Tinerete fara de tinerete

Tinerete fara de tinerete de Mircea Eliade

Pentru Sybille

I

De-abia când auzi clopotul Mitropoliei își aminti că e noaptea de înviere. Și deodată i se păru nefirească ploaia care îl întâmpinase de cum ieșise din gară și care amenința să devină torențială. Înainta grăbit, sub umbrelă, adus din umeri, cu privirile plecate, căutând să evite șuvoaiele. Fără să-și dea seama, începu să alerge, apropiindu-și umbrela de piept, ca o pavăză. Dar după vreo douăzeci de metri zări aprinzându-se semnalul roșu și trebui să se oprească. Aștepta nervos, săltând, înălțându-se în vârful pantofilor, schimbându-și mereu locul, privind consternat băltoacele care, la câțiva pași în fața lui, acopereau în bună parte bulevardul. Ochiul roșu se stinse, și în clipa următoare îl orbi, zguduindu-l, explozia luminii albe, incandescente. Parcă ar fi fost aspirat de un ciclon fierbinte izbucnit, în chip neînțeles, chiar în creștetul capului. „A trăsnit pe aproape", își spuse clipind cu greu ca să-și dezlipească pleoapele. Nu înțelegea de ce strânge cu atâta putere mânerul umbrelei. Ploaia îl lovea sălbătecită, din toate părțile deodată, și totuși nu simțea nimic. Atunci auzi din nou clopotul Mitropoliei, și toate celelalte clopote, și, foarte aproape de el, un altul, zbătându-se singuratec, deznădăjduit. „M-am speriat" își spuse, și începu să tremure. E din cauza apei, înțelese câteva clipe în urmă, dându-și seama că zace întins în băltoaca din marginea trotuarului. „M-a luat cu frig..."

- Am văzut când l-a lovit trăsnetul, auzi aceeași voce gâfâită de bărbat speriat. Nu știu dacă mai trăiește. Mă uitam într-acolo, că era chiar sub semafor, și l-am văzut cum s-a aprins de sus până jos, cum i s-au aprins, în aceeași clipă, umbrela, și pălăria, și hainele. Dacă n-ar fi fost ploaia, ar fi ars ca o torță... Nu știu dacă mai trăiește.

- Și chiar dacă mai trăiește, ce-o să facem cu el? Era o voce depărtată, obosită, și, i se părea, amară.

- Cine știe ce păcate o fi având, să-l trăsnească Dumnezeu chiar în noaptea de Înviere, și chiar în spatele bisericii... Să vedem ce-o spune internul de serviciu, adăugă după o pauză.

I se părea curios că nu simte nimic, că, de fapt, nu-și mai simțea trupul. Știa, din convorbirile celor de lângă el, că fusese transportat. Dar cum îl transportaseră? În brațe, pe o targă, într-un cărucior?

- Nu cred că are vreo șansă, auzi, târziu, o altă voce, tot atât de depărtată. Nu i-a rămas un singur centimetru de piele neatins. Nu înțeleg cum mai trăiește. Normal ar fi fost...

Evident, asta știe toată lumea; dacă ai pierdut mai mult de 50% din epidermă, te asfixiezi... Dar își dădu repede seama că e ridicol, și umilitor, să răspundă, în gând, celor care se agitau în jurul lui. I-ar fi plăcut să nu-i mai audă, așa cum, cu pleoapele strânse, nu-i vedea. Și în aceeași clipă se trezi foarte departe, fericit, așa cum fusese atunci.

- Și apoi, ce s-a mai întâmplat, îl întrebă în glumă zâmbind. Ce altă tragedie?

- N-am spus că e o tragedie dar, într-un anumit fel, asta era: să te pasioneze științele, să nu ai decât o dorință: să-ți dedici viața științei...

- La ce știință faci aluzie, îl întrerupse, la matematică sau la limba chineză?...

- La amândouă și la toate celelalte pe care le descopeream pe rând și mă îndrăgosteam de ele pe măsură ce le descopeream...

Îi puse mâna pe braț, ca să nu se supere că-l întrerupe din nou:

- Matematica, înțeleg, pentru că dacă n-ai vocație, ar fi inutil să mai stărui. Dar chineza?...

Nu știa de ce izbucnise în râs. Probabil că îl amuzase felul cum pronunțase: dar chineza?

- Credeam că ți-am spus. Acum doi ani, toamna, când am fost la Paris, m-am dus la o lecție a lui Chavannes. L-am văzut, după curs, în biroul lui; m-a întrebat de cât timp studiez chineza, și ce alte limbi orientale mai cunosc. Inutil să-ți rezum toată conversația. Am înțeles doar un singur lucru: că dacă nu voi stăpâni în câțiva ani - auzi, în câțiva ani! - pe lângă chineză, sanscrita, tibetana și japoneza, nu voi ajunge niciodată un mare orientalist!...

- Bine, dar dumneata trebuia să-i răspunzi că vrei să studiezi numai limba chineză...

- Așa i-am spus, dar nu l-am convins. Pentru că, chiar în acest caz, tot trebuia să învăț japoneza și o seamă de limbi și dialecte sud-asiatice... dar nu asta a fost important, ci altceva. Când i-am spus că studiez chineza de cinci luni, s-a îndreptat spre tablă și a scris vreo douăzeci de caractere, apoi mi-a cerut să le pronunț, unul câte unul, și apoi să traduc pasajul. Le-am pronunțat cum m-am priceput, și am tradus ceva, dar nu tot. A zâmbit amabil: „Nu e rău, mi-a spus. Dar dacă după cinci luni... Câte ore pe zi?" „Cel puțin șase ore", i-am răspuns. „Atunci, limba chineză nu e pentru dumneata. Probabil că nu ai memoria vizuală necesară... Domnul meu, a adăugat cu un zâmbet ambiguu, afectuos și ironic în același timp, domnul meu, ca să stăpânești limba chineză, îți trebuie o memorie de mandarin, o memorie fotografică. Dacă n-o ai, vei fi obligat să faci un efort de trei, patru ori mai mare. Nu cred că merită..."

- Deci, în fond, e vorba de memorie...

- De o memorie fotografică, repetă cu gravitate, subliniind cuvintele.

Auzise de mai multe ori ușa deschizându-se și închizându-se, și alte zgomote, și câteva voci străine.

- Să vedem ce-o să spună profesorul. Dacă mă întrebați pe mine, eu vă mărturisesc cinstit...

Același lucru, mereu același lucru! Dar îi plăcea vocea: era, fără îndoială, un medic tânăr, dezghețat, pasionat de meseria lui, generos.

- ...Pielea i-a fost arsă sută la sută, și totuși supraviețuiește de douăsprezece ore, și pe cât ne putem da seama, nu suferă... I-ai făcut vreo injecție?

- Una, azi-dimineață. Mi se părea că geme. Dar poate că gemea prin somn...

- Se știe ceva despre el? S-a găsit ceva lângă el?

- Doar mânerul umbrelei, restul fusese carbonizat. Curios, tocmai mânerul, un mâner de lemn... Hainele se făcuseră cenușă; ce nu spălase ploaia, s-a scuturat în mașină...

Știa că așa ar fi trebuit să se întâmple, și totuși, ascultând explicațiile internului, se înseninase: așadar, cele două plicuri din buzunar se făcuseră și ele cenușă... Fără să vrea, căci nu-și dăduse seama că nu închisese bine ușa după el, auzise: „S-a ramolit rău de tot venerabilul! Asta ne-a mai spus-o de vreo trei, patru ori..." Era adevărat. Îl impresionase informația pe care o citise în La Fiera Letteraria: că Papini e aproape orb și nici un chirurg nu îndrăznește să-l opereze. Pentru un cititor lacom și neobosit ca Papini, tragedia era fără pereche. De aceea vorbea întruna despre ea. Dar poate că și Vaian avea dreptate: „încep să mă ramolesc..."

Atunci îi auzi din nou vocea:

- Și ce altă tragedie ți s-a mai întâmplat? Ai renunțat la limba chineză. Și apoi?

- De fapt, n-am renunțat; am continuat să învăț zece, cincisprezece caractere pe zi, dar asta mai mult pentru plăcerea mea și pentru că mă ajuta să înțeleg traducerile textelor pe care le citeam... În fond, eram un diletant...

- Cu atât mai bine, îl întrerupse Laura punându-i din nou mâna pe braț. Trebuie să existe și câțiva oameni inteligenți și cu destulă imaginație, ca să se bucure de descoperirile pe care le fac marii dumitale erudiți. Foarte bine că te-ai lăsat de chineză... Dar atunci, unde sunt celelalte tragedii la care făceai aluzie?...

O privise lung. Nu era nici pe departe cea mai frumoasă studentă pe care o cunoscuse, dar era altfel. Nu înțelegea ce-l atrage, de ce-o caută mereu, intrând în sălile de cursuri, pe unde nu mai călcase de trei, patru ani, de când își luase licența. Știa că o găsește întotdeauna la cursul lui Titu Maio-rescu. Acolo o întâlnise cu un ceas mai înainte și, ca de obicei, întovărășind-o spre casă, se opriseră pe o bancă, lângă lac, în Cișmigiu.

- Care sunt celelalte tragedii? repetase, susținându-i calm, zâmbind, privirile.

- Ți-am spus că, încă din liceu, îmi plăceau matematicile și muzica, dar și istoria, arheologia, filozofia. Aș fi vrut să le învăț pe toate; evident, nu ca un specialist, dar cu rigoare, lucrând direct pe texte, căci am oroare de improvizație și de cultura după ureche...

Îl întrerupse ridicând băiețește brațele în sus:

- Ești cel mai ambițios bărbat pe care l-am cunoscut până acum! Ambițios și apucat! Mai ales apucat!

Le cunoștea bine vocile, și învățase să le deosebească. Erau trei infirmiere de zi și două de noapte.

- Dacă ar avea noroc, s-ar prăpădi zilele astea. Căci așa se spune: cine moare în Săptămâna luminată se duce de-a dreptul în rai.

„Are suflet bun, îi e milă de mine. E mai bună decât toate celelalte, pentru că se gândește la mântuirea sufletului meu... Dar dacă îi vine în minte să scoată acul siringei din venă? Probabil că aș supraviețui până dimineața, când vine internul. Iar dacă nu va observa el, va observa Profesorul. Singurul care e disperat, și umilit, că nu înțelege; singurul care vrea cu orice preț să mă țină în viață, să afle ce s-a întâmplat." Îl auzise, într-una din zile - renunțase să se mai întrebe când - îl auzise, după ce-i atinsese, cu infinită prudență, pleoapele.

- Ochiul pare intact, dar dacă a orbit sau nu, nu știm. Nu știm, de altfel, nimic altceva...

Mai auzise asta, altă dată: „Nu știm nici măcar dacă e conștient sau nu, spusese atunci Profesorul, dacă aude și dacă înțelege ce aude..." Nu era vina lui. De mai multe ori până atunci, îi recunoscuse vocea și-l înțelesese perfect. „Dacă înțelegi ce spun, strigase Profesorul, strânge-mi degetul." Dar nu-i simțise degetul. Ar fi vrut să-l strângă, dar nu știa cum. De data aceasta adăugase: „Dacă izbutim să-l păstrăm în viață încă cinci zile..."

În cinci zile, aflase unul dintre asistenți, va veni de la Paris, în drum spre Atena, profesorul Gilbert Bernard, cel mai mare specialist...

- ...Mai ales ambițios, repetă Laura. Vrei să fii ceea ce sunt atâția alții: filolog, orientalist, arheolog, istoric, mai știu eu ce altceva. Adică, vrei să trăiești o viață străină, viața altora, în loc să fii dumneata, Dominic Matei, și să cultivi exclusiv geniul dumitale...

- Geniul meu? exclamase cu o prefăcută timiditate ca să-și ascundă bucuria. Asta presupune că aș avea geniu...

- Într-un anumit sens, desigur că-l ai. Nu semeni cu nimeni din toți cei pe care i-am cunoscut până acum. Trăiești și înțelegi viața altfel decât noi...

- Dar până acum, la douăzeci și șase de ani, n-am făcut nimic. Doar că mi-am luat toate examenele cu bile albe. N-am descoperit nimic, nici măcar o interpretare originală a cântului XI din Purgatorio, pe care l-am tradus și comentat...

I se păruse că Laura îl privea trist, oarecum dezamăgită.

- De ce-ar fi trebuit să descoperi ceva? Geniul dumitale ar fi trebuit să se împlinească în viața pe care o trăiești, nu în analize, descoperiri și interpretări originale. Modelul dumitale ar trebui să fie Socrate, sau Goethe; dar imaginează-ți un Goethe fără opera scrisă!

- Nu prea înțeleg, spuse emoționat.

- Înțelegeți toți? îi întrebă Profesorul.

- Eu nu prea înțeleg, mai ales dacă se vorbește prea repede...

El înțelegea foarte bine. Franceza pe care o vorbea Profesorul era impecabilă; fără îndoială că-și luase doctoratul la Paris. Parcă vorbea mai precis și mai elegant decât marele specialist. Bernard era, probabil, de origine străină. Dar ghicea din frazele lui lente, șovăitoare, că - așa cum spunea Vaian despre ultimul lor director, de câte ori trebuia luată, urgent, o decizie gravă - nu îndrăznește nimeni să se pronunțe.

- Când v-ați convins că este conștient?

- De-abia alaltăieri, vorbi Profesorul. Încercasem de mai multe ori înainte, dar fără rezultat.

-Și sunteți sigur că v-a strâns degetul? Ați simțit că vi-l strânge ca răspuns la întrebarea dumneavoastră? Nu cumva era un gest reflex, fără intenționalitate și deci fără semnificație?

- Am repetat experiența de mai multe ori. Dacă voiți, încercați și dumneavoastră, ca să vă convingeți...

Simți, ca de atâtea ori în ultimul timp, degetul care se introduce ușor, cu o exagerată precauție, sub degetele lui adunate în pumn. Apoi auzi vocea Profesorului:

- Dacă înțelegi ce spun, strânge degetul!

Îl strânse, probabil, cu multă putere, pentru că doctorul Bernard și-l retrase repede, surprins. Dar câteva clipe în urmă, după ce șopti: Traduisez, s'il vous plait, îl introduse din nou și rosti, pronunțând limpede și rar cuvintele: Celui qui vous parle est un médecin français. Accepteriez-vous qu'il vous pose quelques questions? Înainte ca Profesorul să termine de tradus, strânse degetul cu aceeași putere. De astă dată nu și-l retrase, ci întrebă: Vous comprenez le français? Repetă strânsoarea, dar cu mai puțină convingere. După ce șovăi câteva clipe, doctorul Bernard întrebă: Voulez-vous qu'on vous abandonne à votre sort? Aproape cu voluptate își păstră mâna întreagă inertă, ca de ghips. „Vous préferez qu'on s'occupe de vous?" Îl strânse cu putere. „Voulez-vous qu'on vous donne du chloroforme?" Își imobiliză din nou mâna și și-o păstră așa, fără nici cea mai mică tresărire, ascultând ultimele întrebări: „Etes-vous Jesus-Christ? Voulez-vous jouer du piano? Ce matin, avez-vous bu du champagne?"'

Acea noapte, toți cu paharele de șampanie în mână, înconjurându-i și strigându-le cu o tristă, mediocră lipsă de pudoare care îi surprinse pe amândoi: „Până la Veneția să nu mai beți șampanie, că vi se face rău!" „Mi-e teamă că ei au băut mai multă șampanie decât ar fi trebuit", spuse Laura după ce pornise trenul.

Atunci auzi vocea profesorului.

- Să mai încercăm o dată. Poate că n-a înțeles bine întrebarea dumneavoastră. Am să-l întreb în românește. Și continuă, ridicând glasul: Vrem să-ți aflăm vârsta. Pentru fiecare zece ani, îmi strângi o dată degetul.

Strânse, din ce în ce mai puternic, de șase ori, apoi, fără să înțeleagă de ce, se opri.

- Șaizeci de ani? se miră Profesorul. I-aș fi dat mai puțin...

- În această stare larvară, auzi glasul lui Bernard, e greu de precizat. Întrebați-l dacă e obosit, dacă putem continua...

Au continuat dialogul încă o jumătate de ceas, aflând astfel că nu locuiește în București, că nu are decât o singură rudă, depărtată, pe care nu ține s-o informeze de accident, că acceptă orice test, oricât ar fi de riscant, ca să se verifice dacă nervul optic a fost sau nu atins. Spre norocul lui, n-au mai pus alte întrebări, căci probabil nu le-ar fi ascultat. Orbirea care-l amenința pe Papini fusese primul semnal. Își spusese, în săptămâna aceea, că poate nu e vorba de inevitabila decrepitudine a bătrâneții, că dacă a tot repetat povestea lui Papini (Papini, pe care nici un chirurg nu îndrăznește să-l opereze...), a făcut-o pentru că îl preocupa tragedia unuia din scriitorii lui favoriți. Dar curând și-a dat seama că încerca să se păcălească singur. Cu un an mai înainte, doctorul Neculache recunoscuse că, deocamdată, arterioscleroza e incurabilă. Nu-i spusese că-l amenința și pe el arterioscleroza, dar adăugase:

- La o anumită vârstă, te poți aștepta la orice. Și eu îmi pierd memoria, continuase, zâmbind trist. De la o vreme, nu mai pot memoriza versurile poeților mai tineri, pe care îi descopăr și care-mi plac.

- Nici eu, îl întrerupse. Știam pe dinafară aproape tot Paradiso, și acum... Iar din scriitorii tineri, după ce-i citesc, nu rețin aproape nimic...

Și totuși... În ultimul timp, așa cum zăcea în pat cu ochii închiși, își amintise fără dificultate multe cărți citite de curând, și recitase în gând poeme de Ungaretti, de Ion Barbu și Dan Botta, texte pe care nici nu știuse că le învățase vreodată pe dinafară... Cât despre Paradiso, de multe zile și nopți adormea recitându-și terținele lui favorite. Fu cuprins deodată de o spaimă neînțeleasă, căci izvora parcă din chiar bucuria descoperirii pe care o făcuse. „Să nu mă mai gândesc! își ordonă. Să mă gândesc la altceva!..." Și, totuși, de atâta timp, nu face altceva decât să recite poeme și să-și repovestească cărțile pe care le-a citit. „Am fost un nătărău! M-am speriat degeaba..." Deși, o dată plecase de acasă și, ajuns în stradă, înțelese că nu-și mai amintea unde voia să se ducă... „Dar poate a fost doar un accident. Poate eram obosit, deși n-aveam nici un motiv să fiu obosit..."

- În fond, marele specialist nu ne-a lămurit prea mult, auzi glasul unuia din interni.

- Spunea însă că se mai cunosc câteva cazuri. Bunăoară, acel pastor elvețian, ars de fulger aproape 100% și care a mai trăit totuși mulți ani. E drept, rămăsese mut. Ca și omul nostru, probabil, adăugă coborând glasul.

- Nu mai vorbi, că poate te aude, șopti cineva pe care nu izbuti să-l identifice.

- Asta voiam și eu, să mă audă. Să vedem cum va reacționa. Poate că totuși n-a rămas mut...

Fără să vrea, fără să știe ce face, își descleștă încet gura. În acea clipă auzi trosnituri neobișnuit de puternice în urechi, ca și cum în dreapta și în stânga lui s-ar fi prăvălit, peste stânci, nenumărate vagoane încărcate cu fierărie veche. Dar, deși îl asurzea ecoul exploziilor prelungindu-se la nesfârșit, continuă să-și deschidă gura. Și deodată se auzi rostind: Nu! și repetă cuvântul de mai multe ori. Apoi, după o scurtă pauză, adăugă: Nu mut. Știa că voise să spună: „Nu sunt mut", dar nu izbutise să pronunțe cuvântul „sunt". După zgomotele din odaie, și ușa care se deschise și se închise repede, înțelese că acele două cuvinte provocaseră senzație. Își ținea gura larg deschisă, dar nu mai îndrăznea să-și miște limba. Când doctorul Gavrilă, favoritul lui, cel despre care fusese sigur de la început că are vocație de medic, se apropie de pat, repetă din nou cuvintele, și atunci înțelese de ce le pronunță cu atâta greutate: cu fiecare mișcare a limbii simțea cum se clatină câțiva dinți, parcă ar fi stat să cadă.

- Asta era, șopti Gavrilă. Dinții. Și chiar măselele, adăugă cu un aer preocupat. Chemați la telefon pe doctorul Filip: să vină de urgență cineva - idealul ar fi să vină chiar dânsul - dar să vină pregătit cu tot ce trebuie...

Îl auzi din nou, mai târziu, de departe:

-... De-abia se țin. Dacă ar fi înghițit cu mai multă putere, ar fi riscat să se înece cu vreo măsea... Anunțați pe Profesor.

Simți penseta apucând un dinte din față și scoțându-l fără efort. Începu să numere; în câteva minute, cu aceeași ușurință, doctorul Filip îi extrase nouă dinți și cinci măsele.

- Nu prea înțeleg ce s-a întâmplat. Rădăcinile sunt sănătoase. E ca și cum ar fi împinse de mai multe măsele de minte. Dar asta e imposibil. Va trebui să-i facem o radiografie...

Profesorul se apropie de pat și-i puse două degete pe mâna dreaptă.

- Încearcă să rostești ceva, orice cuvânt, orice sunet.

Încercă, mișcându-și limba, de data aceasta fără teamă, dar nu izbuti să spună ce-ar fi vrut. În cele din urmă, resemnat, începu să pronunțe, la întâmplare, cuvinte scurte: ac, cuc, bou, om, pană, bale...

A treia noapte avu un vis pe care și-l reaminti întreg. Se reîntorsese pe neașteptate în Piatra Neamț și se îndrepta spre liceu. Dar cu cât se apropia, cu atât creștea numărul trecătorilor. Recunoscu, în jurul lui, pe trotuar, mulți din foștii lui elevi, așa cum îi văzuse când se despărțise de ei, cu 10 ,20 sau 25 de ani mai înainte. Apucă pe unul de braț: „Dar unde vă îmbulziți toți, Teodorescule?" îl întrebă. Băiatul îl privi lung, zâmbind încurcat; nu-l recunoscuse. „Ne ducem la liceu. Azi se sărbătorește centenarul profesorului Dominic Matei."

„Nu-mi prea place visul, își repetă de mai multe ori. Nu înțeleg de ce, dar nu-mi place..." Așteptă să plece infirmiera și, cu emoție și mare grijă, așa cum făcea de câteva zile, începu să întredeschidă pleoapele. Se trezise într-o noapte privind o pată luminoasă, albăstruie, fără să-și dea seama că deschisese ochii și fără să înțeleagă ce privește. Simți cum i se zbate, speriată, inima, și închise repede ochii. Dar în noaptea următoare se trezi din nou, privind cu ochii deschiși aceeași pată luminoasă și, neștiind ce să facă, începu să numere în gând. Când ajunse la 72, înțelese brusc, că lumina vine de la veieuza din fundul camerei. Izbuti să-și stăpânească bucuria privind, fără grabă, perete după perete, încăperea în care se afla, unde fusese transportat în preziua vizitei doctorului Bernard. De atunci, de câte ori rămânea singur, mai ales nopțile, deschidea ochii, își mișca ușor capul, apoi umerii, și începea să cerceteze formele și culorile, umbrele și penumbrele din jurul lui. Nu și-ar fi putut închipui că o asemenea beatitudine fusese de totdeauna la îndemâna lui; doar să privească, foarte atent și pe îndelete obiectele de lângă el.

- De ce nu ne-ați arătat și nouă că puteți deschide ochii? auzi glasul unuia dintre interni, și în clipa următoare îl văzu: era aproape așa cum îl reconstituise după inflexiunile vocii: înalt, brun, uscățiv, cu un început de chelie.

Așadar, bănuise ceva, și-l pândea mai de mult, să-l surprindă.

- Nu știu nici eu, răspunse pronunțând doar parțial cuvintele. Poate voiam să mă conving întâi pe mine că nu mi-am pierdut vederea...

Internul îl privea zâmbind absent.

- Dumneata ești un om curios. Când te-a întrebat Profesorul câți ani ai, ai răspuns: șaizeci...

- Am mai mult...

- Greu de crezut. Ai auzit, probabil, ce vorbeau infirmierele...

Cu un gest supus, de școlar pocăit, înclină din cap. Le auzise: „Cât zicea că are, șaizeci de ani? Ăsta își ascunde vârsta. L-ai văzut și dumneata, adineaori, când l-am spălat; ăsta e bărbat tânăr, în floarea vârstei, ăsta n-a împlinit patruzeci de ani..."

- Nu vreau să crezi că te-am spionat ca să te reclam direcției. Dar trebuie să informez pe profesor. Și el va decide...

Altă dată s-ar fi supărat sau i-ar fi fost frică, dar acum se trezi recitind, la început în gând, apoi mișcându-și încet buzele, una din poeziile lui favorite, La morte meditata de Ungaretti:

Sei la donna chepassa

Come una foglia

E lasci agii alberi unfuoco d'autunno...

Își amintea că atunci când citise pentru întâia oară poezia, erau de mult despărțiți: de aproape 25 de ani. Și, totuși, citind-o, la ea se gândise. Nu știa dacă era aceeași dragoste de la început, dacă o mai iubea așa cum îi mărturisise în dimineața de 12 octombrie 1904, după ce-au ieșit de la tribunal și s-au îndreptat spre Cișmigiu. La despărțire, sărutându-i mâna, adăugase: „Îți urez... în sfârșit, știi ce vreau să spun... Dar aș vrea să mai știi ceva: că am să te iubesc până la sfârșitul vieții..." Nu era sigur că o mai iubește, dar la ea se gândise citind:

Sei la donna che passa...

- Te-ai convins deci că ești în afară de orice pericol. Așa îl întâmpină Profesorul în dimineața următoare, îndreptându-se zâmbitor spre el. Era mai impresionant decât și-l închipuise. Nu era prea înalt, și totuși felul cum ținea capul sus, își păstra corpul - drept, de parcă ar fi fost la paradă -, îi dădea un aer marțial care intimida. Dacă n-ar fi avut părul aproape în întregime alb, ar fi părut sever. Chiar când zâmbea rămânea grav, distant.

- Și de-abia acum începi să devii un „caz interesant", adăugă așezându-se pe scaunul din fața patului. Cred că înțelegi de ce. Până în clipa de față n-a găsit nimeni vreo explicație plauzibilă, nici aici, nici în străinătate. Așa cum a căzut trăsnetul, ar fi trebuit să fii ucis pe loc, sau să mori asfixiat în zece, cincisprezece minute, sau, în cel mai bun caz, să rămâi paralizat, mut sau orb... Enigmele care ne confruntă în cazul dumitale se înmulțesc pe zi ce trece. Nu știm încă datorită cărui reflex n-ai putut deschide gura douăzeci și trei de zile și a trebuit să fii alimentat artificial. Este probabil că ai reușit s-o deschizi când a trebuit să elimini dinții și măselele pe care gingiile nu le mai puteau reține. Ne-am gândit să-ți facem o proteză ca să poți mânca și, mai ales, ca să poți vorbi normal. Dar deocamdată nu putem face nimic, radiografiile arată că, în scurt timp, se pregătește să apară o nouă garnitură de dinți.

- Imposibil! exclamă uluit, stâlcind cuvântul.

- Așa spun toți doctorii și toți dentiștii, că e pur și simplu imposibil. Și, totuși, radiografiile sunt cât se poate de clare... De aceea, ca să închei, de-abia acum cazul dumitale devine extrem de interesant: nu mai e vorba de un caz de „mort în viață", ci de cu totul altceva; ce, exact, încă nu știm...

„Să fiu prudent, să nu fac vreo greșeală și să mă dau de gol... Azi, mâine vor întreba de nume, de adresă, de meserie. În fond, de ce mi-ar fi teamă? N-am făcut nimic. Nu știe nimeni nici de plicul alb, nici de plicul albastru..." Și, totuși, fără să înțeleagă de ce, voia cu orice preț să-și păstreze anonimatul, așa cum fusese la început, când îi strigau: „Mă auzi sau nu? Dacă înțelegi ce spun, strânge-mi degetul..." Din fericire, acum, fără dinți, vorbea cu greutate. Îi va fi ușor să se prefacă, să stâlcească și acele puține cuvinte pe care izbutea să le rostească. Dar dacă îi vor cere să scrie? Își privi, parcă pentru întâia dată cu atenție, brațul și mâna dreaptă. Pielea era netedă, bine întinsă, proaspătă, și începea să-și recapete culoarea de altădată. Își pipăi încet, prudent, brațul până la cot, apoi mângâie cu două degete bicepsul. Ce curios! Poate imobilitatea aproape absolută, de aproape patru săptămâni, și lichidele acelea nutritive pe care i le injectaseră direct în vene... „Ăsta e bărbat tânăr, în floarea vârstei!" spusese infirmiera. Iar cu o zi mai înainte auzise ușa deschizându-se cu precauție, pași apropiindu-se de pat, internul șoptind: „Doarme, să nu-l treziți", apoi o voce străină, răgușită: „Nu poate fi el... Va trebui totuși să-l vedem și fără barbă... Dar individul pe care-l căutăm noi e student, n-a trecut de douăzeci și doi de ani, și ăsta de aici arată mai în vârstă, se apropie de patruzeci..."

Atunci își aminti din nou de furtună.

- Ce e mai curios, spusese unul din interni, e că n-a plouat decât acolo pe unde a trecut el; de la Gara de Nord până aproape de bulevardul Elisabeta. A fost o aversă ca în miezul verii, care a durat destul ca să inunde bulevardul, dar la câteva sute de metri, nici o picătură.

- E adevărat, adăugase cineva, am trecut pe-acolo când ne-am întors de la biserică, și apa de pe bulevard încă nu se scursese...

- Unii spun că a fost o încercare de atentat, pentru că s-ar fi găsit nu știu câte încărcături de dinamită, dar i-a surprins ploaia torențială și în ultimul moment au trebuit să renunțe.

- Asta poate fi și o invenție a Siguranței, ca să justifice arestările printre studenți...

Apoi tăcuseră toți, brusc.

„Trebuie să fiu cu băgare de seamă, își repetă. Nu cumva să mă confunde cu unul din legionarii ascunși, pe care-i caută Siguranța. Și atunci va trebui să le spun cine sunt. O să mă trimeată la Piatra, ca să verifice. Și atunci..." Dar, ca de obicei, izbutea să se smulgă gândului care-l irita. Se trezi recitându-și cântul XI din Purgatorio, apoi încercă să-și amintească din Eneida: Agnosco veteris vestigia flammae...

- Cu dumneata, cucoane Dominic, n-o scoate nimeni la capăt: treci de la o carte la alta, de la o limbă la alta, de la o știință la alta. Poate că de aceea v-ați despărțit, adăugă cu un zâmbet trist.

Atunci nu se supărase. Îi plăcea Nicodim, era un moldovean bun, cinstit și molcom.

- Nu, domnule Nicodim, manualul de limbă japoneză n-are nici o legătură cu despărțirea noastră...

- Dar de ce manualul de japoneză? îl întrebă surprins Nicodim.

- Credeam că la asta te refereai, la zvonul care circulă prin târg...

- Adică?...

- Adică, se spune că, întorcându-mă acasă cu un manual de limba japoneză și văzându-mă că deschid imediat caietul și încep să învăț, Laura mi-ar fi spus... În sfârșit, mi-ar fi spus că prea mă apuc de multe lucruri și nu duc nimic la capăt și că din cauza asta ne-am fi despărțit...

- Nu, eu n-am auzit asta. Am auzit pe unul și pe altul că duduia Laura se cam plictisise de aventurile dumitale galante, că, mai ales, vara trecută, la București, dădeai mereu târcoale unei franțuște, spunând că o cunoșteai de la Sorbona...

- Nu! îl întrerupse obosit, ridicând din umeri. Asta a fost cu totul altceva. E adevărat că Laura bănuia ceva, pentru că aflase de o altă încurcătură, mai veche, dar ea e o femeie inteligentă, știe că de iubit n-o iubesc decât pe ea, că celelalte, în sfârșit... Dar trebuie să-ți mai spun că am rămas foarte buni prieteni.

Dar nu i-a spus mai mult. Nu spusese nimănui, nici lui Dădu Rareș, prietenul lui cel mai bun, care murise de tuberculoză 12 ani mai târziu. Deși, poate, Dădu a fost singurul care a ghicit adevărul. Poate că chiar Laura i-o fi mărturisit ceva, căci se înțelegeau foarte bine amândoi.

- Te ascult, spuse Profesorul cu o ușoară iritare în glas. Te ascult și nu înțeleg. De câteva zile, nici un progres. Mi se pare chiar că săptămâna trecută reușeai să pronunți anumite cuvinte pe care astăzi... Trebuie să colaborezi și dumneata. Să nu-ți fie teamă de gazetari. Ordinele sunt stricte: nu te va intervieva nimeni. Evident, cazul dumitale era prea extraordinar ca să nu se afle în oraș. Au apărut știri și articole în diverse gazete, majoritatea absurde, ridicole. Dar, ca să revin, trebuie să colaborezi și dumneata, trebuie să știm mai mult și mai multe: de unde ești, cine ești, ce profesie ai, și celelalte.

Clătină cuminte din cap și repetă de mai multe ori: „Bine! bine!" „Se îngroașă gluma; trebuie să fiu cu ochii în patru." Noroc că în dimineața următoare simți, trecându-și limba peste gingii, colțul primului canin. Cu o exagerată inocență i-l arătă infirmierei, apoi internilor, prefăcându-se că îi este imposibil să mai pronunțe ceva. Dar dinții apăreau repede, unul după altul. Până la sfârșitul săptămânii răsăriseră toți. În fiecare dimineață venea un dentist și-l examina, lua note pentru articolul pe care-l pregătea. Câteva zile a suferit de gingivită, și chiar dacă ar fi voit, n-ar fi putut vorbi prea bine. Au fost zilele cele mai senine, căci se simțea din nou apărat, la adăpost de surprize. Simțea, de asemenea, o energie și o încredere pe care nu le mai cunoscuse din timpul războiului când, la Piatra Neamț, organizase o „mișcare de Renaștere culturală" (așa o denumiseră ziarele locale) fără egal în restul Moldovei. Vorbise de ea, lăudând-o, chiar Nicolae Iorga în conferința pe care o ținuse la liceu. Petrecuse o parte din după-amiază la el acasă și nu-și ascunsese surpriza descoperind acele multe mii de volume de orientalistică, filologie clasică, istorie veche, arheologie.

- De ce nu scrii, colega? îl întrebase de mai multe ori.

- Lucrez, domnule Profesor, mă trudesc de vreo zece ani să închei o lucrare...

Atunci îl întrerupse Davidoglu, cu inevitabila lui glumă:

- Dar întrebați-l, domnule Profesor, ce fel de lucrare? De omni re scibili!...

Era una din vechile lor glume, pe care le repetau de câte ori îl vedeau intrând în cancelarie cu un maldăr de cărți noi, sosite chiar în dimineața aceea de la Paris, de la Leipzig sau de la Oxford.

- Când ai de gând să te oprești, cucoane Dominic? îl întrebau.

- Cum să mă opresc, când n-am ajuns nici la jumătatea drumului?... De fapt, știa că cheltuindu-și, înainte de război, puțina avere ce-i rămăsese pe cărți scumpe și în călătorii de studii, era obligat să rămână profesor aici, la liceu că, deci, o bună parte din timp o pierdea cu lecțiile. Și de mult nu-l mai interesau latina și italiana; ar fi vrut să predea, dacă s-ar fi putut, istoria civilizației sau filozofia.