Timp cu călăreț și corb

Timp cu călăreț și corb de Vladimir Colin

INVOCARE

Timpul lui nu cunoaște ora. Pe poteca din piatră, neori îl văd ca prin sită. E seară? E dimineață?

prin fața peretelui de stâncă deasupra căruia fagii au înțepenit pentru a compune decorul menit să-i vegheze trecerea, el vine din ceață și în ceață se pierde, călare.

Uneori calul e înghițit de cețuri și, asemenea imaginii cusută pe steagul fantomă al unei invizibile ștafete, de la brâu în sus trupul bărbatului plutește prin vreme. (O simplă vorbă, vreme, și din uitarea noastră unanimă –

plinul s-a făcut neștiut, neauzit, de-aș putea urmări creșterea treptată a nivelului zguduit de convulsii, pereții fictivi contractânduse ca o cortină pe care invizibilul mașinist a tras-o neînchipuit de încet îngăduind spațiului infim din mine să primească infinitul, dar am spus că totul se petrece în întuneric, neștiut, neauzit, ascunse coloratele vine serpentiniforme ale faptelor irizând fascinație ca vechile fiole de sticlă extrase din buzunarele pământului și descuamându-se în luciri minerale, foițe de aur, paiete de ametist, așchii de smarald, ba nu, șerpii apei negre posedă insidioasa moliciune a păcurii, nimic dur, inflexiuni halucinante, jocuri de curcubee lichide și, când și când, argintul viu al unei secunde privilegiate, cântec de leagăn sau țipăt de paloș – din marea interioară a uitării, așadar, cuvintele țâșnesc vătuite, strigate, cântate, scrâșnite, gungurite, proclamate, insinuate, horcăite, tot ce s-a rostit fără să poată muri pentru că sunt aici, viu, cupă fragilă/durabilă păstrând oameni și gesturi, obiecte, priveliști, și toate năvălesc acum încălecându-se, zâmbetul femeii acoperă muntele Kogaion și în sertarul deschis marea spumegă peste hrisovul cu pecete din care își ia zborul steagul cu chipul călărețului negru fâlfâind în ceață, uite lespedea albă pe care doarme stângaci cavalerul francat cu timbrul cap-de-bou pe trei sferturi mistuit de flăcări, la piciorul coloanei de lut cuțitul de piatră caută inima tânărului cu pupilele dilatate de fumul cânepei, fumul suie din jarul rumenind vițelul răsucit în frigare lângă țepile în care se zvârcolesc acângiii, panglici de sânge se desprind din zidul mânăstirii și se-nfășoară pe după gâtul pandurului, Io Mircea, Io Ștefan, Io Mihai, pisanii trase la șapirograf, manifeste dăltuite în piatră și piepturi sfârtecate din care brazii se reped să sprijine cerul, statui decapitate pășind pe fundal de coase și furci și securi, palate crescând din bordee, bordee săpate în arena amfiteatrului din Ulpia Traiana, sfântă, Mare Uitare neîncăpătoare ești, știu, când spun vreme caut umbra călărețului unui început care pe nedrept îmi apare astfel, dincolo de cețurile lui se ascund cețurile altor începuturi, totul s-a pornit de nenumărate ori și nici măcar omulețul de lut înalt de o palmă și muncit lângă Dunăre de gânduri pentru totdeauna șterse de mileniile ce ne despart nu era un om al începutului, știu, și totuși călărețul negru așa mi se năzare, purtat pe steagul de umbră într-o depărtare a timpului atât de necuprinsă încât n-o pot lua decât drept una

deschizătoare de eră, drept un început.)

Și început de eră e umbra și într-alte rânduri, când, despicând vălătucii de negură, cal și călăreț răsar sub cornișa sură și, dacă închid ochii, îmi spun că aș putea auzi țăcănitul potcoavelor, întâi stins, ciucure de lână bătând piatra, acum de parcă cineva ar izbi cu unghia în geam, apoi ropot trecut în dangătul înviind afunduri-devremi, afunduri-de-vremi, și talgerele țipă deodată, și tună, și pământul se cutremură sub copitele frământând veșnicia, vine, e aici, mă clatin în larma pe care cerul o întoarce înmiind tropotul și făcând din călăreț mulțime, un popor întreg, iată, călărește spre mine, iese din vreme și eu șoptesc ACUM, iar vechea, îndărătnica speranță îmi poruncește să deschid ochii.

... Sunt numai bătăile inimii mele, de parcă bărbatul de întuneric mi-a galopat prin sânge. În fața peretelui de stâncă, neauzită, pata de beznă gonește mai departe, și iese din neguri, și intră în neguri, tăindu-și drumul în veșnicie.

Nu o dată mi-am spus: a trăit, a murit. De bună seamă, semnele trecerii lui au rămas, întreabă pământul. Firele de apă și pintenii de stâncă nu mi-au întors totuși decât un nume, tot ce s-au priceput să păstreze.

Întreabă legenda, mi-am spus atunci, peșterile ei rotunjesc comori ocolite de vreme peste care cenușa sau praful se sfiesc să coboare, și amintirea lui Odobescu vorbea acum, desigur, a lui Tocilescu, Pârvan și a celorlalți. Fermecător de capricioase, comorile au jucat pentru mine focuri și au tremurat impalpabile dantele, dar foamea mi-a rămas aceeași: în peșterile legendei vârstele se pierd când zimții li se tocesc în timpul neted și toate începuturile devin începutul, iar eu vreau să deslușesc un început anume, cel în care silueta întunecată călărește prin ceață (dar nu cumva e fum? uitarea mea păstrează traiectoria de foc a săgeților purtând torțele aprinse ce s-au înfipt în paiele, în stuful, în șindrila atâtor rânduri de acoperișuri), un început în care, neclintit, anonimul călărește, călărește, călărește către ținta mereu mai aproape.

Fiindcă atâta mai știm, mai știu: cavalcada acelui început avea o țintă. Și, atingând-o, bărbatul a descălecat.

Ridicări din umeri, zâmbete, priviri înțelese... încetează. Taci. Sau vino aici, lângă mine. Ca și mine, deschide-te pentru uitarea atotștiutoare din noi, strigă spre negrul afund al lumii lui negre, caută-i numele cu încăpățânata voință a lungului său tropot prin cețuri (de nu cumva prin fum), cheamă-l cu inima ta care-l caută bănuindu-l și-l cunoaște fără să știe, Negru, e timpul, rostește-i numele ca în descântecul repetat până ce vorbele se scutură de înțeles și se fac sunet, formă, culoare, lanțul în stare să coboare în puțul uitării pentru a extrage din el ciutura cu trecut în care Negru galopează printre stâncile sure, Negru, spune cu mine Negru ca într-o incantație, chemare rituală, formulă sfâșietor reluată, șoptită, strigată, NEGRU, cum negrul revenea în textele obscure ale solomonarilor din vremea începutului în care omul nerepetabil se mișca aievea, privirile lui sileau privirile să se plece, Negru, spune cu mine Negru și ai să-l vezi:

PRIVEȘTE !

PARTEA ÎNTÂI VORBA ȘI GESTUL

unu

încă negru de-a valma, cal și armură, de sub u, e prea devreme pentru a-i desluși fața, totul e

coiful negru pletele întunecate se revarsă pe umeri și saltă în ritmul goanei, privește, dar privește îți spun, fața îi e mâncată de barba neagră, negru e lemnul suliței de frasin ținută cu dreapta și neagră tamgaua de pe scutul prins la oblânc.

Tamgaua? Semnul distinctiv, mai târziu i se va spune blazon. O vorbă cumană... Acum, aici, e vremea modei cumane, deși numele furtunoșilor cavaleri ai stepelor care au făcut din ținutul de la Carpați și Dunăre o Cumanie Neagră (neagră în ochii lor migdalați, pentru care Cumania asta era una de margine – periferică, am zice azi – spre deosebire de cvasi-legendara Cumanie Albă, patria de origine, lăsată în urmă) nu mai răsună în noi cu alt ecou decât numele atâtor avari, gepizi sau ostrogoți, neanturi sonore identificând vag talazuri omenești revărsate întru suferință pentru a primi pecetea pământului și a-și întipări pe el pecetea înaintea risipirii lor în zări de praf sau a topirii în cealaltă primitoare tărână vie, a pământenilor.

Astăzi doar marea uitare din noi mai ține minte vremea când alături de încăpere s-a spus tot mai des odaie și când păstorul se voia cioban, deoarece vorbele de prisos împrumutate atunci se mai rostesc încă, ciudatul mecanism al modei respingând uneori necesarul pentru a primi superfluul. Firește, dacă nu cumva doar miopia ne împiedică să deslușim subtilele resorturi ale mecanismului: moda e ambiguă, iar ambiguitatea posedă o redutabilă putere de fascinație... Te-ai fi așteptat s-o afli la cumpăna veacurilor de smoală și sânge peste care Negru trece în galop pentru a-și ajunge din urmă destinul?

Privește bine. Neașteptat de verzi pe fața smolită, ochii lui au acum răceala unor cioburi aburite de ger. Totul e sur, stâncă și scoarța copacilor, până și argintul pojghițelor de gheață sclipește stins. Cum peste noapte a dat bruma, izbite de primele raze ale soarelui trudind să aștearnă foițe de aur peste lumea ucisă, trunchiurile fagilor scot fuioare de aburi ca și cum, în marea tăcere străpunsă de ropotul potcoavelor, de sforăitul cailor, pădurea ar arde mocnit. Ca în sufletul meu, își spune Radu (așa a fost botezat, dar porecla s-a lipit de el și toți îi zic Negru), apoi, mohorât, înalță priviri oarbe spre cerul de păcură pe care steaua destinului său a răsărit, deși încă n-o știe, așa cum nu știe nici că lungul său galop a început.

Dacă și Cânde... Bolnave, cuvintele se răsucesc sub frunte ca niște șerpi striviți și-i tot mai puțin în stare să le smulgă din el, s-a căscat un gol în inima lui și acum șerpii se zvârcolesc chiar în cușca roșie, Cânde, dacă și Cânde, colții crăcilor îi mușcă fața și nu se ferește, durerea venită de afară n-o alungă pe cea adevărată.

Cât timp se poate tremura de mânie? O bună parte din noapte a strigat, blestemat, amenințat, simțind cum ochii i se înroșesc și vinele se umflă până le-a simțit alcătuind în el un al doilea schelet, lipsit de articulații, iar după ce mânia l-a ars pe dinăuntru, fierul ei încins a lăsat golul însângerat pe care cuvintele se reped să-l umple zădărând durerea. Până și Cânde...

...Tamgaua de pe scutul lui Negru înfățișează un corb văzut dintr-o parte, în clipa când își înalță capul pentru a asculta un glas sunând în văzduh. Fascinante, înspăimântătoare prin barbara lor frumusețe, tamgalele cu fiare și păsări de pradă, chipuri ale strămoșilor mitici ai clanurilor, s-au desprins de pe scuturile cumane răspândindu-se pe nesimțite și cucerindu-i fără luptă pe cei ce încercaseră zadarnic să zăgăzuiască puhoiul năvălitorilor, dar Negru și-a ales tamgaua într-o dimineață încă neștiutoare, proaspătă ca o poveste cu oameni buni și răi, împărțiți fără greș pentru ca luarea hotărârii să fie ușoară și nimeni să nu poată spune că sa lăsat înșelat.

Depărtarea minte fără voie violentând perspectiva și înlăcrămând privirile când se încumetă să străpungă veacurile, tunelul timpului întețește bezna pe măsură ce cobori spre groapa comună a începutului și, totuși, dimineți de aur deschideau și pentru el zile de cleștar sau catifea, apusurile își desfășurau cu pompă spectacolele făcând loc nopților împodobite cu beteală sau străpunse de capcane, toate apăreau noi într-un timp când culorile vorbeau, când faptele nu se tociseră și ochi mai ageri decât ai noștri vedeau încă nevăzutul. Firește, se murea din te miri ce, un cuvânt, o privire, și morțile erau spectaculoase, de parcă, mai bogați în sânge, oamenii nu s-ar fi ferit să-l risipească împroșcându-se și împroșcând în jur, sfârtecând și lăsându-se sfârtecați de semeni și fiare, de iazme văzute și duhuri ascunse vederii. Într-o vreme a răbojului, obișnuitul se uită, dar fapta răsunătoare deșteaptă ecouri și, devenind exemplară, durează.

Când ieșise din casă, în dimineața pe care nimic n-o însemna încă, trâmbe de fum se înălțau peste coroanele copacilor, dincolo de ridicătura de pământ întărită cu pari ce împrejmuia curtea.

— Arde Movila Hanului!

— Movila?... Arde-i-ar inima să-i ardă, blestemă o femeie scundă și uscată sub broboada neagră, dând să intre în casă cu un coș în care adunase ouăle din cuibare. Și-a și găsit unde să se oploșească... Maniac, balaurul...

Băiatul încremeni. Despre balauri se vorbea cu glas înfiorat, știa cum arătau, deși niciunul nu se pripășise prin locurile cunoscute de el, dar Sf. Gheorghe răpusese un balaur, icoana de deasupra patului lui stătea mărturie.

— L-a văzut careva?

— Nu l-ar mai fi văzut, spuse femeia trăgând după ea poarta îngustă, grea, croită dintr-o singură blană de stejar.

Și Cânde care-i la el, la Orlea. Ațâțat, se învârtea prin curte fără a pierde din priviri șuvițele de fum ce pătau cerul. Unele se împuținau, altele răsăreau, întunecate sau sure. Răsuflări. Cine știe câte capete are. Încercă să numere șuvițele de fum, dar se încurcă, o luă de la capăt, șuvițele se amestecau, împleteau, destrămau, ca și cum acolo, pe movilă, balaurul și-ar fi bătut joc de el. Apoi îi trecu prin minte că fiara se ferește, încearcă să ascundă câte capete are.

Aruncă o privire în jur, nimic deosebit, iapa cneazului păștea lângă palisadă, era împiedicată și sărea ridicând amândouă picioarele din față, cumpăna scârțâia, cineva umplea troaca de piatră despre care Stârcea spunea că fusese un sicriu. Nepăsător, ieși pe poartă fluturându-și dreapta către străjerul din foișor și, sperând să nu fie oprit, porni repede pe poteca ce cobora spre pădure. Avu noroc, nimeni nu-l luă în seamă, deși (sau pentru că) dinspre seliște urcau, singuri sau în ceată, oameni cu fețe mohorâte, așa că pătrunse nestânjenit în răcoarea pădurii.

Acum nu mai putea vedea fumurile, totul era ca de obicei. Un bondar se învârti de două ori în jurul lui, era limpede că avea ceva de spus, dar nu se pricepu să deschidă vorba și se repezi bezmetic într-un sul de lumină, doi fluturi se urmăreau, ceva fâșâi printre frunzele căzute, șopârlă sau viperă, altădată ar fi apucat o cracă uscată și ar fi scormonit după ea, acum n-avea vreme, și doar când dădu de ulmul trăsnit care străjuia locul unde poteca se desfăcea în trei brațe începu să audă un fel de zumzet, care nu era al pădurii. Mirat, se opri să asculte.

— Nu te duce mai departe, spuse o veveriță.

Coborâse dintr-un brad și se așezase în mijlocul potecii, izbindu-și lăbuțele de parcă i-ar fi cerut alune.

Înfoiată, coada ei roșie zvâcnea.

— Îți bate inima, observă Negru. L-ai văzut?

— Nu te duce mai departe, e tot ce-ți spun.

— L-ai văzut? stărui Negru, dar veverița strigă:

— Încăpățânatule, ești un încăpățânat, și se repezi spre bradul din care coborâse, înșurubându-se pe trunchi, în sus, ca o flacără.

De la o vreme nu mai ciripea nicio pasăre. Fluturii dispăruseră, nici măcar gândacii roșii nu mai fojgăiau pe trunchiuri. Și tot mai puternic se auzea zumzetul neplăcut, străin de zgomotele pădurii.

— Pst, pst, ești într-o ureche?

Pitită în scorbură, iepuroaica nu-și arăta decât botul mustăcios care tremura, adulmecând. Negru știa că, oricât s-ar feri, iepurii nu se pot împiedica să aducă vorba de urechi, deși se simt foarte jigniți atunci când alții le pomenesc.

— L-ai văzut? întrebă.

— Ferească iepurele de sus! Dar l-am auzit cu urechile mele.

— Și ce zicea?

— Vorbea o limbă străină, n-am ascultat decât cu o ureche. Dar ce putea să zică? Se știe...

— Eu nu...

— Pleacă, se stropși iepuroaica. Mi-ai împuiat urechile...

Și-și retrase botul, pierind în scorbură. Nicio altă sălbăticiune nemaiostenind să-l întoarcă din drum, băiatul înaintă furișându-se printre trunchiuri. Glasul balaurului răsuna acum înspăimântător, un fel de hârâit care behăia, țipa, fluiera, bufnea și necheza, iar Negru își spuse că nu era de mirare, fiara având o mulțime de capete din boturile cărora ieșeau răsuflări șuierătoare, dar care totodată răcneau, căscau, cântau, ademeneau sau amenințau.

Până și izul greu al răsuflărilor se simțea acum, duhoare de fum, de carne arsă, efluvii dulcege, râncede, grețoase.

Movila Hanului nu era cu mult mai înaltă decât turla bisericii din Poienile-Văii și nu părea uriașă decât dacăți mutai de la ea privirile la un mușuroi de furnici. Cocoașa ei verde se umfla în mijlocul unei poieni întinse, de care Negru se apropia pe nesimțite, grijuliu să nu se trădeze nici prin trosnetul unei crenguțe frântă sub tălpi. Apoi, săltându-se pe ramura groasă a unui fag, se cățără cât ai clipi pe trunchiul noduros și se instală pe o crăcană, cât mai aproape de vârf. Dar, ridicând privirile, văzu că nu e singur.

Un corb mare, albastru de negru, îl pironea cu afina ochiului întors spre el.

Tăcut, Negru duse arătătorul la buze. Corbul încuviință plecându-și pliscul și amândoi se uitară în jos. Poiana era de nerecunoscut, câteva rânduri de care așezate roată ocupau aproape tot spațiul dintre movilă și peretele de trunchiuri ce închidea poiana, iar sus, pe movilă, se înălța un cort bulbucat cum Negru nu mai văzuse și deasupra căruia flutura o flamură purtând chipul unui lup ridicat în două labe, care scotea limba și-și arăta colții. Femei trebăluiau în jurul cazanelor spânzurate deasupra nenumăratelor focuri arzând pe lângă care, bărbați în straie ciudate umblau de colo-colo cu burdufuri și arme și scule pentru care Negru nu avea nume, până și copii se fugăreau printre roțile uriașe. Băiatul pricepu că balaurul venise cu mulțime de slugi, tartorul se retrăsese în cortul din vârful movilei, poate dormea sau punea la cale fărădelegi, dar se simți dezamăgit. Maniac nu se purta ca un adevărat balaur, tot ce vedea era ciudat, fără a fi destul de înspăimintător. Întorcând capul, privi nedumerit spre corbul de lângă el.

Care bătu de câteva ori din aripi, dar nu se desprinse de pe cracă. Și se stârni o pală de vânt aducătoare de frunze uscate, perdele de frunze foșnitoare fâlfâiau printre trunchiuri năpustindu-se peste poiana în mijlocul căreia răsărea movila, văzduhul se făcu ruginiu, iar când Negru se dezmetici văzu că poiana și movila erau de aramă, că se afla în poiana de aramă și că sus, pe movila de aramă, aștepta un balaur cu nouă capete și nouă boturi căscate din care țâșneau nouă limbi de flăcări și fum.

— Te încumeți să te apropii? răcni pe trei glasuri balaurul, în vreme ce cu celelalte șase râdea, sforăia, mugea și mai făcea și rotocoale de fum.

— Află, Maniac, că-ți știu numele, răspunse Negru învârtind paloșul.

Balaurul încetă să râdă. Limbile de foc se înverziră.

— Mai am opt nume, spuse legănându-și amenințător șerpii gâturilor, dar corbul se porni să turuie:

— Borz. Uza. Caragea. Telgu. Mamac...

— Taci, hârâi balaurul izbind cu coada movila de aramă din care smulse tunete de clopot.

Totodată, împroșcând nori de pucioasă, lătră cu celelalte boturi, zgrepțănă arama cu ghearele scârțâind și scrâșnind ca o mie de osii neunse, ca o mie de pile mușcând din fier, într-un cuvânt, făcu o larmă nemaipomenită care acoperi glasul corbului și-l împiedică să dea în vileag celelalte nume. Dar Negru nu se pierdu cu firea. Se ghemui încordându-se și, dintr-un salt, fu alături de balaur, în vârful movilei.

— Maniac! strigă, iar, neputând să se împotrivească, unul dintre capete se întinse spre el și răcni:

— Aici.

Paloșul fulgeră, capul se rostogoli pe arama poienii.

— Borz!

— De față.

Al doilea cap se dădu de-a dura. Balaurul se repezea acum cu labele ridicate, ghearele-i erau cât un braț de om și scăpărau.

— Uza!

— Eu.

Sărind ca un prâsnel, Negru se ferea de izbitura labelor, de limbile de foc care topeau arama. Unul după altul cădeau capetele după ce își auzeau numele și, din nouă, balaurul nu mai rămăsese decât cu cele trei ale căror nume nu fuseseră rostite. Croncănitul corbului răsuna neînstare să acopere larma, dar balaurul dădea semne de vlăguire, se mișca tot mai greoi. Pierduse mult sânge și, cu trei boturi, nu-i venea la îndemână să facă zarva pe care o făcuse cu nouă, ba să mai și lupte.

— Hai să ne tragem sufletul, se rugă de aceea, și deodată se făcu liniște în poiană.

— Știu eu? șovăi Negru. Tot sunt nevoit să-ți vin de hac.

Firește, corbul s-ar fi putut folosi de răgaz pentru a-i destăinui și ultimele trei nume, dar n-ar fi fost cinstit. Așa că tăcu. Dealtfel, nici nu le știa pe toate.

— De ce? întrebă balaurul. Cu trei capete tot nu mai sunt cel de altădată...

Și, într-adevăr, arăta acum destul de jalnic.

— Știi ceva? se hotărî Negru. Îți mai tai două. Rămâi cu un cap, ca toată lumea, și te las în pace.

Încercă balarul să-l înduplece făgăduind că-i aduce bogății și robi și chiar o domniță abia răpită de care nici nu apucase să se atingă, dar Negru nu se dădu bătut.

Dacă văzu și văzu, de teamă că-i retează toate capetele, balaurul căzu la învoială.

— Pe care le tai? mai întrebă Negru.

Fără să rostească vreun nume, balaurul întinse supus două gâturi și Negru le descăpățână, cât ai clipi. Văzuse bine că al treilea cap era mai voinic decât celelalte, dar închise ochii, atâta hatâr putându-i face balaurului.

— Bogdaproste, rosti dihania cu glas stins, am să bolesc o vreme, nimic de zis, cele opt gâturi au să se usuce însă căzând de la sine și într-o bună zi am să mă bucur iar de soare...

— Bucură-te, se învoi Negru.

Și nu se miră când se pomeni din nou pe crăcana fagului, lângă corbul cel mare.

Aripă neagră, mantia flutură în goana armăsarului. Cânde a murit. Atâtea amintiri ar fi trebuit să moară cu el, dar nimic din ce-a fost nu moare odată cu omul dinafară și nu poate fi ucis, anii de demult sunt strigoii pe care-i hrănim fără să știm în adâncurile ființei, acolo unde voința nu-i ajunge și unde e destul să te simtă slăbit, cu străjile lovite și împuținate, ca să se trezească în morminte răsturnând lespezi sub care nici pe departe nu-i bănuiai uitați și să răsară la fel de vii ca atunci când tot ce e acum aducere aminte era viață, mirare, bucurie sau spaimă nouă, darul proaspăt al zilelor fără capăt, neînstare să-și închipuie vremea când, ajunse trecut, vor fi privite din prezentul unui viitor.

Băiețandru în rând cu ceilalți (poate doar cămașa, nepeticită, să-i fi fost mai albă și pletele mai des spălate, poate chimirul să-i fi avuit ținte de argint), Negru urmărește din coroana unui stejar jocurile războinice ale străinilor pe care-i cunoaște acum drept cumani.

Mărunți, poartă caftane tivite cu blănuri și căciuli albe de pâslă cu fund ascuțit. Glasurile le sunt răstite chiar dacă bărbații nu fac decât să sporovăiască între ei, dar comenzile mai-marilor răsună ca niște lătrături când, călărind în goana mare, străinii se răspândesc și se adună într-un singur rând, perete duduitor pornit să măture tot ce i s-ar ivi în cale, sar din șa și aleargă pe lângă cai sau se ghemuiesc sub burțile lor făcându-se nevăzuți pentru a se răsuci săltându-se din nou deasupra și când, din goana cailor, își trimit săgețile în trunchiul ales drept țintă și-l prefac într-o arătare de spaimă, după care copacul moare și Fata-Pădurii vestește tăietorii de lemne că pot veni să-l doboare.

Într-un rând, și amintirea-i va rămâne ca săpată cu apă tare sub pleoape, un pâlc de călăreți se năpustise în poiană. Răcneau fluturându-și săbiile și doar când și-au oprit cu toții caii și au descălecat a văzut bărbatul lungit la pământ, cu brațele legate și care fusese târât în goana calului. Zdrențele de pe el erau însângerate și mânjite, fața nu i se deslușea. L-au legat de un trunchi, dar atârna în legături și capul îi căzuse pe piept. Nu l-au adus în simțiri nici loviturile, nici împunsăturile. Atunci au venit cu două găleți și au turnat peste el apă și bărbatul a început să geamă, apoi, neînchipuit de încet, și-a ridicat fruntea. Pe fața jupuită, umflată, albul ochilor sclipea înspăimântător. Omul s-a zbătut în frânghiile petrecute peste piept, peste brațele trase de o parte și de alta a trunchiului și prinse la spate, peste picioare. Mulțumiți, cumanii au încălecat. Chiuind, dădeau ocol poienii, se apropiau și se depărtau de cel ce bolborosea printre gemete, apoi, din goana cailor, au început să-și sloboadă săgețile.

Ascuns printre frunze, Negru privi până la capăt. Tremura și-și încleștase mâinile pe crăcile aspre, îi curgeau lacrimile și-și auzea dinții clănțănind. Trupul îi zvâcnea așa cum zvâcnea trupul schingiuitului când era străpuns de o săgeată, călăii trăgeau pe rând ferindu-se să-l ucidă prea devreme și fiecare dintre urletele lui de durere le stârnea hohote de râs, săgețile șuierau în văzduh, lemnul le zbârnâia când vârful izbea vreun os, și chinul dură până ce trupul necunoscutului se prefăcu într-un mare arici stropit cu sânge. Ultimile două săgeți îi străpunseră ochii.

Călăreții părăsiseră demult poiana și Negru mai plângea încă, izbindu-și fruntea de trunchiul stejarului. Nu se putu hotărî să se apropie de omul ucis. Hohotind întruna, coborî anevoie, ajunse acasă, intră în curte fără să poată scoate un cuvânt și se prăbuși pe treptele de piatră ale cerdacului. Două zile și două nopți fu zguduit de friguri. Aiură, îl descântară de sperietură. Când deschise ochii și văzu icoana cu Sf. Gheorghe răpunând balaurul, șopti:

— Trebuia să-l ucid....