Texas Lucky

Texas Lucky de Sandra Brown

1

Avea să aibă necazuri și, la naiba, nu avea starea de spirit pentru așa ceva.

Lucky Tyler, așezat pe un scaun de bar, avea în față un ai doilea pahar de whisky cu apă. Deranjat din nou de rîsul aspru, masculin, ce venea dintr-un colț al tavernei, se uită nervos peste umăr să vadă cine era acolo.

- Știam că Micul Alvin o să pună laba pe ea, spuse barmanul.

În loc de răspuns, Lucky scoase doar un mîrîit.

Întorcîndu-se din nou la băutura lui, își băgă capul între umeri și se lăsă și mai mult în poziția lui ghemuită pe scaunul de bar. Se gîndi că, dacă dama n-ar fi urmărit să-i atragă atenția Micului Alvin sau a oricărui altui tip, n-ar fi venit în salon singură.

A descrie locul acela ca pe un salon, ar fi fost un eufemism, se gîndi el. Locul era un fel de speluncă, nimic altceva. Nu avea nici o particularitate care să ridice localul la un nivelul superior unui simplu loc de băutură; nu era decît o speluncă ordinară.

Se deschisese în epoca avîntului economic, în urmă cu circa cincizeci de ani. Mai înainte, barul avusese o stea strălucitoare de neon, la ușa din față; cîndva, avusese apă curentă, servise băuturi alcoolice de contrabandă bătăușilor, căutătorilor de petrol și doamnelor nopții care îi consolau cînd puțurile se dovedeau seci sau le luau banii cînd dădeau de aurul negru.

Taverna de la șosea nu avusese un nume pe atunci, un nume de care să-și poată aminti cineva, după cum nu avea nici acum. Localnicii o știau ca „locul acela”, cînd spuneau: „Ne întîlnim în locul acela, după lucru, la un pahar”. O frecventau atît bărbații respectabili, cît și ceilalți.

Dar o femeie respectabilă nu intra nici moartă înăuntru. Dacă o femeie intra în locul acela, o făcea pentru un singur și unic motiv. În momentul în care o femeie singură apărea în ușă, începea sezonul de vînătoare. Era de la sine înțeles.

Din această cauză, Lucky nu era prea preocupat de situația femeii care era agățată de Micul Alvin și de unul dintre cei mai antipatici însoțitori ai lui, Jack Ed Patterson.

Totuși, cînd un alt hohot de rîs izbucni din colț, Lucky își întoarse din nou privirea. Cîteva lucruri îl izbiră pentru că erau neobișnuite. O sticlă de bere cu gîtul lung stătea pe masa ciobită, de plastic, în fața unei femei, iar alături era un pahar plin pe jumătate. Un pahar? Probabil că îl ceruse ea, pentru că în locul acela sticlele cu gîtul lung nu se serveau cu un pahar alături, nici măcar unei femei. Curios lucru că ea ceruse un pahar.

Nu era nici împopoțonată. A, era bine, adevărat, dar avea un machiaj clasic, iar îmbrăcămintea îi era scumpă și elegantă. Nu era o damă oarecare din oraș, ieșită la pescuit, sau măcar o gospodină în căutarea unei distracții după o zi de lucru sau ca să se răzbune pe un soț neatent. Nu o putea caracteriza și asta ÎI intriga.

- De cît timp e aici? îl întrebă el pe barman.

- A intrat cu o juma' de oră înaintea ta. O cunoști? Lucky dădu din cap a negație.

- Atunci i-al naibii de sigur că nu-i de p’aci. Barmanul chicoti, dînd să se înțeleagă că Lucky ținea o contabilitate mai corectă a populației feminine locale, decît Biroul de Recensămînt. Ceea ce era adevărat.

- Cum a intrat și a comandat berea, toți s-au uitat spre ea ca muștele la miere. Sigur că toți ceilalți s-au dat deoparte, cînd Micul Alvin i-a arătat mai mult decît un interes trecător.

- Da, e un adevărat Don Juan, nu-i așa? zise Lucky sardonic.

Micul Alvin fusese poreclit astfel pentru că era ultimul din cei opt copii ai familiei Cagney. Înalt de aproape doi metri, cîntărea o sută cincizeci de kilograme, puse de cînd părăsise Liga Națională de Fotbal, în urmă cu cîțiva ani.

Jucase în prima linie de fundași la Denver Broncos, cînd a dat naștere unui conflict în cadrul ligii. Un atac de-al lui îl lăsase pe un jucător de la Dolphins cu vederea neclară, bîlbîială la vorbire și pînă la urmă acesta fusese scos la pensie.

Atacul fusese atît de inutil de dur, încît și Micul Alvin suferise de o dislocare a umărului. Conducerea echipei a folosit accidentarea lui ca motiv pentru a nu-i prelungi contractul, la sfîrșitul sezonului respectiv, dar se făceau speculații că direcțiunea era bucuroasă de această scuză, ca să scape de el.

După suspendare, Micul Alvin se întorsese acasă, în Texasul de Est, și își reluase firul vieții de unde-l lăsase cu ani în urmă, drept cel mai josnic bătăuș din Milton Point. El încă se mal considera un supererou al fotbalului american.

În seara aceea, nici farmecul lui dubios și nici faima lui nu aveau nici un efect asupra femeii pe care își pusese ochii.

Chiar din partea opusă a salonului întunecat, plin de fum, Lucky vedea că ea devenea tot mai agitată, cu flecare minut care trecea.

Balada lui George Straight care urla la tonomat îl împiedica să audă vorbele pe care le schimbau între ei, dar cînd Micul Alvin puse o mînă zdravănă pe umărul femeii, dispăru orice îndoială în privința felului cum se simțea ea, în legătură cu această Inițiativă romantică. Ea se dădu în lături și întinse mîna spre poșetă. Încercă să se strecoare afară din separeu, dar cele o sută cincizeci de kilograme ale Micului Alvin Cagney, împreună cu cele ale acolitului său, Jack Ed Patterson, care fusese închis nu demult la închisoarea de stat din Huntsville pentru atac cu armă ucigătoare, îi blocară ieșirea.

Lucky oftă. Avea să fie nevoit să facă ceva în legătură cu treaba asta și al naibii să fie dacă avea chef. Avusese o săptămînă de iad. Afacerile nu mergeau, iar scadența unui împrumut era la distanță doar de cîteva săptămîni. Susan dădea a înțelege că vrea un inel cu diamant pe mîna stîngă. Ultimul lucru de care avea nevoie era un incident cu un cuplu de nemernici, ca Micul Alvin și Jack Ed.

Dar dacă persoana hăituită ar fi fost sora lui mai mică, Sage? Ar fi dorit să creadă că un tip cumsecade i-ar fi venit în ajutor. Desigur, Sage era destul de deșteaptă ca să nu se bage într-o situație fără ieșire, ca asta. Dar nu poți refuza să aperi virtutea unei femei, doar pentru că a făcut o prostie.

Tatăl lui le-a băgat în cap, lui și lui Chase, fratele său mai mare cu un an și jumătate, Că atunci cînd o doamnă spune nu unei propuneri, răspunsul este nu. Punct. Nu se pun întrebări. Femeia nu e prea amabilă dacă atrage un tip și apoi își schimbă părerea în ultimul moment, dar dacă a spus nu, răspunsul este, totuși, fără echivoc. Iar mama sa se aștepta ca el să trateze cavalerește fiecare femeie, chiar dacă era de calitate inferioară.

Încă îi mai suna în urechi, de cîte ori își amintea, morala pe care i-o făcuse mama sa în clasa a noua, cînd povestise acasă bîrfa delicioasă că Drucilla Hawkins „o făcuse” sîmbăta anterioară. Ceea ce se întîmplase pe bancheta din spate a mașinii albastre, Dodge, a prietenului ei, fusese subiect de discuție pentru întreaga școală. Pe Laurie Tyler nu o interesau amănuntele picante ale căderii în dizgrație a domnișoarei Hawkins. Ea îi atrăsese atenția fiului ei mai mic că ar fi fost mai bine să nu aplece urechea la defăimarea reputației unei fete, indiferent cît de demnă de încredere ar fi fost sursa bîrfei. Fusese admonestat să trateze fiecare femeie - și reputația ei - cu respect și demnitate. Fusese o morală atît de arzătoare, că și-o amintea și acum, după aproape douăzeci de ani, la vîrsta coaptă de treizeci și doi de ani.

Mai mormăi o înjurătură în șoaptă și dădu peste cap restul băuturii. Unele lucruri trebuie să le faci, indiferent dacă-ți plac sau nu.

Apărarea unei femei împotriva Micului Alvin și a lui Jack Ed era unul dintre aceste lucruri.

Mai întîi își desprinse un picior, apoi pe celălalt, de pe cercul de crom din jurul scaunului de bar. Lucky se răsuci pe scaunul maroniu de vinilin, ros și netezit de atît de multe funduri încît nu le mai puteai ține socoteala.

- Ai grijă, Lucky, îl atenționa barmanul. Au băut toată după-amiaza. Știi cît de netrebnic devine Micul Alvin cînd e beat. Jack Ed are și el, probabil, cuțitul la îndemînă.

- Eu nu caut scandal.

- Poate că nu, dar dacă te bagi în treburile Micului Alvin, o să ai scandal.

Se părea că toată lumea din locul acela mirosea scandalul, pentru că, în momentul în care Lucky își părăsi scaunul de la bar, clinchetul jocurilor de noroc tăcu, pentru prima dată după atîtea ore.

Numeroasele jocuri video încă mai țiuiau, bîzîiau și pîlpîiau ca un caleidoscop de culori electronice, dar cei care se jucau la ele se întoarseră curioși, atrași de schimbarea bruscă a atmosferei. Era ca liniștea plină de așteptare dinaintea unei furtuni.

Băutorii de la bar și cei care ocupau separeuri își încetară conversațiile pentru a urmări mersul legănat al lui Lucky prin sală, spre separeul unde femeia îi cerea Micului Alvin, bine dispus, să se dea la o parte din drumul ei.

- Vreau să plec imediat.

Pe Lucky nu-l înșela calmul liniștit din vocea ei. Ochii ei treceau cu nervozitate de la un bărbat la celălalt. Jack Ed nu avea statura Micului Alvin dar, în felul lui, era și el intimidant. Avea ochi de dihor și rînjetul tăios, ascuțit, al unui șacal. Nici ei nu credeau în falsa ei sfidare, cum nu credea nici Lucky.

- Cum de te grăbești așa tare, drăguțo? spuse gîngurit Micul Alvin. Se aplecă atît de mult spre ea, încît ea se retrase în colțul separeului. Abia începe distracția.

Jack Ed chicoti văzînd cît de ușor și inteligent se descurcă prietenul său în vorbe. Rîsul lui se frînse, cînd îl auzi pe Lucky în spatele lui.

- Nu cred că doamna se amuză, nicidecum, Alvin. Micul Alvin se răsuci, cu toată grația, agilitatea și temperamentul unui taur care a fost tras tare de coadă. Lucky stătea cu degetul mare după cureaua pantalonilor, cu o mînă încovoiată neglijent pe șold, iar cu cealaltă sprijinită de etajera pentru pălării, făcută din alamă pătată și montată la capătul separeului vecin. Își ținea picioarele încrucișate în dreptul gleznelor. Zîmbea drăgălaș. Doar înclinarea capului cu părul blond închis și răceala ochilor lui albaștri negau tonul prietenos al vocii sale.

- Șterge-o, Tyler. Nu-i treaba ta.

- A, ba cred că este. Deoarece o halcă de carne proastă ca tine se pare că nu-i place doamnei. De altfel, mai e încă destul vînat liber, nu-i așa?

Lucky se uită în jos spre femeie, îi adresă un zîmbet cald și îi făcu ușor cu ochiul, lucruri pentru care multe femei își pierduseră judecata și, odată cu ea, îmbrăcămintea.

- Bună. Ce mai faci?

Micul Alvin își mormăi dezaprobarea și făcu doi pași greoi spre Lucky, pe care îl întrecea cu cîțiva centimetri în înălțime și cu vreo cincizeci de kilograme în greutate. Lansă brusc un pumn cît un jambon în capul lui Lucky.

Lucky, în ciuda nepăsării prefăcute, era încordat și pregătit pentru atac. Fentă repede spre stînga, ferindu-se de lovituri și, în același timp, îl pocni pe Jack Ed sub bărbie, cu cotul. Toată lumea din local auzi dinții de lup ai acestuia pocnindu-se unii de alții.

Jack Ed se prăbuși peste cea mai apropiată mașină de joc, care porni cu un clinchet de clopoței.

După ce scăpă temporar de Jack Ed, Lucky se răsuci la timp ca să-și îndrepte ochiul drept chiar în drumul pumnului drept al lui Alvin. Lucky fusese lovit în cap de un cal la vîrsta de doisprezece ani. Lovitura îl lăsase lat. Dar nu-l duruse chiar atît de tare ca pumnul lui Alvin.

Tot trupul i se cutremură de durerea loviturii. Dacă ar fi avut timp să se gîndească la ea, stomacul lui s-ar fi revoltat și ar fi scos afară două pahare de whisky cu apă. Dar după cum stăteau lucrurile, știa că trebuia fie să intre din nou în luptă, fie să moară în mîinile înfuriate ale Micului Alvin Cagney.

Cei din bar îl încurajau să continue, în afară de cei care se temeau de represalii din partea lui Alvin. Știind că nu avea de partea lui decît dexteritatea și viteza, își lăsă capul în jos și își repezi umărul în burta lui Alvin, dezechilibrîndu-l pe bărbatul mai masiv.

Un țipăt brusc îl atenționa de revenirea lui Jack Ed. Răsucindu-se, abia avu timp să-și sugă stomacul, înainte ca Jack Ed să-l atingă cu infamul lui cuțit. El îl lovi peste mînă pe Jack Ed, aruncîndu-i cuțitul, apoi îi dădu o lovitură în mărul lui Adam cu muchia mîinii. Acesta se prăvăli peste o masă care se prăbuși la podea. Jack Ed se lăți lîngă ea, pierzîndu-și cunoștința, zăcînd într-o băltoacă de bere și sticle sparte, Lucky se întoarse din nou să se confrunte cu Alvin. Arătînd ca uriașul provocat dintr-o poveste de Frații Grimm, fostul fundaș stătea încovoiat într-o poziție de atac.

- Opriți-vă!

Femeia ieșise din separeu. Cu mîinile în șolduri, li se adresa, furioasă, amîndurora, deși Lucky era singurul care îi acorda atenție. Ochii Micului Alvin erau roșii de furie. Nările lui se îngustau și se lărgeau ca niște foaie gemene.

- Dă-te la o parte, altfel o s-o pățești! îi strigă Lucky.

- Vreau să vă opriți Vă comportați ca...

Micul Alvin, acordîndu-i tot atîta atenție cît unei muște nesuferite, își repezi o mînă spre ea, lovind-o peste buze, încît îi dădu sîngele. Ea căzu pe spate.

- Fiu de cățea, mîrîi Lucky. O brută care lovește o femeie nu merită o luptă dreaptă. Ridicînd un picior încălțat cu gheată, îl lovi cu ură pe celălalt bărbat în dreptul organelor genitale.

Pe moment Micul Alvin rămase nemișcat, uimit, parcă ținut în picioare de răsuflarea privitorilor. Apoi se apucă de regiunea lovită și căzu în genunchi, făcînd să se clatine sticlăria din toată clădirea. În cele din urmă, se răsturnă cu fața înainte în băltoaca de bere, alături de Jack Ed.

Lucky trase cîteva guri de aer și își pipăi cu mîna ochiul umflat. Se apropie bățos de femeie, care încerca să-și oprească sîngerarea buzei cu un șervețel de hîrtie.

- Te simți bine?

Ea înălță capul șl se uită urît la el, cu ochii ei verzi, vioi. Lucky, care se aștepta la lacrimi, admirație și revărsare de mulțumiri, fu uluit văzînd pe fața ei o adevărată dușmănie.

- Mulțumesc mult, zise ea, sarcastic. Mi-ai fost de mare ajutor. Ce...

- Lucky, îl strigă barmanul, vine șeriful.

Lucky scoase un oftat, văzînd distrugerile provocate de bătaie. Mesele și scaunele răsturnate făceau ca localul să arate ca bîntuit de furtună. Sticle sparte, bere vărsată și scrumiere răsturnate făceau pe podea o mizerie dezgustătoare, în care mai zăceau încă cele două trupuri lovite.

Iar femeia nerecunoscătoare, a cărei onoare o apărase în prostie, era furioasă pe ei.

În unele zile, indiferent cît de tare te-ai strădui, nimic nu-ți merge cum trebuie. Punîndu-și mîinile în șolduri, lăsîndu-și capul să-l cadă în față, mormăi:

- La dracu !