Texas Chase

Texas Chase de Sandra Brown

Prolog

- Chase, te rog, hai să plecăm de aici. N-ar fi cazul s-o deranjăm.

Vorbele șoptite trebuiră să pătrundă durerea și narcoticele ca să ajungă până la ea. Totuși reușiră. Marcie Johns își deschise ochii umflați. Camera de spital era întunecată, dar lumina slabă a zilei care se strecură prin jaluzelele trase părea dureros de strălucitoare. Îi trebui un moment ca ochii să i se obișnuiască.

Chase Tyler stătea lângă patul ei. Împreună cu el era fratele lui mai tânăr, Lucky, pe care ea îl recunoscu, deși nu se întâlniseră niciodată. Chase se uita în jos spre ea cu intensitate, fără rezerve. Lucky părea neîncrezător.

Deși ea nu-și dădea seama ce oră este, bănuia că este dimineața de după fatalul accident de mașină. Mai devreme, eficientul personal al spitalului o mutase de la terapie intensivă într-o rezervă obișnuită a Spitalului Metodist St. Luke.

Fusese examinată de o echipă de medici, fiecare specializat în alt domeniu, și fusese informată că rănile ei erau serioase, dar nu critice. Suferise o contuzie, un braț și clavicula îi erau fracturate și suportase șocul.

Era mulțumită că era în viață și ușurată că prognoza privind însănătoșirea totală era pozitivă. Dar nimeni nu o menționase pe Tanya. Din momentul în care își recăpătase cunoștința în sala de terapie intensivă, pusese mereu întrebări despre Tanya. În cele din urmă, îi spuseseră: Tanya Tyler murise în impactul din timpul coliziunii. Un student de la Politehnica din Texas, venit acasă în vacanța de vară, a trecut peste un stop și a lovit lateral mașina.

Marcie avusese centura de siguranță. Dar, și așa, fusese lovită de partea laterală, iar șocul o proiectase în sus și înainte. Se lovise cu capul de parbriz, Avea fața vânătă și jupuită. Ambii ochi îi fuseseră foarte rău loviți. Nasul și buzele îi erau lovite și umflate. Avea umărul în gips în așa fel ca brațul fracturat, să stea ridicat. Impactul care o rănise pe ea atât de rău o omorâse pe loc pe soția lui Chase.

În mai puțin de douăzeci și patru de ore, Chase a suferit o schimbare fizică la fel de drastică în aspect ca și rănile lui Marcie. Trăsăturile lui frumoase erau acum răvășite de durere. Era zburlit, nebărbierit, cu ochii tulburi. Dacă nu l-ar fi cunoscut aproape de o viață, dacă fața lui nu i-ar fi fost dragă dintotdeauna, Marcie ar fi fost în stare să nu-l recunoască.

Fusese angajată ca agent imobiliar al familiei Tyler, dar lucrase doar cu Tanya. Timp de câteva săptămânii, vizitaseră mai multe proprietăți, dar entuziasmul lui Marcie față de o anume casă fusese contagios. Tanya se îndrăgostise de ea și era dornică să vadă dacă părerea lui Chase va fi ca și a ei.

Chase Tyler și Marcie Johns fuseseră colegi de școală timp de treisprezece ani, dar nu se mai văzuseră de ani de zile, până ieri, când ea și Tanya veniseră pe neașteptate la el la birou la Compania de Foraj Tyler.

- „Gâsculița”! El se ridicase în picioare, dăduse ocol biroului ca să o salute cu o strângere de mână, apoi cu o îmbrățișare mai puternică.

- Bună, Chase, spusese ea, râzând la vechea poreclă. Îmi pare bine că te văd.

- De, ce n-ai venit la nici una din întâlnirile clasei noastre? Arăți fantastic, îi spuse el cu un zâmbet plin de încredere.

- Nu-mi vine să cred că o strigi cu numele ăsta îngrozitor! Exclamase Tanya.

- Nu te-ai simțit jignită, nu-i așa? Întrebase Chase.

- Desigur că nu. Dacă l-am putut suporta că adolescentă conștientă de sine și sensibilă, îl pot suporta ca adult matur. Cât privește adunările clasei, am locuit la Houston mai mulți ani, dar nu mi-a fost niciodată la îndemâna să particip la vreuna din acestea.

El o privi aprobator de sus până jos.

- Arăți într-adevăr grozav, Marcie. Anii ți-au fost mai mult decât favorabili. Au fost generoși. Am auzit că afacerile îți merg și ele foarte bine.

- Mulțumesc, într-adevăr, m-am bucurat să fiu independentă în afaceri. Conjunctura economică a făcut ca treaba să mai stagneze în ultimul an sau doi, dar mă mențin pe linia de plutire.

- Aș vrea să pot spune și eu același lucru, răspunse Chase cu bunăvoință.

- A, dar am înțeles că aveți de sărbătorit ceva foarte special.

- I-am spus despre sarcină, îl informă Tanya. Și ea m-a convins că, deși bugetul nostru e cam limitat, ne putem permite o casă și că acum e un moment excelent pentru cumpărat. Piața e a cumpărătorului acum, îi spusese ea, repetându-i ce-i spusese Marcie mai devreme.

- Trebuie să întind mâna după carnetul meu de cecuri? Întrebase el tachinând-o.

- Încă nu. Marcie și cu mine vrem să vii să vezi casa pe care mi-a arătat-o ieri. Eu cred că e perfectă. Vrei să vii?

- Cum, chiar acum?

- Te rog.

- Îmi pare rău, draga mea, dar nu pot, spusese Chase.

Chipul animat al Tanyei se posomorâse.

- Dacă ar fi fost altă dată, oricând, veneam, dar aștept un reprezentant de la compania de asigurări. Trebuia să fie aici imediat după masa de prânz, dar a sunat să-mi spună că o să mai întârzie. Trebuie să fiu aici când vine.

Marcie își amintea că Tanya îi spusese:

- Am citit în ziarul de dimineață că s-a clarificat acuzația aceea împotriva fratelui tău în legătură cu incendierea intenționată.

- Mai este și vreo altă problemă, Chase?

- Nu, spuse el, încurajator, strângând o mina a Tanyei între ale sale. Trebuie doar să trecem în revistă inventarul tuturor echipamentelor pe care le-am pierdut și să discutăm pretențiile noastre.

Ea oftă deziluzionată.

- Bine, poate mâine.

- Sau poate azi, mai târziu, sugerase el. De ce nu v-ați duce voi să mai vedeți o dată casa și, dacă încă vă place așa mult, sunați-mă. Poate vin și eu să vă întâlnesc acolo, după ce pleacă el. Bineînțeles, dacă tu, Marcie, ești liberă.

- Mi-am rezervat toată după-amiaza pentru Tanya și pentru tine.

Tanya, zâmbind din nou, își aruncase brațele în jurul lui Chase și îl sărutase sănătos pe gură.

- Te iubesc. Și o să-ți placă mult casa.

Ținând-o cu brațele de talie, el o strânsese tare.

- Probabil că da, dar nu atât de tare cât te iubesc pe tine. Sună-mă mai târziu.

Urmându-le la ușa de la intrare, le făcu semn cu mâna la plecare.

Aceasta a fost ultima oară când Tanya și Chase se văzuseră unul cu celălalt, se atinseseră, se sărutaseră. Marcie și Tanya plecaseră fără el și petrecuseră încă o oră plimbându-se prin casa goală.

- Lui Chase o să-i placă, spusese Tanya în timp ce intrau într-o altă cameră spațioasă. Emoția ei fusese la fel de vie ca a unui copil care are un secret. Zâmbetul ei fusese atât de dulce. Ochii îi străluciseră de exuberanța vieții în general.

Iar acum era moartă.

Văzându-l pe soțul ei îndurerat, mușchii pieptului lui Marcie se contractară dureros în jurul inimii.

- Chase, îmi pare rău, șopti ea. Atât de rău!

Ea dorea să întindă mâna să-l atingă și chiar încercase s-o facă, dar își dădu seama că brațul și clavicula în gips îi erau de neclintit. Oare venise să o certe pentru că fusese o conducătoare auto neatentă? Oare arunca asupra ei vină accidentului? Era ea oare vinovată?

- Noi... noi nici măcar nu l-am văzut. Vocea ei era subțire și slabă și nefamiliară chiar pentru propriile ei urechi. A fost doar... un zgomot și...

Chase se lăsă în scaunul de lângă patul ei. Abia de mai semăna cu bărbatul care fusese cu o zi înainte, înalt, cu o prezență impresionantă, părea acum încovoiat. Se părea că niște linii fuseseră cioplite pe fața lui peste noapte. Ochii lui cenușii, intens, erau roșii. Nu numai că arătau goi, dar în spatele lor nu mai exista viață. Nu reflectau nici o lumină, de parcă el însuși ar fi fost mort.

- Vreau să știu despre Tanya. Vocea lui se sparse când îi rosti numele. Își drese aspru glasul. În ce stare de spirit era? Ce spunea? Care au fost ultimele ei cuvinte?

Lucky mîrîi.

- Chase, nu te chinui singur.

Chase, nervos, împinse mâna pe care Lucky i-o pusese pe umăr.

- Spune-mi, Marcie, ce făcea, ce spunea, când... când nenorocitul ăla a omorât-o?

Lucky își lăsase fruntea pe o mână și își masă tâmplele cu degetul mare și cel mijlociu. Era vizibil la fel de necăjit că și fratele lui. Familia Tyler era unită, întotdeauna se sprijineau, se apărau și se protejau unul pe celălalt. Marcie înțelegea preocuparea lor față de Chase. Totodată, împărtășea nevoia lui Chase de a ști cât mai mult despre ultimele momente ale vieții tinerei lui soții.

- Tanya râdea, șopti Marcie.

Medicamentele contra durerii îi încetineau vorba și o făceau nesigură. Mintea ei avea dificultăți în a găsi și a rosti cuvintele corect, își simțea limba groasă și prea mare pentru gura ei, Se lupta să scoată cuvintele, dar încerca foarte mult să se facă înțeleasă, pentru că știa că Chase se va agăța de fiecare vorbă pe care ea va reuși să o pronunțe cu atenție.

- Vorbeam despre casă. Ea... ea era atât de emoționată de... de casă.

- Am să cumpăr casa aia.

Chase se uită în sus spre Lucky, cu ochi sălbatici, ce priveau în gol.

- Cumpără casa asta pentru mine, zise el. Ea și-a dorit casa, așa că o să o aibă.

- Chase...

- Cumpără casa aia afurisită! Urlă el. Vrei să faci atâta lucru pentru mine, te rog, fără să-mi aduci argumente?

- Bine.

Ieșirea lui sălbatică zgâria sistemul nervos traumatizat al lui Marcie. Ea se strânse în fața acestui nou asalt împotriva trupului ei rănit. Totuși, ea îl iertase deja. În felul lui, el fusese tot atât de traumatizat ca și ea de acest accident.

Pentru oricine care îi văzuse împreună pe Chase și pe Tanya, era vizibil imediat că ei împărtășeau o dragoste specială. Tanya îl adoră, iar el o îndrăgea pe Tanya care era însărcinată cu primul lor copil. Accidentul îi jefuise de două ființe iubite.

- Exact când treceam... prin intersecție, ea m-a întrebat ce culoare cred eu...

O durere ascuțită îi trecu prin braț, făcând-o să se strâmbe. Dorea foarte tare să închidă ochii, să se predea medicamentelor anestezice care i se, picurau în vene și să-și piardă cunoștința și îngrijorarea care o însoțeau.

Totuși, mai mult decât asta, voia să-l ajute pe Chase să-și ușureze durerea. Dacă discuția despre Tanya îi putea ușura suferința, atunci acesta era lucrul cel mai neînsemnat pe care îl putea face. Ea va continua să vorbească, atâta timp cât se va putea lupta cu propria ei stare neplăcută și cu atracția inconștienței.

- Ea m-a întrebat... În ce culoare ar putea vopsi dormitorul... copilului.

Chase își acoperi fața cu mâinile.

- Iisuse.

Lacrimile i se prelingeau printre degete și îi alunecau pe mâini. Această dovadă tangibilă a durerii lui îi provocă lui Marcie o agonie mai mare decât brutalul impact al mașinii.

- Chase, șopti ea răgușit, tu dai vina pe mine?

Ținându-și mâinile la ochi, el dădu din cap.

- Nu, Marcie, nu Dau vina pe Dumnezeu. El a ucis-o. El mi-a ucis copilul. De ce? De ce? Am iubit-o atât de mult. Am iubit-o...

Izbucni în suspine.

Lucky se mișcă spre el și puse din nou o mina consolatoare pe umerii fratelui său care se cutremurau. Marcie observă lacrimi și în ochii bărbatului mai, tânăr. El părea că se luptă cu propriile lui probleme care îi sfâșiau inima. Recent, Lucky intrase, în colimator fiind acuzat că a dat foc intenționat unui garaj la Foraj Tyler. Acuzațiile fuseseră retrase și adevărații vinovați erau acum închiși, dar se pare că încercarea lăsase urme asupra lui.

Ea căută să mai spună ceva, dar cuvintele de încurajare îi lipseau și erau abstracte. Mintea ei amețită nu le putea prinde. Nu avea importanță, de fapt. Orice ar fi spus, ar fi sunat banal.

Doamne, cum pot să-l ajut?

Ea era o persoană supraeficientă, pentru care neajutorarea era o anatemă, incapacitatea ei de a-l ajuta o umplea de disperare. Se uita la creștetul capului lui aplecat, dorind să-l atingă, vrând să-l țină și să absoarbă în ea agonia lui.

Exact înainte de a aluneca în inconștiența binecuvântată, ea jură că, într-un fel, într-o bună zi, pe o cale oarecare, îi va reda din nou viața lui Chase Tyler.

1

- Avem un grup de tauri răi în seara asta, doamnelor și domnilor, dar avem și câțiva cowboy duri și gata să-i călărească.

Vocea nazală a prezentatorului reverberă în cavernoasa arenă a Coloseumului Wilt Rager din Fort Worth, Texas.

- Opt secunde. Atâta trebuie să rămână un cowboy pe spatele taurului. Nu pare prea mult, dar sunt cele mai lungi secunde din câte vă puteți închipui. Nu există nici un cowboy aici care să nu fie de acord cu asta. Da, domnilor. În lumea întrecerilor de rodeo, acesta este momentul cel mai dificil, cel mai periculos, cel mai emoționant. De aceea, îl lăsăm tocmai la urmă.

Marcie se uită la cei doi oaspeți ai ei, bucuroasă că ei se distrau. Faptul că-i adusese la rodeo fusese o idee bună. Ce mijloc mai bun era de a-i introduce în Texasul pur și nediluat? Era un fel de botez al focului.

Prezentatorul spuse:

- Primul nostru călăreț pe taur provine din Park City, Utah, iar când nu călărește pe taurii lui Larry Shaker, îi place să schieze pe zăpadă. Doamnelor și domnilor, el e un tânăr care caută cu adevărat emoțiile tari; va ieși din boxa a treia pe Ciclonul Charlie! Călărește-l, Larry!

Perechea din Massachussetts urmărea cu respirația tăiată taurul care ieși în goană din boxă cu acel cowboy cocoțat precar pe spatele lui cocoșat. După câteva secunde, cowboy-ul schior din Utah se târa în țarina ca să evite copitele taurului. De îndată ce reuși să se ridice în picioare, alergă spre gard, îl sări și lăsă pe seama celor doi clovni de rodeo să-l distragă pe taur, până alergă, prin poarta deschisă, afară din arenă.

- N-am mai văzut așa ceva, spuse uluită femeia.

- Tinerii aceștia se antrenează ca să facă așa ceva? Voi să știe soțul ei.

Marcie devenise abia de curând interesată de călăritul taurilor și cunoștințele ei erau încă sumare.

- Da, așa e. E nevoie de multă îndemânare, dar și de multă șansă.

- Ca de pildă?

- De pildă, ce taur trage la sorți un cowboy într-o anumită seară.

- Unii sunt mai năbădăioși decât alții?

Marcie zâmbi.

- Toți sunt crescuți ca animale pentru rodeo, dar fiecare suferă schimbări în starea de spirit și are anumite trăsături ale personalității.

Atenția le fusese atrasă spre altă boxă, unde taurul își pierduse deja răbdarea și lovea atât de tare cu copitele, încât cowboy-ul avea dificultăți să-i încalece. Femeia din Massachussetts urmărea își făcea vânt cu evantaiul, nervoasă. Soțul ei ședea ca vrăjit.

- Doamnelor și domnilor, se pare că următorul nostru cowboy o să aibă o treabă grea în seara asta, spuse prezentatorul. Vrea cineva să-i ia locul? După o pauză, chicoti: Ei, nu vă înghesuiți să vă oferiți toți deodată. Dar acest cowboy nu se teme de un taur dur. De fapt, cu cât e mai greu călăritul, cu atât se pare că-i place mai mult. A participat la rodeo ani de zile, până s-a retras. A reluat treabă acum un an și jumătate, fără să fie câtuși de puțin intimidat de faptul că e cu zece ani mai în vârstă decât majoritatea cowboy-lor care călăresc pe tauri. Vine din estul Texasului. E cineva aici de prin Millon Point? Dacă da, atunci țineți-i pumnii tânărului din orașul vostru, Chase Tyler, când iese din boxa numărul șapte pe El Dorado!

- O, Doamne! Fără să-și dea seama ce face, Marcie se ridică în picioare.

Prezentatorul își ridicase vocea la un volum care îți spărgea timpanele, când poarta se deschise și taurul gri bălțat ieși scuturându-și spatele dintr-o parte în alta și totodată aruncându-și capul în stânga și în dreapta.

Marcie văzu pălăria de cowboy zburând de pe capul lui Chase și aterizând pe pământ, sub copitele pulverizatoare ale taurului. El își ținea brațul stâng liber în sus, așa cum cerea regulamentul sportului. Acesta flutura incontrolabil, în timp ce taurul țopăia. Tot trupul lui înalt îi săltă în sus, apoi căzu dur, înapoi, pe spinarea taurului. Își ținea ambii genunchi ridicați și spatele în unghi drept față de ambele părți ale taurului, clătinându-se înapoi și înainte, în sus și în jos pe osul spinării.

Mulțimea urla sălbatic, încurajându-l pe Chase să reziste. El a reușit să-și mențină poziția circa cinci secunde, deși lui Marcie i se păruseră cinci ani. Înainte de a suna cornul, animalul își lăsă capul atât de tare în jos, încât aproape atinse pământul, apoi îl ridică brusc în sus. Mișcarea fusese atât de puternică, încât Chase fu aruncat jos.

El evită copitele, rostogolindu-se într-o parte. Un clovn, cu pantaloni foarte largi, ținuți cu bretele, interveni și îl atinse pe taur pe bot, cu o crosă de baseball. Taurul fornăi, bătu din picior, iar clovnul se retrase, întorcându-se să se strâmbe la animal, dându-i cu tifla.

Părea că totul e o glumă și mulțimea râdea. Seriozitatea funcției clovnului deveni totuși vizibilă în momentul când tactică a eșuat.

Taurul se răsuci, lăsând să-i curgă picături uriașe de bale înspumate din ambele părți ale gurii; nările îi fremătau. Chase, cu spatele la taur, își ridică pălăria din țărînă și o scutură. Cineva strigă să-i atragă atenția, dar nu la timp. Taurul se repezi la el, cu capul lăsat în jos, cu o greutate de peste o tonă.

Chase se dădu într-o parte destul de repede pentru a evita, să fie străpuns de o pereche de coarne care arătau înspăimântător, dar o parte a capului taurului îl lovi în umăr și fu trântit jos. Toată lumea din public rămase cu respirația tăiată, când perechea de copite din față ale taurului se lăsară direct pe pieptul lui Chase.

Marcie țipă, apoi își acoperi gura cu mâinile. Se uita îngrozită la Chase întins pe jos în țărîna maroniu-roșcată, fiind în mod clar fără cunoștință.

Din nou apărură clovnii, precum și doi călăreți. Ei galopară spre taur. Fiecare dintre ei stătea ridicat în scări, aplecat mult peste șa, învârtind un lasou. Unul reuși să prindă nodul de coarnele taurului și să strângă bine funia, Calul, bine antrenat, galopă intrând pe poartă și trăgând în urma lui taurul încăpățânat, în timp ce un clovn curajos îl lovea în spate cu o mătură. Al doilea clovn îngenunchease în țărînă, lîngă cowboy-ul rănit.

Marcie se strecură peste mai multe perechi de gambe și picioare, în graba ei de a ajunge la cel mai apropiat culoar de trecere. Brutal, ea îi împingea pe toți cei care îi stăteau în cale, în timp ce alerga în jos. Când ajunse la nivelul inferior, îl apucă de braț pe primul bărbat pe care-l văzu.

- Hei, ce vrei...

- Pe unde se ajunge... la locul pe unde ies ăștia?

- Ei, cucoană, ești beată? Lasă-mi brațul.

- Grajdurile! Locul de unde ies cei care dau spectacolul. Unde se duc taurii când au terminat.

- Pe acolo. Arătă cu mâna, apoi mormăi: Muiere nebună.

Își croi drum prin mulțimea mișcătoare care cumpăra suveniruri. Prin sistemul de anunțuri pentru public, auzi prezentatorul spunând:

- O să vă comunicăm starea lui Chase Tyler de îndată ce vom afla ceva, oameni buni.

Fără să țină seama de cuvintele „Numai pentru persoanele autorizate”, de pe ușa mare metalică, de dimensiuni industriale, ea intră brusc prin ea. Mirosul de paie și gunoi de grajd era puternic-și trecu pe lângă un șir de țarcuri de vite. Respirând din greu pe gură, aproape se înăbuși din cauza prafului, dar, văzând lumina rotitoare a unei ambulanțe în partea opusă a grajdului, alergă și mai repede pe lângă țarcuri. Ajungând în culoarul central, își făcu drum cu coatele printre privitorii curioși, până ajunse în spațiul liber și îl văzu pe Chase zăcând inconștient pe o targă. Doi infirmieri se ocupau de el. Unul îi introducea un ac în vena din încheietura-cotului. Fața lui Chase era nemișcată și albă.

- Nu! Ea se lăsă în genunchi lângă targă și întinse mâna spre mâna lui inertă.

- Chase! - Chase!

- Înapoi, doamnă! Comandă unul dintre infirmieri.

- Dar...

- O să fie bine, dacă o să vă dați deoparte din calea noastră.

Fu apucată de brațe pe la – spate și ridicată în picioare. Întorcându-se, văzu fața grotescă a unuia dintre clovni, cel pe care-l văzuse aplecându-se deasupra lui Chase.

- Cine ești? Întrebă el.

- O-prietenă. Ce-i cu el? Au spus ce are?

El o privi cu suspiciune; era vizibil că nu se simțea în elementul ei.

- Are, probabil, câteva coaste rupte, asta-i tot. I-a ieșit aerul din plămâni.

- O să se facă bine?

El scuipă tutun mestecat pe podeaua de ciment presărată cu paie.

- Probabil, dar cred că n-o să se simtă prea bine o zi-două.

Marcie era doar parțial ușurată, auzind diagnosticul clovnului. Nu era o părere profesională. De unde știa el că Chase nu suferise leziuni interne?

- N-ar fi trebuit să călărească în seara asta, spunea clovnul, în timp ce targa era ridicată în spatele ambulanței, i-am zis că nu trebuia să se urce pe taur în situația lui. Bănuiesc că oricum n-avea importanță. Taurul ăsta, El Dorado, e un fiu de cățea afurisit. Săptămâna trecută, la...

- Ce situație? Întrebă ea, când el se uită la ea uimit, cu ochii aceia fardați cu alb. Ai spus „în situația lui”. În ce situație era Chase?

- Era matol.

- Vrei să spui că era beat?

- Da, doamnă. Am avut o petrecere cam sălbatică aseară. - Chase nu-și revenise de tot.

Marcie nu așteptă să audă mai mult. Se urcă în spatele ambulanței exact când infirmierul era gata să închidă ușile.

Reacționa surprins și cu un aer de autoritate.

- Îmi pare rău, doamnă. Nu puteți...

- Ba pot. Acum trebuie să discutăm, în timp ce îl duceți pe omul ăsta la spital.

- Hei, ce se întâmpla? Strigă spre spate cel de al doilea infirmier. El era deja în scaunul șoferului, cu motorul pornit.

Ajutorul lui văzu hotărârea lui Marcie și se gândi că o controversă nu va face decât să se piardă un timp valoros.

- Nimic, strigă el către coechipierul său. Pornim.

Trânti ușile și ambulanța ieși din grajdul coloseumului.

- Îmi pare bine că ați ajuns în siguranță din nou, la hotel.

Marcie, ținând la ureche, cu umărul, receptorul telefonului, public, își masă tâmplele, în timp ce își cerea scuze domnului din Massachusetts. Pierduse probabil o vânzare, dar când îl văzuse pe Chase zăcând fără cunoștință în țărînă, oaspeții ei îi pieriseră din minte. Într-adevăr, nici măcar nu-și amintise de ei, până în urmă cu câteva minute, în timp ce măsura cu pasul coridorul spitalului.

- Domnul Tyler e un prieten vechi de-al meu, explică ea. N-am știut că apare acest rodeo, până nu i s-a anunțat numele. Întrucât familia lui nu e aici, am avut sentimentul că trebuie să-l însoțesc la spital. Sper că înțelegeți.

Mici nu-i păsa dacă înțelegeau sau nu. Dacă i-ar fi avut ca oaspeți în seara asta pe președinte și pe prima doamnă a țării, ar fi făcut exact același lucru.

După ce închise telefonul, se întoarse la camera surorilor și întrebă pentru a nu știu câta oară dacă mai era vreo veste despre starea lui Chase.

Sora se încruntă, iritată.

- De îndată ce doctorul... A, iată-l, e aici acum.

Uitându-se dincolo de umărul lui Marcie, ea zise:

- Doamna aceasta așteaptă informații despre domnul Taylor.

- Tyler, corectă Marcie, întorcându-se să-l cunoască pe tânărul intern. Sunt Marcie Johns.

- Phil Montoya, își dădură mina. Sunteți o rudă?

- Doar o prietenă bună. Domnul Tyler n-are familie la Fort Worth. Toți locuiesc în Milton Point.

- Hmm. Bine, în cele din urmă, și-a revenit. A fost pocnit în cap destul de bine dar, din fericire, nu a suferit nimic grav.

- Am văzut taurul aterizând pe pieptul lui.

- Da, are câteva coaste rupte.

- Asta poate fi periculos, nu-i așa?

- Doar dacă o coastă ruptă lezează un organ intern.

Fața lui Marcie deveni atât de palidă, încât chiar și pistruii, pe care îi camufla atentă cu cosmetice, apărură contrastând puternic. Doctorul o liniști în grabă.

- Din fericire, nici asta nu s-a întâmplat. Nu e nici o hemoragie internă. L-am legat strâns cu leucoplast. Se va simți bine peste câteva zile, dar nu va fi prea vioi. Îi recomand, desigur, ca un timp să nu mai călărească pe tauri.

- I-ați spus asta?

- Sigur că da. M-a înjurat.

- Îmi pare rău.

El ridică din umeri și spuse afabil:

- Sunt obișnuit cu așa ceva. Aici e un spital local. Aici vin bolnavi psihic, dezaxați și victime ale vânzătorilor de droguri. Suntem obișnuiți cu violența verbală.

- Pot să-l văd?

- Doar câteva minute. N-are voie să vorbească.

- N-am să vorbesc mult.

- Tocmai i s-a administrat un calmant puternic, așa că, probabil, va adormi curând, oricum.

- Atunci, dacă nu vă deranjează, spuse Marcie cu blânde?e, aș vrea să stau peste noapte în camera lui.

- O să fie bine îngrijit, spuse sora, înțepată, din spatele ei.

Marcie rămase fermă pe poziție.

- Am permisiunea dumitale, doctore Montoya?

El se trase de lobul urechii. Marcie îi aruncă o privire directă, care spunea clar că nu se va clinti de pe poziție. Cumpărători, vânzători și agenți de închiriere trebuiseră să se confrunte cu această privire fixă, albastră. De nouă ori din zece, ei cedau în fața ei. Mai devreme, în seara aceea, și infirmierul

Găsise că e greu să se certe cu ea.

- Cred că n-o să-i facă nici un rău, spuse, în cele din urmă, internul.

- Mulțumesc.

- Mențineți conversația la minimum.

- Vă promit. În ce cameră e?

Chase fusese plasat într-un salon cu două paturi, dar al doilea era gol. Marcie intră în cameră în vârful picioarelor, până ajunse lângă patul lui.

Pentru prima oară după doi ani, Marcie îl privea pe Chase în față. Ultima oară când se uitase la el, poziția lor fusese inversă. Ea zăcea în semiconștiență pe un pat de spital, iar el stătuse alături, plângând din cauza morții accidentale a soției sale.

În timp ce rănile lui Marcie se vindecaseră și era destul de bine ca să părăsească spitalul, Tanya Tyler fusese înmormântată. La câteva luni după aceea, Chase plecase din Milton Point. Într-o direcție necunoscută. În oraș se zvonea că însoțea circuitul de rodeo, spre marea nemulțumire a familiei sale.

Nu demult, Marcie se întâlnise întâmplător la magazin cu Devon, logodnica lui Lucky. După ce Marcie s-a prezentat, Devon îi confirmase zvonurile care circulau în legătură cu Chase. Loialitatea față de familie o împiedicase să discute cu cineva din afară problemele lui personale, dar Marcie citise printre rânduri în cele spuse. Erau aluzii cu privire la starea lui emoțională delicată și la o problemă curentă cu băutura.

- Laurie e înnebunită de îngrijorare pentru el, spusese Devon, referindu-se la mama lui Chase. Sage, sora lui Chase...

- Da, o știu.

- E plecată la universitate, așa încât acasă, cu Laurie, am rămas doar eu și cu Lucky. Ea are sentimentul că Chase fuge de durerea să în legătură cu Tanya, în loc să-i facă față și să încerce să se lupte cu ea.

Chase lăsase și afacerea de familie în mâinile fratelui lui mai tânăr care, dacă zvonurile erau credibile, avea dificultăți ca să o mențină solvabilă. Afacerile cu petrolul nu mergeau prea bine în continuare. Întrucât Compania de Foraj Tyler depindea de o economie sănătoasă a petrolului, compania bătuse pasul pe loc, fiind aproape de faliment, de câ?iva ani deja.

Marcie îi pusese lui De von întrebarea care nu-i ieșea niciodată din minte:

- Mă învinovățește pe mine pentru accident?

Devon îi apăsase brațul, încurajator:

- Niciodată. Nu-ți luă asupra ta o asemenea vinovăție! Chase se ceartă cu soarta, nu cu tine.

Dar acum, când Marcie se uita la fața lui, care arăta frământata chiar și în repaos, se întreba totuși dacă nu cumva el o consideră responsabilă de moartea iubitei lui, Tanya.

- Chase, șopti ea îndurerată.

El nu se mișcă, iar respirația lui era adâncă și egală, arătând că medicamentul ce i se administrase intravenos acționa. Satisfăcându-și dorința pe care o simțise când zăcuse în dureri pe propriul ei pat de spital, Marcie își trecu bucuroasă degetele prin părul lui negru, îndepărtând șuvițele rebele care îi căzuseră peste fruntea umedă.

Deși arăta îmbătrânit, el tot era bărbatul cel mai frumos pe care-l văzuse vreodată. La fel gândise din prima zi de grădiniță. Își amintea clar când domnișoara Kincannon îi chemase să se prezinte restului clasei și cât de mândru se ridicase și își spusese numele. Marcie fusese uluită. În toți anii de atunci încolo, nu se schimbase nimic.

Băiețelul neastâmpărat, cu părul negru, cu ochii-gri deschis, care avusese calități deosebite de conducător și succese atletice, devenise un adevărat bărbat. Pe fața lui se vedea forța iar bărbia pătrată vădea o mândrie încăpă?ânată, aproape beligerantă, lucru inerent, pe cât se pare, bărbaților din familia Tyler. Ei erau cunoscuți pentru temperamentul lor iute și pentru dorința de a-și apăra punctul de vedere. Acum, maxilarul inferior al lui Chase avea o vânătaie de un roșu închis. Marcie se cutremură, gândindu-se cât de aproape fusese să i se sfărâme țeasta.

Stând în picioare, Chase Tyler îi depășea pe majoritatea bărbaților cu câ?iva centimetri, chiar și pe cei considerați înalți după standarde normale. Avea umerii lați. Marcie se minuna acum de lărgimea lor. Erau goi, la fel ca și pieptul lui. Partea de sus fusese lăsată nerasă, iar ea-rămase uimită de abundența de păr negru, ușor ondulat, care îl acoperea.

Leucoplastul lat care îi strângea coastele fisurate se oprea exact sub sfârcuri. Marcie se surprinse uitându-se fix la ele, vrăjită că le vedea destinse.

Gândindu-se că poate îi era frig, ea întinse mâna și îi trase-învelitoarea până sub bărbie.

- Aoleu, a murit?

Țipătul o sperie pe Marcie atât de rău, că scăpă învelitoarea și se răsuci brusc. O femeie tânără stătea chiar pe pragul ușii. Își ținea mâna, îngreunată de bijuterii false și cu unghii artificiale neobișnuit de lungi, peste sinii care se luptau să se elibereze dintr-o bluză strâmta, cu decolteu mare. Pe umeri avea o haină ieftină din imitație de blană. Haina era mai lungă decât fusta, care îi, venea doar până la mijlocul pulpei.

Chase gemu în somn și își mișcă picioarele sub învelitoare.

- Liniște! Șopti Marcie. Ai să-l trezești. Cine ești? Ce dorești?

- N-a murit? Întrebă fata.

Într-un mod pe care Marcie îl considera incredibil de prostesc, femeia clipi de câteva ori din ochii ei mari, rotunzi. Asta nu era o treabă ușoară, având în vedere că genele ei erau încărcate cu un rimel la fel de negru și gros ca și bitumul de pe străzi.

- Nu, nu e mort. Dar e rău lovit.

Ea o analiză pe fată, din vârful părului ei argintiu, tapat, până în vârful ghetelor argintii împodobite cu pietre.

- Ești o prietenă a lui Chase?

- Într-un fel. Își scoase blana sintetică. Trebuia să ne întâlnim la barul unde se duc toți, după rodeo. M-am supărat că nu venea, dar apoi Pete - știi, clovnul - a zis că Chase a fost călcat în picioare de un taur. Așa că m-am gândit că ar trebui să vin să văd ce-i cu el, dacă e în regulă, înțelegi.

- Înțeleg.

- Au spus ce are?

- Are câteva coaste rupte, dar o să se facă bine.

- A, asta-i bine. Privirea ei trecu de la silueta culcată pe pat, la Marcie. Tu cine ești?

- Eu sunt... sunt nevasta lui.

Marcie nu era sigură ce o împinsese să spună o asemenea minciună îndrăzneață. Probabil pentru că trebuia să o sperie pe femeie făcând-o să plece repede. Ea era sigură că, în zilele lui mai sănătoase și treze, Chase n-ar fi avut nimic de-a face cu o târâtură ca aceasta. Situația lui matrimonială nu-i frângea inima fetei, cu siguranță. O provoca doar.

Ea își puse un pumn în șold.

- Fiul ăsta de cățea. Știi ce, nu mi-a zis niciodată că-i însurat, e-n regulă? Voiam să mă distrez, asta-i tot. Nimic serios. Cu toate că-i cam aiurit, e bărbat bine, știi doar! Când l-am întâlnit prima oară, am crezut că-i un drogat, vreau să zic că nu vorbea și nu făcea nimic. P-ormă m-am gândit: „Ei, ce naiba? Nu e un butoi de veselie, dar măcar e frumos”. Zic zău lui Dumnezeu, ne-am culcat doar de trei ori și întotdeauna sex obișnuit. Nimic special, știi? Vreau să zic, nu tu poziții, sau mai știu eu ce altceva. Fie vorba-ntre noi, adăugă ea, scăzând vocea, n-a fost prea grozav. A fost beat de fiece dată. După cum bine știi, are un echipament impresionant, dar...

Marcie avea gura uscată. Își adună rezervele de calm pe care nu știa că le avea.

- Cred că ar fi mai bine să pleci acum, Chase are nevoie de odihnă.

- Sigur, înțeleg, spuse ea amabil, punându-și din nou blana.

- Te rog, spune-le prietenilor lui că o să se facă bine, deși s-ar putea ca activitatea lui la rodeo să se fi sfârșit. Cel puțin pentru un timp.

- Asta îmi amintește, spuse fata, că Pete a zis să i comunic că pleacă mâine cu rulota la Calgary. De acolo este el, știi? Mi se pare că-i pe undeva în Canada, dar întotdeauna am crezut că numele ăsta are vreo legătură cu Biblia. Ea ridică din umeri, aproape scoțându-și sânii din decolteul bogat al bluzei. Oricum, Pete vrea să știe ce să facă cu lucrurile lui Chase.

Marcie dădu din cap, încercând să înțeleagă sporovăiala fără sens a femeii.

- Presupun că ați putea să i le expediați acasă.

- Bine. Care-i adresa? Am să i-o dau lui Pete:

- Nu sunt...

Marcie se opri, înainte de a se prinde în cursa propriei sale minciuni.

- Dacă mă gândesc mai bine, te rog să-i spui lui Pete să lase totul la oficialitățile de la coloseum. Am să iau eu mâine lucrurile lui Chase.

- Bine, am să-i zic. Atunci, la bună vedere. Uite, cheile lui Chase. Camioneta, lui e parcată la coloseum.

Îi aruncă cheile lui Marcie.

- Mulțumesc.

Marcie se aruncă să le prindă, înainte că lanțul, cu chei să ajungă în poala vulnerabilă a lui Chase.

– Îmi pare cu adevărat rău, știi, că m-am culcat cu soțul tău. Nu mi-a zis niciodată că-i însurat. Bărbații! Toți sunt niște bastarzi, știi asta!

Lui Marcie nu-i venea să creadă că femeia existase în realitate și rămase uitându-se la ușă câteva momente, după ce aceasta se închisese în urma ei. Oare Chase ajunsese să se întâlnească cu asemenea femei ca să-și înlăture singurătatea și disperarea provocate de moartea Tanyei? Se pedepsea el oare pentru moartea ei coborându-se cât putea mai jos?

Marcie se duse la dulapul îngust și puse lanțul de chei pe raft, lingă mănușile de antilopă pe care le purtase când fusese aruncat de pe taur. Și pălăria lui mototolită era tot acolo. Observă o pereche de ghete vechi de cowboy, pe podeaua dulapului. Hainele lui fuseseră atârnate pe puținele umerașe existente. Cămașa albastră era murdară de pământ. Numărul lui de concurs mai era prins pe ea. Jeanșii decolorați erau plini de praf. La fel era și fularul pe care-l avusese legat la gât. Ea atinse apărători le de piele și își aminti cum fâlfâiau pe lângă picioarele lui, în timp ce el era aruncat în sus și în jos, pe spinarea groasă a taurului.

Amintirea aceasta o făcu să se cutremure. Închise ușa dulapului având în fața ochilor imaginea lui Chase zăcând fără cunoștință în țărînă.

Întorcându-se la pat, văzu mâna lui mișcându-se neliniștită peste bandajul strâns din jurul toracelui. Temându-se să nu-și facă vreun rău, ea îi prinse mâna și i-o trase în-jos, într-o parte, așezându-i-o lîngă șold și ținând-o acolo.

El deschise încet ochii. Vizibil dezorientat, clipi de câteva ori, încercând să se limpezească și să-și amintească unde se afla.

Apoi, păru să o recunoască. Pentru a-l liniști, ea își strânse tare degetele în jurul degetelor lui. El încercă să vorbească, dar un singur cuvânt ieși, nefiind nimic altceva decât un cârâit slab.

Totuși, ea recunoscu în acesta porecla ce i-o dădea el pe vremuri. Înainte de a intra din nou în uitare, el spusese:

– Gâsculița?

A doua zi dimineață, când Marcie intră în camera de spital, el îi făcea scandal unei infirmiere. Renunță la invective cât timp o măsură pe Marcie, apoi își reluă protestele.

- Îmbrăca? Domnule Tyler, nu poți să pleci!

- Zău? Ia să vezi.

Era momentul să intervină. Marcie zise:

- Poate că, după ce va bea o ceașcă de cafea, domnul Tyler va avea mai mult chef să se bărbierească.

Infirmiera înțelese sugestia subtilă că trebuie să plece. Cu un fâsâit de poliester-alb și în scârțiitul tocurilor de cauciuc, ea dispăru. Marcie rămase singură cu Chase. Fața lui era la fel de întunecată ca un nor înainte de furtună. Dar nu din cauza bărbii crescute sau a vânătăii de pe maxilar.

- Am crezut că te-am visat, zise el.

- Nu. După cum vezi, sunt aici în realitate în carne și oase.

- Dar ce naiba caută aici carnea și oasele tale?

Ea îi turnă o ceașcă de cafea dintr-un termos și o duse cu tava portabilă spre el, ghicind corect că o bea amară. Absent, el luă ceașca și sorbi din ea.

- Ei?

- Ei bine, printr-o coincidență, spuse Marcie, am fost aseară la rodeo când ai dansat cu taurul acela.

- Ce făceai la Fort Worth, în primul rând?

- Aveam niște clienți. O pereche se muta aici din nord-est. Vor locui în Fort Worth, dar caută o proprietate la lac, lingă Milion Point, ca loc de retragere la sfârșit de săptămână. Am venit ieri aici ca să-i îmbunez. Aseară i-am tratat cu o cină mexicană, apoi, ca să-i distrez, i-am dus la rodeo. Am fost expuși la ceva mai multe emoții decât m-am așteptat.

- O emoție pe minut, mormăi el strâmbându-se, când încercă să găsească o poziție mai confortabilă, sprijinit de pernele adunate în spatele lui.

- Mai ai dureri?

- Nu, mă simt minunat.

Linia albă din jurul buzelor lui spunea altceva, dar ea nu ripostă.

- Asta explică ce căutai la rodeo. Dar ce făceai aici? La spital?

- Te cunosc de multă vreme, Chase. Nu era nimeni aici ca să aibă grijă de tine. Familia ta nu m-ar fi iertat niciodată dacă n-aș fi venit cu tine la spital. Și nici eu nu mi-aș fi iertat-o niciodată.

El puse jos ceașca de cafea goală.

- Tu erai aseară aia care mă strângea de mină? Ea dădu din cap. Chase se uită în altă parte. Credeam... credeam... Oftă adânc, ceea ce îl făcu să se strâmbe din nou. O nebunie.

- Ai crezut că era Tanya?

La rostirea numelui ei, ochii lui se ațintiră din nou spre ai lui Marcie. Ea era ușurată. Nu mai trebuia să se teamă să rostească tare, pentru prima oară, numele soției lui decedate. Acum îi ieșise din gură, La fel ca atunci când te arunci de la trambulina mare în apă, primă oară e cel mai greu. După aceea, devine mai ușor.

Dar, văzând durerea din ochii lui, de parcă ar fi fost înțepat cu un ac mortal, Marcie se întrebă dacă Chase va trece vreodată peste moartea tragică a Tanyei.

- Mai vrei puțină cafea?

- Nu. Ce aș vrea, anunță el, e un pahar de băutură.

Deși nu era o chestiune de râs, Marcie o trată ca pe o glumă.

- La ora opt dimineața?

- Am început-o și mai devreme, mormăi el. Vrei să mă duci cu mașina undeva să-mi iau o sticlă?

- Bineînțeles că nu!

- Atunci, o să trebuiască să chem pe altcineva. Depășind cu mult pragul durerii, întinse mâna spre telefonul de pe noptieră.

- Dacă vrei să-l chemi pe Pete, clovnul, n-o să ai nici un rezultat. Pleacă azi la Calgary.

Chase își lăsă mâinile în jos și se uită la ea.

- De unde știi?

- O prietenă de-a ta mi-a spus. A venit aici aseară să se intereseze de ce n-ai apărut la întâlnirea de după rodeo. Avea păr lung. Sâni mari. Nu i-am aflat numele.

- E-n regulă. Nici eu nu-l știu, recunoscu el. Marcie nu spuse nimic. El îi studie un moment fața

Calmă.

- Cum, nu-mi ții nici o predică?

- Din partea mea, nu. El mirii.

- Aș dori să vorbești cu familia mea despre predici. Lor le place să țină predici. Toți vor să mă salveze pe mine de mine însumi. Eu vreau al naibii doar să fiu lăsat în pace.

- Ei te iubesc.

- E viața mea! Exclamă el cu furie. Când o să termine vreunul din ei să-mi spună cum s-o trăiesc? Mai cu seamă Lucky. Râse zgomotos, în bătaie de joc. Până la apariția lui Devon, avea cel mai ocupat prohab din estul Texasului. Împungea orice mișca și probabil câteva care nu mișcau. Acum e al naibii de principial, îmi face greață.

- Dar bănuiesc că... prohabul lui e la fel de ocupat ca înainte. Vorbele astea îl făcură să-și readucă privirea la ea. De câte ori o văd pe Devon, e zâmbitoare.

Atitudinea ei serioasă nu era în concordanță cu tema obscenă. În această lumină, lui îi fu greu să rămână furios. Deși încruntarea rămase la locul ei, un zâmbet trecător îi ridică un colț al buzelor.

- Ești cumsecade, Gîsculițo. Cu adevărat o bună camaradă.

Ea își dădu ochii peste cap.

- Asta-i ambiția secretă a oricărei femei.

- Am înțeles în felul ăsta să-ți fac un compliment.

- Atunci, mulțumesc.

- Cât timp mai suntem în relații bune, de ce nu-ți folosești supercreierul tău ca să faci un lucru inteligent, lăsându-mă acolo unde m-ai găsit?

- Ce fel de prietenă aș fi, dacă te-aș părăsi la nevoie?

- Tocmai pentru că am fost întotdeauna prieteni, îți cer să pleci. Dacă rămâi prea mult pe aici, s-ar putea întâmpla ceva cu adevărat îngrozitor. Ceva de care mi-ar părea rău.

- Ca, de pildă? Întrebă ea cu un râs ușor.

- Sunt în stare să fac să devenim dușmani.

Expresia ei deveni serioasă.

- Niciodată, Chase. El mormăi indiferent.

- Spui că Pete se îndreaptă spre casă?

- Așa-i.

- Are toate lucrurile mele în rulota lui.

- Am avut eu grijă de ele.

Luă o cremă de ouă de pe tava de lângă pat și îi scoase capacul de staniol.

- A lăsat totul în coloseum, în drum, când a ieșit din oraș azi-dimineață devreme; am luat eu totul de acolo.

Fără să-și dea seama ce face, el deschise gura când ea îl hrăni cu o linguriță de cremă.

- Te-ai obosit atâta pentru mine?

- N-a fost nici o oboseală.

- Ai sunat la familia mea?

- Nu. Am vrut să te întreb pe tine, mai întâi.

- Nu-i suna.

- Ești sigur că asta dorești?

- Absolut.

- Vor dori să știe, Chase.

- Vor afla destul de curând. Atunci, au să facă o problemă din asta.

Oricum, așa ar și trebui. Puteai să fii ucis.

- Și asta ar fi fost o mare tragedie, nu-i așa? Întrebă el sarcastic.

Ea se opri cu lingurița în cremă..

– Da. Ar fi fost.

El părea gata să argumenteze chestiunea, dar întoarse capul și, cu plictiseală, împinse tava de la pat.

- Uite, Marcie, apreciez...

- Ce s-a întâmplat cu Gâsculiță?

Primiseră încoronate regine de „Bun venit acasă!” și de ziua Sfântului Valentin; în acest timp, ea primise premii pentru realizări deosebite la învățătură. Părinții ei îi spuseseră că acestea erau mult mai importante decât câștigarea unor concursuri de popularitate, dar Marcie era destul de deșteaptă să înțeleagă realitatea.

Ea ar fi schimbat toate certificatele de merit pe o singură coroniță cu piatră de Rhin și un sărut de încoronare de la președintele clasei, Chase Tyler. Puțini își dădeau seama că eleva cea mai bună din clasa lor aspira la cu totul altceva decât la recunoașterea meritelor ei școlare. Într-adevăr, cine s-ar fi gândit măcar la așa ceva? Gâsculița era Gâsculița și nimeni nu se gândise altfel la ea, decât apreciind-o cât era de deșteaptă.

Totuși, Chase făcea acum acest lucru. Analizându-i aspectul, zise:

- Numele de Gâsculița nu i se mai potrivește unei doamne prezentabile, ca tine.

- Mulțumesc.

- Cu plăcere. Acum, după cum spuneam...

- Mă alungi.

Chase își trecu mâna prin părul răvășit.

- Nu că n-aș aprecia tot ce ai făcut, Marcie, dimpotrivă.

- Doar că vrei să fii lăsat singur.

- Ai dreptate, așa-i.

- Ca să te scalzi în nefericirea ta.

- Iar ai dreptate. Acum, dacă nu ești pregătită să stai acolo în timp mă dau jos din acest pat, cu nimic altceva pe mine în afară de bandajul din jurul coastelor, îți sugerez să ne luăm rămas bun și să pleci.

- Nu vorbești serios când spui că vrei să pleci din spital!

- Ba da.

- Dar nici nu te-a văzut doctorul, în dimineața asta.

- N-am nevoie de el, ca să-mi spună că am câteva coaste rupte. N-am nimic ce nu se poate vindeca într-o zi sau două de stat în pat. Aș prefera să-mi petrec acest timp în altă parte, undeva unde whisky-ul nu e atât de rar.

Se ridică în fund. Durerea îi tăie răsuflarea. Îi dădură lacrimile. Făcu o față îngrozitoare, scrâșnind din dinți, până când trecu ce era mai rău.

- Cum ai să ajungi în acea „altă parte”? Întrebă ea. Nu poți conduce în situația ta.

- O să mă descurc.

- Și probabil că o să te ucizi, cu ocazia asta.

- Poate ar trebui să iau o lecție de conducere prudentă de la tine.

El n-ar fi putut face sau spune altceva care s-o fi durut mai mult. Aproape că se îndoi ferindu-se de asaltul vorbelor lui aspre. Sângele i se scurse din cap atât de repede, încât simți că leșină.

În secunda în care vorbele îi ieșiră din gură, capul lui Chase îi căzu în față, până când bărbia învinețită i se sprijini de piept. Mormăi un șir de ocări. În afară de acestea, tăcerea din cameră era destul de palpabilă că să o tăi cu cuțitul.

În cele din urmă, își înălță capul.

- Îmi pare rău, Marcie.

Ea își strângea și desfăcea mâinile, nervoasă, în timp ce se uită în spațiu fără să vadă.

- Mă întrebam dacă mă învinovățești pe mine de accident.

- Nu, jur că nu.

- Poate că nu în mod conștient. Dar în sinea ta...

- Deloc. A fost o vorbă negândită, stupidă. Ți-am spus că o să devenim dușmani. Eu nu pot... Ridică o mână, în semn de neajutorare. Uneori, devin atât de furios din cauza asta, încât devin rău și fac o victimă din oricine se întîmplă să fie în jurul meu în acel moment. De aceea, nu sunt o tovărășie prea bună. Tocmai de asta vreau să fiu lăsat în pace.

Durerea lui emoțională era atât de vizibilă în goliciunea ei, încât îi era ușor să-l ierte că se repezise la ea. Era ca un animal rănit, hăituit, care nu lăsa pe nimeni să se apropie suficient ca să-l ajute. Căci, în cei doi ani de la moartea Tanyei, el își tot lingea rănile. Dar ele nu se vindecaseră încă. Lăsat singur, lucrul acesta nu s-ar fi întâmplat niciodată. Rănile se vor coace și se vor adânci. Chase nu mai era capabil să se ajute singur.

- Insiști să părăsești acest spital?

- Da, zise el. Chiar de-ar fi să mă târăsc.

- Atunci, lasă-mă să te conduc până acasă, la Milton Point.

- Uită de așa ceva.

- Fii rațional, Chase. Unde o să te duci? Doar dacă locuiai cu clovnul acela, dar el a plecat în Canada. Unde ai să te duci?

- Care ar putea sau nu să te îngrijească așa cum trebuie. Ea se apropie și își puse mâna pe umărul lui gol. Chase, lasă-mă să te conduc la Milton Point.

Cu fălcile strânse, el zise:

- Nu vreau să mă duc acasă.

Ceea ce el nu știa era că Marcie putea fi la fel de încăpățânată ca și el. Personalitatea ei avea o trăsătură de inflexibilitate pe care puțini o sesizau vreodată, pentru că o exercită atunci când nu avea o alternativă.

- Atunci, am să-l sun pe Lucky și am să discut cu el ce trebuie să fac cu tine.

- Pe naiba o să-l suni, urlă el. Se dădu jos din pat, clătinându-se din cauza slăbiciunii, când atinse podeaua cu picioarele. Nu-mi amesteca familia în treaba asta. Am să mă descurc bine și singur.

- Da, sigur. Abia te poți ține pe picioare.

Scrâșnind din dinți de durere, el zise:

- Te rog, pleacă și lasă-mă singur.

Marcie se ridică, dreaptă.

- N-am venit să aduc în discuție un subiect atât de delicat, Chase, dar nu-mi dai posibilitatea de a alege. Este problema banilor.

Lucrul acesta îl luă prin surprindere. Un moment, el o privi alb, apoi, încruntându-se, mormăi:

- Bani? Ce bani?

- Banii necesari ca să fii primit în acest spital și să fii tratat. M-am gândit că n-ai vrea să fii primit ca un pacient fără bani, de-pomană, așa încât am plătit totul.

- Ce-ai făcut?

- N-ai avut nici o asigurare de sănătate în portofel.

N-am găsit acolo nici o sumă semnificativă de bani, așa că am achitat nota de plată.

El își mușcă buza de jos, agitația fiind vizibilă.

- Taxa de participare a fost de câteva sute de dolari, dar, dacă nu aș fi depus-o, n-aș fi putut călări la rodeo; nu am prea avut bani lichizi.

- Atunci, ai avut noroc că m-am aflat pe aproape.

- O să-ți recapeți banii.

- Asta așa e, o să-i recapăt, De îndată ce ajungem la Milton Point, poți să-i scoți din contul tău din bancă sau să-i împrumuți de la fratele tău.

- Marcie, zise el, gata să se certe.

- N-am să te las în plata Domnului, Chase, Din unele surse care te cunosc bine, ai băut cam prea mult. Cum să se vindece trupul tău, dacă nu te îngrijești mai bine?

- Nici nu-mi pasă dacă se vindecă sau nu.

- Mie îmi pasă.

- De ce?

- Pentru că vreau înapoi cei cinci sute șaptezeci și trei de dolari și șaizeci și doi de cenți ai mei.

După ce spuse asta, se îndreptă spre ușă și o deschise.

- Am să trimit o infirmieră să te ajute să te îmbraci.

Ea își lăsă ochii în jos spre un anumit loc, amintindu-i că era într-adevăr gol, în afara bandajului alb din jurul toracelui.

- Ce-i cu camioneta mea?

Marcie era cu ochii pe șosea. Grindina cădea o dată cu ploaia.

- Am avut grijă de asta.

- O s-o remorcăm sau cum facem?

El refuzase să stea culcat pe canapeaua din spate a mașinii, așa cum sugerase ea. Dar de când părăsiseră spitalul el ținuse capul lăsat pe rezemătoare. Mașina ei era încăpătoare și elegantă pentru că ducea clienții cu ea în diverse locuri. La radioul stereo cânta o muzică blândă. Încălzirea era controlată de un termostat. Chase era înconjurat cu tot confortul posibil. Stătuse mereu cu ochii închiși, deși nu dormea.

Trecuse doar o jumătate de oră din drumul de două ore și jumătate cu mașina. Aglomerația orelor de dimineață se terminase, dar vremea, care se strica tot mai mult, făcea conducerea dificilă. Precipitațiile crescuseră, formând un amestec periculos de ploaie și gheață care adesea perturba nordul Texasului, în ianuarie și februarie. Expoziția de animale și rodeo-ul de la Fort Worth păreau întotdeauna să te anunțe.

Marcie era cu ochii lipiți de pavaj, exact în fața ornamentului de pe capotă și ținea strâns, cu disperare, volanul, în timp ce păstra o viteză minimă, navigând prin labirintul de șosele care încercuiau orașul Dallas. Din nefericire, ele intersectau drumul dintre punctul lor de plecare și destinație.

- Am angajat pe cineva să ducă mașina ta la Milton Point în cursul săptămânii, răspunse ea la

Întrebarea lui Chase. Când o să poți să conduci, ea va fi deja acolo.

- Tu ai angajat pe cineva să conducă mașina mea?

Îhî, replică ea, concentrându-se la camionul care vâjâi pe lângă ea cu o viteză care o făcu să scrâșnească din dinți.

- Tot competentă ești, nu-i așa?

- Felul în care o spui, mă face să cred că nu intenționai să-mi faci un compliment.

- A, îți admir competența. Doar că majoritatea bărbaților sunt intimidați de femeile independente, foarte realizate.

Își răsuci capul pe pernă, așa ca să o poată privi.

- De asta nu te-ai măritat niciodată? N-ai putut să-ți găsești egalul în departamentul inteligență?