ar fi fost în fața unui procuror care o interoga, așa că se ridică la rîndul ei și se duse la fereastră în speranța că va vedea mașina doamnei Hightower apărînd pe alee.

- Tata a murit în februarie anul trecut, așa că trăiesc aici singură. E ridicol ca o persoană să trăiască singură într-o casă atît de mare.

El o privi cu atenție. Ea era atentă să nu i se citească nimic pe chip.

- Înainte de moartea lui, numai tu și el ați locuit aici?

- Da. Mama a murit acum cîțiva ani, spuse ea ferindu-și privirea. Sigur, mai erau și Bo și Gladys, adăugă ea referindu-se la perechea care lucraseră ca servitori pentru familia ei de cînd ținea minte.

- Și nu mai locuiesc?

- Nu, i-am lăsat să plece.

- De ce?

- Nu mai aveam nevoie de ei.

- N-ai nevoie de o menajeră care să te ajute să ai grijă de o asemenea casă? Și Bo nu făcea toate treburile grele?

- Îmi place să fac totul singură.

- Hmm.

Acea observație fără cuvinte îi dădu de înțeles foarte clar că nu o credea. Îndoiala lui era cît se poate de enervantă.

- Uite ce e, domnule Paden...

- Ei, haide, Laura. Știu că nu ne-am văzut de multă vreme, dar îmi mai poți spune James, tare și răspicat.

- Bine, James. Se pare că nu te-ai înțeles prea bine cu doamna Hightower. Ce-ar fi să-ți fixezi o altă întîlnire cu ea pentru mîine?

- Vreau să văd casa în seara asta.

- Îmi pare rău. Ea nu-i aici și nici nu se pare că ar avea de gînd să apară.

- Am așteptat foarte mult acolo în întuneric pînă cînd ai apărut. De fapt, n-am nevoie de nici un agent imobiliar, din moment ce tu ești aici. Îmi poți arăta tu casa.

- Nu cred că se cuvine.

O sprînceană i se ridică pînă cînd formă un arc întrebător deasupra ochiului lui.

- Dar ce, domnișoară Laura, te gîndeai la ceva necuvenit?

- Bineînțeles că nu, se răsti ea. Vreau să spun numai că această casă se află pe lista doamnei Hightower. M-a întrebat astăzi dacă îi poate arăta casa unui client în cursul serii, eu am fost de acord și am promis să nu-mi fac simțită prezența. Singurul motiv pentru care am venit a fost că mi-am închipuit că ați plecat deja. Sînt convinsă că nu i-ar plăcea să mă amestec,

- Nu-mi pasă dacă-i place sau nu. Eu sînt clientul. Acesta are totdeauna dreptate și mie mi-ar face mare plăcere amestecul tău. Cine mi-ar putea arăta casa mai bine decît cineva care a locuit în ea chiar din ziua cînd s-a născut?

Vorbele lui o sfredeliră ca niște cioburi de sticlă. Chiar așa, cine? Cine cunoștea și iubea fiecare colțișor și crăpătură din podeaua de lemn a casei care fusese construită de străbunicul ei? Cine lustruia argintăria de familie, cu mult înainte să fie nevoie, numai de dragul de a o atinge? Cine ceruia mobila străveche pînă cînd strălucea în lumina soarelui ce pătrundea prin ferestre? Cine cunoștea cîte o poveste în legătură cu aproape fiecare obiect din casă? A cui inimă era zdrobită acum fiindcă era nevoită să vîndă?

Laura Nolan.

Deoarece, din cîte își amintea, casa și povestea ei o fermecaseră întotdeauna. Bunica ei îi spusese povestiri pe care Laura, copil fiind, ceruse să i se repete mereu, povestiri de care nu se săturase niciodată. Acum se silea să nu plîngă de cîte ori își amintea că, în curînd, forțată de împrejurări, va trebui să se despartă de casă.

- E adevărat că știu mai multe în legătură cu casa decît doamna Hightower, dar continui să cred că n-ar fi bine să mă amestec.

- Sau nu-ți convine clientul?

Ea îl privi repede.

- Nu știu ce vrei să spui, spuse ea șovăitor, iar el se apropie foarte mult, încît ea trebui să își dea capul puțin pe spate pentru a-i privi în ochi.

- Crezi că nu sînt destul de bun pentru a-ți cumpăra casa?

Laura rămase uluită de faptul că lovise direct la țintă.

- Nu cred deloc așa ceva.

- Ba da. Însă, indiferent ce părere ai despre mine, să știi că banii mei sînt verzi și îmi pot permite să cumpăr casa.

Simțindu-se prinsă în capcană, ea se îndepărtă de el.

- Am aflat de succesul tău cu acele... acele...

- Magazine de piese auto.

- M-am bucurat foarte mult pentru tine.

El rîse ușor, batjocoritor.

- Da, sînt convins că toată lumea din oraș a toastat pentru succesul meu. Cînd am plecat de aici acum zece ani erau cu toții convinși că voi ajunge la închisoare.

- Păi, ce te-ai fi așteptat să creadă toată lumea? Felul în care tu... Las-o baltă.

- Nu, hai spune acum, zise el apărîndu-i din nou în față. Spune-mi. Felul în care eu ce?

- Felul în care chefuiai în mașinile alea pe care le tot reparai.

- Doar lucram într-un garaj. Îmi cîștigam existența reparînd mașini.

- Dar aveai o plăcere deosebită să-i sperii pe ceilalți șoferi trecînd în viteză pe lîngă ei în automobilele tale sport sau cu motocicletele tale. Așa ți-ai cîștigat antipatia. Exact ca în seara asta! spuse ea arătînd spre alee prin ferestrele mari și înalte.

De ce stăteai ascuns în verdeață așteptînd să mă sperii de moarte?

El rînji.

- Nu te așteptam pe tine, ci pe doamna Hightower.

- Ei bine, să știi că și pe ea ai fi speriat-o. Ieșind din beznă cu porcăria aceea oribilă și zgomotoasă. Ar fi leșinat. Ar trebui să-ți fie rușine.

El se aplecă rîzînd ușor.

- Tot te mai înfurii ca naiba, nu-i așa, Laura?

Ea își recăpătă atunci calmul.

- Sînt extrem de calmă.

El rîse din nou.

- Îmi amintesc cum te-ai înfuriat pe Joe Don Perkins pentru că ți-a vărsat paharul de Coca-Cola în drogherie. Mersesem cîțiva să cumpărăm... ăăă... nu mai contează ce voiam să cumpărăm, dar nu pot să uit cum a ieșit Joe Don cu coada între picioare după ce-ai tăbărît pe el cu toată forța. L-ai făcut bădăran mare și din topor.

Se aplecă deasupra ei acum, lipind-o de pervazul ferestrei. Întinse mîna și trase în joacă de o șuviță de păr blond care îi cădea pe lîngă obraz, zăbovind puțin cu palma.

- Îmi amintesc că-mi spuneam cît de tulburătoare erai cînd te enervai, spuse el încet. Încă mai ești tulburătoare, adăugă el mîngîindu-i obrazul.

- Nu, spuse ea tăios întorcînd capul.

Zîmbetul senzual de pe buzele lui se transformă într-o linie de amărăciune. Își retrase mîna.

- Nu vrei să te ating? De ce? Mîinile mele nu sînt destul de curate? întrebă el întinzînd amîndouă mîinile și desfăcîndu-și degetele la cîțiva centimetri de fața ei. Uite, Laura. Nu mai lucrez într-un garaj ca să repar mașinile bogătașilor. Vezi? Nu mai am nici un pic de ulei sub unghii.

- N-am vrut să...

- Pe naiba. Dar lasă-mă să-ți mai spun ceva. Acum sînt destul de curat ca să intru pe ușa casei din 22 Indigo Place și sînt destul de curat ca să te ating.

Răsuflarea lui fierbinte îi atinse buzele. Își ridică spre el ochii albaștri temători. El mai făcu un pas spre ea.

Deodată se treziră scăldați în lumina farurilor unei mașini care intră pe aleea în formă de semicerc din fața casei. Laura vru să se lase în jos și să pună cît mai multă distanță între James Paden și ea.

Dar nu putu să facă nici o mișcare pînă cînd el nu se dădu la o parte și acest lucru i se păru că durează foarte mult. Și tot timpul cît i-a trebuit pentru a se îndrepta complet și pentru a se îndepărta, el și-a ținut privirile ațintite asupra chipului ei.

Fîstîcită, ea își netezi părul, și își trecu mîinile umede peste fustă înainte de a se duce la ușă să îi deschidă doamnei Hightower.

- Bună, draga mea, spuse agentul imobiliar, o femeie plinuță, veselă și prietenoasă, făcîndu-și o intrare zgomotoasă. Am încercat să sun... Ah, bună seara! Trebuie să fiți domnul Paden, spuse ea îndreptîndu-se spre el ca un tanc Sherman, cu mîna întinsă, strîngîndu-i-o o cu putere pe a lui. Îmi cer scuze din nou că am întîrziat. N-a fost un noroc imens că ați găsit-o pe Laura acasă? Ar fi trebuit să fiu aici să vă fac cunoștință, dar mi-ați spus la telefon că o cunoașteți deja, nu-i așa?

- Da, spuse el cu o voce groasă și tunătoare. Ne cunoaștem de mulți ani.

Laura evita să îl privească.

- Și ați văzut casa?

- V-am așteptat, spuse el.

- Ei bine, atunci n-o să vă fac să mai așteptați. Este atît de frumoasă. Laura, tu știi atît de multe lucruri despre ea. Vrei să ne însoțești, te rog?

- Cu mare plăcere, zise ea ignorînd expresia lui James care parcă spunea „ți-am zis eu".

În următoarea jumătate de oră se plimbară prin minunatele încăperi ale casei din 22 Indigo Place. Deși aparținuse familiei Laurei timp de cîteva generații, fusese întreținută cu extrem de multă grijă și dragoste. Existau cîteva părți care necesitau îmbunătățiri, dar, în general, casa era în perfectă stare. Avea în total paisprezece camere, holul de la intrare și cel central de la etaj. Fiecare încăpere era superb mobilată în concordanță cu renașterea arhitecturii grecești.

Laura încercă să pară detașată în timp ce povestea, dar, ca întotdeauna cînd vorbea despre Indigo Place, se înfierbîntă repede datorită subiectului. Cei doi o ascultau atent. James era fermecător și politicos cu agentul imobiliar, care radia de încîntare. Laura scrîșnea din dinți ori de cîte ori doamna Hightower zîmbea afectat cînd el spunea cîte ceva spiritual.

Încheiară circuitul în holul de la intrare. Doamna Hightower îi zîmbi lui James.

- Nu-i așa că-i minunată, domnule Paden? Am exagerat cumva la telefon?

- Nu, doamnă Hightower, n-ați exagerat, dar cunoșteam foarte bine această adresă. Totdeauna am admirat casa de afară.

Laura acceptă înțepătura, dar ignoră privirea plină de înțeles care i se aruncă.

- Mă voi gîndi foarte bine în noaptea asta.

- Foarte bine. Vă rog să mă sunați dacă aveți ceva întrebări, spuse femeia, după care se întoarse spre Laura. Îți mulțumesc că ne-ai dat voie să vedem casa în seara asta. De cum voi afla ceva de la domnul Paden, voi lua legătură cu tine.

- Vă mulțumesc, doamnă Hightower.

- Noapte bună, Laura.

Ea se uită la mîna care i se întinse. Era, într-adevăr curată. Și bronzată. Și puternică. O mînă de bărbat frumos conturată pe care ea o crezu în stare să aibă o forță extraordinară și să ofere plăceri nemaipomenite unei femei.

- Noapte bună, James, spuse ea strîngînd scurt atrăgătoarea mînă. Bun venit înapoi în Gregory.

El îi zîmbi într-un fel care spunea că știa că era la fel de binevenit în Gregory ca un sconcs la o expoziție florală.

Plecă împreună cu doamna Hightower și Laura închise ușa în urma lor. Chiar și prin ușa grea o putea auzi scoțînd laude la adresa casei. Îl trata pe acel posibil cumpărător cu mănuși. O proprietate care valora atît de mult ca aceea din 22 Indigo Place nu putea fi accesibilă decît cîtorva persoane. Deocamdată, nimeni nu privise în mod serios casa. James Paden era cel dintîi adevărat candidat la proprietate, iar doamna Hightower nu avea de gînd să rateze acea vînzare.

Laura nu se mișcă de lîngă ușă decît cînd auzi motocicleta ieșind de pe alee în urma mașinii doamnei Hightower. Trecînd prin încăperi și stingînd luminile se mustră că nu o întrebase cine era clientul ei cînd femeia o sunase mai devreme în după-amiaza aceea. Nu îi spusese decît că era un milionar din Atlanta în căutarea unei case în care să se poată retrage liniștit.