Paravanul de fum

Paravanul de fum de Sandra Brown

PROLOG

Slavă Domnului, el continua să doarmă.

Trezindu–se cu Jay Burgess în pat, Britt era destul de jenată și fără a fi nevoită să se uite în ochii lui. Cel puțin până avu răgazul să–și vină în fire.

Se trase cu mare grijă spre marginea patului și se strecură de sub cearșaf, încercând să nu–l dezvelească și pe el în această mișcare. Se așeză pe marginea saltelei și se uită la el peste umăr. Curentul de la aparatul de aer condiționat era atât de rece, încât pielea de pe braț i se făcuse de găină. Deși Jay era gol, acoperit doar până la brâu, aerul rece nu–l trezise.

Se ridică încet în picioare. Încăperea se clătina cu ea. Ca să nu cadă, întinse mâinile instinctiv după sprijin. Se lovi puternic de perete cu o izbitură asemănătoare celei de talger, după cum răsuna în casa liniștită. Fără a–i mai păsa că–l trezește, întrebându–se cum ajunsese să se îmbete atât de tare noaptea trecută, ramase proptită de perete, trăgând aer în piept, concentrându–se asupra unui singur punct până își regăsi echilibrul.

În mod miraculos, mișcările ei stângace nu–l treziră pe Jay. Căutându–și din priviri lenjeria intima, se întinse spre capătul patului și–o găsi acolo, apoi porni pe vârfuri prin încăpere, adunând celelalte obiecte de îmbrăcăminte, strângându–le la piept cu jenă, ceea ce în condițiile date nu putea să pară decât ridicol.

Drumul rușinii. Sintagma aceasta de colegiu suna ca un apropo. Se referea la o tânără care a ieșit pe furiș din camera iubitului, după ce și–a petrecut noaptea cu el. Depășise vârsta colegiului, iar atât ea cât și Jay erau necăsătoriți, liberi să facă dragoste, dacă voiau.

Dacă voiau.

Cuvintele o loviră precum pocnetul unei curele de transmisie care se desprinsese brusc. Deodată, șocului de a se fi trezit în patul lui Jay i–a luat locul îngrijorarea că nu știa cum ajunsese acolo. Nu–și amintea să fi luat conștient hotărârea de a se culca cu el. Nu–și amintea să fi cumpănit elementele pro și contra privitoare la acest gest sau momentul în care se hotărâse s–o facă. Nu–și amintea să fi fost curtată, până când, practic, să cadă pradă senzualității. Nu–și amintea nici măcar să fi ridicat mental din umeri și să–și fi spus: ce naiba, doar suntem adulți!

Nu–și amintea nimic.

Privind în jur, observă încăperea și mobila din dormitor. Era o cameră plăcută, decorată cu gust și adaptată nevoilor unui bărbat singur. Dar nimic din ce se afla aici nu–i era cunoscut. Nimic. De parcă se afla aici pentru prima oara.

Desigur, era casa lui Jay; fotografiile lui erau risipite peste tot, în mare parte instantanee de vacantă, cu diverși prieteni de ambe sexe. Dar nu mai fusese în această încăpere, nici în casă. Nu era sigură nici de adresă, deși își amintea vag că venise aici de la…de undeva.

Da, de la Wheelhouse. Se întâlnise acolo cu Jay, ca să bea ceva. El băuse câteva pahare cât o așteptase, dar asta nu era ceva neobișnuit. Lui Jay îi plăcea să bea și rezista la băutură. Ea comandase un pahar cu vin alb. Discutaseră la un pahar de băutură, informându–se reciproc despre ce se mai întâmplase în viața fiecăruia.

Apoi, el îi spusese…

Amintindu–și ce–i spusese el, simți frisoane, dar nu din cauza frigului. Își duse mâna la gură să–și înăbușe un geamăt și se întoarse spre locul unde dormea el. Șopti un „Oh, Jay” plin de amărăciune, repetând primele două cuvinte pe care le rostise când, cu o seară în urmă, el îi dăduse acea veste cumplită.

Am putea continua discuția acasă la mine? o întrebase el. M–am mutat de când nu ne–am mai văzut.

A murit o matușă bătrână și mi–a lăsat toate bunurile ei lumești. O mulțime de porțelanuri, cristaluri, mobilă veche, chestii din astea. Le–am vândut pe toate unui negustor și am cumpărat o casă în oraș cu profitul obținut. Nu este departe de aici.

El era guraliv, purtându–se de parcă n–ar fi vorbit despre altceva mai îngrijorător decât apropierea sezonului uraganelor, dar veștile lui căzuseră ca o bombă. Teribil. Imposibil de crezut. Fusese descumpănită. Oare compasiunea o îndemnase la tandrețe?

Asta explica partida de sex care urmase?

Dumnezeule, de ce nu–și amintea nimic?

Căutând un răspuns, în timp ce se uita după haine, intră în living. Rochia și puloverul ei erau aruncate pe un scaun, sandalele pe podea. Pe masa din fața canapelei văzu o sticlă de scotch deschisă și două pahare. În sticlă se mai afla doar un deget de băutură. Pernele canapelei erau mototolite și turtite, ca și cum cineva s–ar fi tăvălit pe ele.

Se pare ca ea și Jay făcuseră asta.

Se întoarse repede în dormitor, găsind baia la un capăt al încăperii. Reuși să închidă ușa fără să facă zgomot, precauție care a devenit imediat lipsită de sens când, un moment mai târziu, a început să vomite cu zgomot. Stomacul i–a fost cuprins de spasme dureroase, când a reușit să elimine parcă litri întregi de scotch. Și pentru că ei nu–i plăcea această băutură, știa cu siguranță că nu se va mai atinge de ea vreodată.

Găsi pastă de dinți în dulăpiorul cu oglindă aflat deasupra chiuvetei și–și folosi arătătorul ca să elimine pelicula de pe dinți și gustul rău din gură. Asta îi fu de folos, dar tot nu se simțea prea bine și hotărî să facă duș. Când va da ochii cu Jay, va avea mai multă încredere în sine și nu se va mai rușina de excesele din noaptea trecută, dacă era curată.

Baia era o încăpere pardosită cu gresie, având un duș mare, rotund, montat în tavan. Stând direct sub ploaia simulată, se săpuni și se clăti de câteva ori. Se spălă cu grijă, insistând între picioare. Își șamponă apoi parul.

Odată ce ieși de sub duș, nu mai șovăi. Desigur, zgomotul trebuie să–l fi trezit. Se îmbrăcă, folosi peria lui ca să–și netezească părul ud, apoi își luă curaj după ce trase adânc aer în piept și deschise ușa de la baie.

Jay încă mai dormea. Cum venea asta? Era un băutor convins, dar se pare că noaptea trecută fusese un exces chiar și pentru el. Cât scotch fusese în sticla când începuseră să bea? Băuseră ei doi toată sticla?

Probabil așa fusese. Altfel, de ce nu–și amintea cum își scosese hainele, cum făcuse sex cu Jay Burgess? Cu ani în urmă, avuseseră o aventură scurtă, care se consumase însă rapid, încheindu–se cu mult înainte de a fi evoluat într–o relație bazata pe încredere. Niciunul n–a rămas cu inima frântă. Nu avuseseră parte nici de vreo scenă, nici de o despărțire oficială. Pur și simplu nu s–au mai întâlnit, dar au rămas amici.

Dar Jay, fermecătorul și incontrolabilul Jay, nu încetase în încercarea de a o readuce în patul său, ori de câte ori drumurile li se încrucișau. „Tăvăleala și faptul că am rămas prieteni nu se exclud”, îi spunea el cu cel mai atrăgător zâmbet.

Nu era tocmai așa din ce știa ea, dar asta–i spunea el de fiecare dată când încerca s–o mai atragă o dată în patul său, de dragul vremurilor trecute.

Probabil, noaptea trecută reușise s–o convingă.

Nu s–ar fi așteptat ca el să se trezească la prima oră a dimineții, să–și desfete privirile cu imaginea cuceririi sale, s–o trezească sărutând–o și invitând–o să ia micul dejun în pat. Parcă–l auzea spunându–i:

Dacă tot ești aici, relaxează–te și bucură–te de un tratament Burgess complet.

Sau, de ce nu venise alături de ea sub duș? Așa ar fi făcut Jay. Ar fi intrat alături de ea și i–ar fi spus ceva de genul: nu te–ai săpunit acolo pe spate. O,dar nici acolo în față. Însă dușul făcut de ea nu–l trezise. Nici măcar când trăsese în repetate rânduri apa la toaletă.

Cum putea să doarmă chiar așa de profund? Nici măcar nu…

Se mișcase.

Simți în stomac o mișcare asemănătoare unui val uriaș. Gustul amar al scotchului îi invadă gura și se temu că–i va fi rău din nou. Înghiți cu putere.

— Jay? spuse încercându–l. Apoi, mai tare: Jay?

Nimic. Nici măcar un sforăit. Nici cea mai mică schimbare a poziției în care se aflase.

Ea părea c–a prins rădăcini în podea, inima bătându–i puternic. Forțându–se să se miște, se îndreptă spre pat cu mâna întinsă, îl apucă de umăr și–l scutură:

— Jay?

Raley deschise ușa ruginită cu plasă, ale cărei balamale scârțâiră.

— Ei, ești aici?

— Nu sunt de obicei?

O bucată de vopsea roșie, decolorată, cazu când cadrul de lemn se trânti la loc în urma lui Raley, care intră în acea încăpere. Mirosea a carne prăjită de porc și a pătură de armată roasă de șoareci, aflată pe patul de campanie din colț.

Îi trebui un moment ca ochii să i se adapteze întunericului și să–l zărească pe bătrân. Stătea la o masă cu trei picioare, aplecat asupra unei cești de cafea, ca un câine care păzește un os câștigat cu greu, privind în ecranul cu purici al unui televizor alb–negru. Imagini fantomatice pâlpâiau înauntru și în afară. Nu se auzea nimic, cu excepția unui fâșâit static.

— Buna dimineața.

Bătrânul fornăi un „bine ai venit” printre firele de păr nazal.

—Servește–te. Îi făcu semn spre un ibric emailat de pe sobă. Nu–ți recomand frișca. S–a acrit peste noapte.

Raley păși peste cei trei câini, care zăceau nemișcați pe podea și se îndreptă spre frigiderul înghesuit între un dulap vechi de alimente și o masă de scris, care acum nu avea alt scop decât să adune praful și să reducă și mai mult spațiul din încăperea înghesuită.

Mânerul frigiderului fusese rupt probabil cu zeci de ani în urmă, dar dacă apăsai cu degetul exact pe chederul moale, puteai să–l deschizi.

— Ți–am adus niște somn. Raley puse pachetul învelit în ziar pe unul dintre rafturile de sârmă ruginită și trânti repede ușa, ca să nu iasă duhorile de frișcă alterată, amestecate cu celelalte mirosuri râncede.

— Mulțumesc.

— Pentru puțin.

Probabil cafeaua fusese fiartă de câteva ori și ajunsese de consistența melasei. Neavând frică s–o dilueze, Raley se gândi că era mai bine să renunțe.

Se uită la televizorul fără sonor.

— Trebuie să–ți reglezi antena.

— Nu este de la antenă. Am închis volumul.

— Cum vine asta?

Bătrânul îi răspunse cu una din obișnuitele sale hârâieli, ceea ce însemna că nu putea fi obligat să răspundă. Pustnic din proprie voință, trăise într–un exil autoimpus încă „de la război”, cu toate că nu precizase niciodată despre care război era vorba. Avea de–a face cât mai puțin posibil cu alți Homo sapiens.

La scurt timp după ce Raley se mutase în vecinătate, cei doi se întâlniseră în pădure. Raley privea ochii rotunzi ai unui oposum mort, când bătrânul apăru din dosul unui tufiș și–i spuse:

— Nici să nu te gândești.

— La ce?

— Să–mi iei oposumul.

Ar fi fost ultimul lucru la care s–ar fi gândit

Raley; să atingă trupul animalului umflat, bâzâit de muște, cu coada rozalie fără păr, degajând acel miros oribil. De aceea, își ridică mâinile în sus în semn că se predă și se dădu la o parte, pentru ca bătrânul desculț, în salopeta plină de pete, să–și ia prada din ghearele metalice ale capcanei.

— După cum tropăi pe aici, mă mir cum de nu te–ai prins în capcanele mele în locul oposumului, mormăi el.

Raley nu–și închipuise că trăia cineva pe o distanță de câteva mile în jurul cabanei pe care și–o cumpărase. Nu avea chef de niciun vecin, ca să nu mai vorbim de unul care să–i țină evidența venirilor și plecărilor.

Când se ridică bătrânul, genunchii lui protestară prin pocnete surde și trosnete, ceea ce–i aduse o grimasă pe chip și–l făcu să profereze un lanț de înjurături. Cu oposomul mort balansându–i–se într–o mână, bătrânul îl examină pe Raley de la șapca de baseball și fața bărboasă, până la tocurile cizmelor de motociclist. După ce termină inspecția, bătrânul scuipă sucul de tutun pe jos, pentru a–și exprima opinia față de ce văzuse.

— Fiecare om are dreptul să se plimbe prin pădure, zise el. Numai să nu calci prin capcanele mele.

— Mi–ar prinde bine, dacă aș ști pe unde se află.

Bătrânul îi zâmbi cu gura sa mare, cu buzele crăpate, expunându–și gingiile înnegrite de tutun, unde odinioară se aflaseră dinții.

— Ce spui? Încă chicotind se întoarse și plecă.

O să le găsești și singur, sunt sigur de asta. Raley îi auzi râsul mult timp după ce omul dispăru în frunzișul des.

În lunile care au urmat, au mai dat unul peste altul de câteva ori, din întâmplare, prin pădure. Cel puțin pentru Raley erau întâlniri întâmplătoare. Se gândea că bătrânul se lăsa văzut ori de câte ori avea chef sau dispărea când nu voia nici măcar să mormăie ceva ca răspuns la salutul vecinului său.

Într–o după–amiază toridă, se întâlniră chiar în ușa magazinului general din cea mai apropiată localitate. Raley intra, bătrânul ieșea. Se salutară. Mai apoi, când Raley ieși cu câteva pungi de cumpărături, îl observă stând pe un scaun aflat pe veranda umbrită a magazinului, făcându–și vânt cu pălăria de pai.

Acționând din impuls, Raley scoase o cutie rece de bere din pungă și i–o aruncă bătrânului, care, dovedind reflexe excelente, o prinse cu o mână.

Raley își așeză cumpărăturile în camionetă și urcă în cabină. Bătrânul îl privi cu suspiciune, văzând cum dă mașina în marșarier, apoi cum pleacă, dar Raley observă că nu desfăcuse berea.

Dimineața următoare se auzi o bătaie puternică în ușa lui Raley. Era prima oară când se întâmpla asta, așa că se apropie cu prudență de ușă. Îl văzu pe bătrân cu un vas ciobit de ceramică în care se afla carnea unui animal pe care Raley nu–l identifică. Se temea că era vreun stârv, pe care nici cei trei câini nu–l mâncaseră.

— Asta este pentru berea de ieri. Nu–mi place să rămân dator nimănui.

Raley luă vasul care–i fusese întins.

— Mulțumesc. Vizitatorul se întoarse și coborî treptele. Raley strigă după el. Cum te cheamă?

— Cine vrea să știe?

— Raley Gannon.

Bătrânul ezită, apoi mormăi:

— Delno Pickens.

Din acea dimineață, între ei s–a înfiripat o cvasi–prietenie, bazată pe singurătate și pe reticența în a interacționa cu ceilalți.

Valoarea totală a bunurilor lui Delno nu depășea o sută de dolari. Aducea mereu acasă câte ceva adunat Dumnezeu știe de pe unde, obiecte inutile, pe care nu avea la ce să le folosească. Cabana lui era sprijinită pe piloni, ca s–o ferească de eventualele inundații, când râul Combahee ieșea din matcă. Îngrămădise toate prostiile pe care le aduna sub structura casei, de parcă ar fi simțit nevoia unei fundații mai solide.

Toată zona din jurul cabanei era plină de resturi, cărora, desigur, nu le găsea vreo întrebuințare, din ce știa Raley. Pentru Delno, era mai importantă colectarea obiectelor decât valoarea lor.

Conducea o camionetă căreia Raley îi spunea Frankenstein, întrucât era confecționată din piese pe care Delno le asamblase singur, legate cu sârmă și cu bandă adezivă. Era un miracol pentru Raley cum reușea să pună în funcțiune acest mecanism, dar, după cum spunea Delno „, Nu e frumoasă, dar mă duce oriunde vreau să merg”.

Delno mânca orice. Orice. Orice putea doborî dintr–un copac, prinde cu o capcană sau pescui. Dar orice ar fi avut, odată ce se stabilise prietenia lor, bătrânul era dispus să împartă cu el.

În mod surprinzător, era foarte cult și familiarizat cu teme pe care, în ceea ce–l privește, nimeni n–ar fi crezut că le cunoaște. Raley ajunse să suspecteze că accentul provincial și vocabularul erau simulate. Ca și murdăria în care trăia, erau o formă de protest împotriva vieții pe care o dusese până atunci.

Dar indiferent cum fusese această viață anterioara, Delno avea un secret. Nu vorbea niciodată despre orașul copilăriei, despre părinții săi, profesie, copii sau nevastă. În afară de câinii săi, nu vorbea cu nimeni, în afară de Raley. Relațiile sale intime se limitau la un teanc de reviste cu nuduri, cu paginile îndelung frunzărite, pe care le ținea pe podea, sub pat.

Nici Raley nu împărtășise nimic personal cu Delno. Cel puțin nu în primii doi ani de când se cunoscuseră. Apoi, într–o seară, pe la apus, Delno a apărut în cabana lui Raley aducând două borcane Mason pline cu un lichid închis la culoare, pe care îl pusese chiar el la fermentat.

— Nu te–am văzut de vreo săptămână. Pe unde ai fost?

— Pe aici.

Raley nu avea chef de companie, dar oricum Delno se strecură înăuntru.

— M–am gândit că ai avea nevoie de o gură de ceva. Întinzându–i lui Raley unul din acele imposibile borcane cu resturi, adăugă: Dacă mă uit la tine, presupunerea mea se adeverește. Nu pari în apele tale. Te–am simțit de cum am început să urc treptele.

— Nu ești tocmai tu în măsură să judeci felul în care arată cineva și nici cum stă cu igiena personală.

— Pe cine ai sunat?

— Poftim?

— Gură mare aia de la casa magazinului. Aia cu părul ridicat, care poartă cercei lungi, care se clatină mereu. Mi–a spus c–ai fost acolo săptămâna trecută, cu mult mărunțiș și l–ai băgat în telefonul de afara. A spus c–ai vorbit câteva minute, apoi ai închis telefonul arătând ca și cum ai fi fost gata să omori pe cineva.

Te–ai urcat în mașină și–ai plecat fara ca măcar să–i plătești cumpărăturile.

Deschise unul din borcane și i–l întinse lui Raley, care mirosi conținutul, apoi scutură din cap și i–l înapoie.

— Așadar te întreb din nou, continuă Delno după ce trase o dușcă din borcan, pe cine ai sunat?

Soarele apuse înainte ca Raley să termine ce avea de spus. Până atunci, Delno golise ambele borcane.

Raley era epuizat emoțional, mental, fizic. Trecuse printr–un catarsis dureros, dar terapeutic. Își vindecase multe răni.

Nemaiavând ce spune și rămas fără suflare,

Raley se uită la bătrânul care–l ascultase ore întregi, fără să facă vreun comentariu. Pe chipul lui brăzdat de vreme, se citea o tristețe profundă. Pentru prima oară de când îl cunoștea, ochii îi erau goi și lipsiți de acea permanentă stare de veghe, iar Raley își dădu seama că scruta sufletul unui om care a trecut printr–o suferință greu de exprimat în cuvinte. I se păru că Delno Pickens a adunat toată murdăria și nedreptatea din lume și le–a concentrat în acea privire lipsită de speranță.

Apoi a oftat și într–una din acele rare ocazii când a realizat un contact fizic cu el, a întins mâna și l–a bătut pe Raley pe genunchi.

— Du–te și spală–te la subraț înainte ca duhoarea să mă facă să vomit lichiorul ăla bun. Între timp, o să–ți pregătesc micul dejun.

N–au mai făcut vreodată referire la ce–i spusese Raley în noaptea aceea. Ca și cum acea noapte lungă nici n–ar fi existat. Dar Raley n–a uitat niciodată privirea lui mohorâtă din dimineața aceea. Și în această dimineață, când își ridică privirea din cana cu cafea și–l privi pe Raley, chipul bătrânului purta aceeași expresie disperată.

— Ce este? Inima lui Raley se opri brusc și se gândi imediat: o nenorocire. Un 747 plin cu pasageri s–a lovit de un versant. Asasinarea președintelui. Un atac terorist de proporțiile celui din 9 / 11.

— Sper că nu faci nicio prostie acum, zise Delno.

— Ce s–a întâmplat?

După ce mormăi predicțiile sale gen „nu o să iasă nimic bun din asta”, Delno făcu un gest din bărbie spre televizor.

Raley se îndreptă spre aparatul vechi, răsuci butonul de sunet, apoi umblă la antenă, în speranța că va obține o imagine mai buna.

Imaginea rămase la fel de proastă, ca și sunetul, dar în câteva minute înțelese mai bine ce se petrecuse și de ce se temuse Delno să–i spună: Jay Burgess era mort.