Traieste clipa

Traieste clipa de Sandra Brown

Unu

Drumul i se păruse lung și chinuitor. Străbătu aleea marelui parc, la capătul căreia se ivi clădirea impunătoare, construită în stil victorian. Jenny Brynn opri mașina în dreptul fațadei albe. Amintirile nemiloase ale unui trecut mult prea îndepărtat se treziră din nou revăzînd această casă imensă, ce făcuse parte din viața ei. Rămase nemișcată cîteva clipe, incapabilă să deschidă portiera mașinii.

Ridică din nou privirea spre clădire. Totul era neschimbat. Pînă și ferestrele camerelor erau deschise, la fel ca întotdeauna. Perdelele de dantelă dansau grațios în bătaia vîntului. Obloanele din lemn lăcuit străluceau sub razele aurii ale soarelui de vară, iar înaintea porticului de la intrare, se desfășura același covor lung, verde.

Jenny coborî și se apropie de ușă emoționată. Recunoscu ciocanul din bronz și tresări auzind zgomotul surd al metalului ce izbea batantul de lemnul ușii. Înțelese atunci că acest sunet fusese prezent mereu în visele sale, deși îl credea de mult timp uitat.

Era îmbrăcată cu un costum de mătase viu colorată, al cărui pantalon larg îi dădea o alură elegantă; totuși, se simțea stingheră. Trase adînc aer în piept, vrînd parcă să prindă curaj. Din casă nu răzbătea nici un zgomot. O clipă se gîndi că ar fi mai bine să plece. Va spune că nu a găsit pe nimeni și că a plecat fără să mai insiste. Tînăra femeie ridică din umeri și bătu pentru a doua oară în ușa masivă. Lovitura Răsună din nou, însă, de această dată, auzi păși pe coridor îndreptîndu-se spre ușa de la intrare. Tresări.

Îi deschise o femeie înaltă, guvernanta dintotdeauna a familiei Graham-Johnson. Jenny recunoscu în sinea ei că, deși trecuse mult timp, femeia nu se schimbase deloc.

— Domnișoară Jenny, a trecut atît de mult timp de cînd..., murmură surprinsă guvernanta, rugînd-o să intre. Sînt atît de fericită că vă revăd!

Jenny tremura și încerca cu greu să-și găsească cuvintele. Surîsul lui Melanie, care închisese ușa în urma ei, o mai relaxă puțin.

— Bună ziua, răspunse ea într-un sfîrșit, cu voce scăzută. Am trecut să te văd...

— Desigur, reluă Melanie, înainte ca ea să fi avut timp să termine. Ray vă așteaptă în biroul bunicului său. Ar fi trebuit să spun propriul birou, dar după atîția ani..., spuse guvernanta cu un aer trist.

Jenny o urmă pe Melanie pe scara care, la fel ca altădată, avea același miros ciudat de ceară și lămîie. În timp ce urca treptele din lemn alb, se strădui din răsputeri să-și stăpînească lacrimile. Cel mai mic obiect, cel mai ascuns ungher al acestei case, îi răscolea dureros amintirile. În momentul în care au ajuns pe palier, guvernanta rosti:

— Domnișoară Jenny, dacă nu vă supărați, nu v-aș mai conduce mai departe... Cunoașteți drumul... În momentul în care ați sunat, tocmai puneam pîinea în cuptor...

— Încă mai coci singură pîinea? întrebă Jenny, care nu uitase nici o clipă mirosul de pîine caldă ce umplea, cîndva, vechea bucătărie, în fiecare după-amiază.

— Sigur! întotdeauna mi-a făcut plăcere să frămînt aluatul... Iar Ray a adorat pîinea făcută de mine, așa că...

Melahie îi zîmbi tandru și, dacă Jenny nu s-ar fi stăpînit, ar fi strîns-o în brațe pentru a o săruta.

— Am uitat să vă spun, continuă guvernanta, după moartea domnului Graham, Joan a plecat, iar Ray a trebuit să angajeze o nouă secretară. Veți vedea, este adorabilă!

Zîmbetul lui Jenny îngheță dintr-o dată, în timp ce mergea pe culoarul ceruit ce ducea la biroul stăpînului casei.

Secretara era într-adevăr o tînără drăguță, cu ochii albaștri, așezată la un birou ce părea prea mare pentru ea.

— Bună ziua! Dumneavoastră trebuie să fiți Jenny Brynn, rosti ea pe un ton vesel. Mă numesc Donna Stevenson și sînt noua secretară a lui Ray. Sînt foarte bucuroasă să vă cunosc personal. Am auzit atîtea despre dumneavoastră! De altfel, e curios că într-un oraș atît de mic ca Rairoard City nu ne-am întîlnit niciodată... Și-apoi, sînteți o celebritate de cînd ați expus la galeria Drek. Îmi place foarte mult arta dumneavoastră; este ceva între vitraliu și pictură pe pînză! Vă simțiți mai mult pictor sau maestru sticlar?

Jenny fu impresionată de debitul verbal ăl secretarei. Bîlbîi cîteva cuvinte în semn de răspuns, dar Donna reîncepu să vorbească:

— În orice caz, sper că ne vom mai revedea. Ați venit să-l vedeți pe Ray, nu?

În timp ce Jenny se întreba nedumerită dacă nu cumva Ray îi făcea secretarei confidențe, aceasta se răsucise pe călcîie și deschisese ușa biroului, anunțînd dezinvolt;

— Domnule Johnson, a sosit Jenny...

Privind ușa care se închidea în urma ei,

Jenny avu senzația că i se va face rău. Se simți cuprinsă de teamă, dar înaintă spre fereastra lîngă care se afla biroul.

— Jenny! rosti Ray surprins.

Timbrul cald al vocii masculine o aruncă pe Jenny din nou în trecut. Îl privi pe Ray fără să scoată o vorbă. Ochii lui cenușii erau la fel de frumoși. Părul său auriu îi încadra fața ale cărei trăsături pierduseră doar amprenta copilăriei. Jenny regăsi în spatele zîmbetului său acel farmec nedefinit al adolescentului de odinioară, astăzi un bărbat atrăgător, cu umeri lați, puternici. Vîntul și soarele înăspriseră pielea aventurierului Ray, al cărui ten bronzat era pus în valoare de un pulover bleumarin.

Jenny recunoscu în sinea ei că era mai atrăgător și mai frumos ca niciodată. Își aminti clipa în. care o părăsise. Trebui să facă un efort pentru a-și ascunde tulburarea; inima îi bătea gata să-i spargă pieptul. Se așeză în fotoliul din fața biroului și spuse cu aer detașat:

— Ray, bănuiesc că ai un motiv clar pentru care ai dorit să mă vezi. Despre ce este vorba?

Ray primi vorbele ei cu un surîs ce părea să spună: «Nu te-ai schimbat deloc, Jenny.»

— Dorești puțină cafea? întrebă Ray cu voce tare.

— Nu, mulțumesc, răspunse Jenny.

Era așezată picior peste picior, pe marginea unui superb fotoliu din piele, cu mîinile pe genunchi, părînd nerăbdătoare să afle motivul pentru care îi telefonase Ray.

— Beau, într-adevăr, multă cafea, mărturisi Ray, în timp ce-șt turna o ceașcă de cafea, vrînd parcă să spargă tăcerea ce se lăsase între ei doi.

— A bea cafea nu este un viciu chiar atît de groaznic, replică Jenny, cu o ușoară malițiozitate în glas. Oricum, ai altele mult măi grave, bătrîne Johnson!

Pentru amîndoi, secundele deveniseră insuportabile. Ray își încruntă sprîncenele, amintindu-și că, din clipa în care o părăsise, Jenny nu-i mai spusese niciodată pe nume, așa cum făcuse în clipele lor de dragoste.

— De ce-mi spui așa? murmură el. Știi că îmi place mult să te aud rostindu-mi numele... Da... Probabil că îți par idiot...

— Ray, las-o baltă! Despre ce este vorba? .

— Nu te-ai schimbat deloc, Jenny. Ești la fel de încăpățînată... Dar nu te-am întrebat ce mai face fratele tău?

— Michael face foarte bine, mulțumesc, răspunse Jenny pe un ton ce trăda mîndria unei surori mâi mari. Este violonist și, din toamnă, urmează cursurile școlii Juillard, Dar nu-ți cunoșteam acest interes pentru Michael...

— Mă interesează pentru că e fratele tău și... cred că nu ți-a fost deloc ușor să porți o asemenea responsabilitate pe umeri…

— Johnson, află că umerii mei sunt puternici, asta pentru cazul în care n-o știai... Au fost și banii de la asigurare, care m-au ajutat.

— Ți-ai vîndut casa?

— Oricum era prea mare...

— Totuși însemna mult pentru, tine... Am fost fericiți acolo... amîndoi...

— Viața e făcută din astfel de hotărîri, pe care, uneori, e bine să le iei...

Jenny pronunță aceste ultime cuvinte cu o tristețe nedisimulată. O amintire o tulbură deodată: imaginea lui Ray strîngînd-o tandru în brațe și ea simțindu-se protejată la pieptul lui. Fiind fericită. Tînăra femeie își alungă repede acest ultim gînd, făcînd eforturi pentru a-l asculta pe Ray.

— Nu mai primisem nici o veste de la părinții tăi, pînă în momentul tragicului accident de pe autostradă.

Jenny nu dorea să evoce trecutul. Nu mai era o fetiță și se schimbase mult de la moartea părinților săi, uciși de un șofer beat, cînd se întorceau acasă.

— Și tu, Ray, trebuie să fi trecut prin momente dificile, spuse Jenny încet.

— Da, a fost foarte greu. Îți mulțumesc că ai venit la înmormîntarea bunicului meu. Eram prea tulburat Ca să-ți vorbesc, la cimitir, dar prezența ta m-a mișcat mult.

Ray aproape că leșinase aflînd că bunicul său, Graham, avusese lin atac. Era ca și cum, crezîndu-și bunicul nemuritor, el ar fi rămas un băiețel. Bătrînul Graham îl părăsise la 'peste optzeci de ani, dar nici astăzi Ray nu se putea obișnui cu ideea. Se trezise brusc singur, înfruntînd viața, cu toate capcanele și necazurile ei.

— Melanie a rămas cu tine? întrebă Jenny.

— Da. Pretinde că am nevoie de ea și cred că are dreptate, răspunse Ray cu un aer filozofic.

— Tu n-ai nevoie de nimeni! exclamă violent tînăra femeie, ca și cum tensiunea acumulată de cînd intrase în birou s-ar fi descărcat într-o clipă.

— Crezi cu adevărat ceea ce spui? întrebă Ray, rănit de violența lui Jenny.

Ea preferă să nu răspundă și își fixă privirea pe rafturile de cărți ce tapisau pereții încăperii.

— Cred că nu este adevărat, Jenny. Și tu ești prima care ar trebui să o știi, adăugă el.

Tonul lui Ray devenise brusc mai serios și mai trist. Jenny nu știa ce atitudine să adopte. Își regretă cuvintele, spuse special pentru a-l răni pe Ray. Totuși, nu dorea să transpară nici o compasiune pentru omul pe care TI iubise atît de mult. «Trecutul este mort, își repeta pentru sine, fiu are nici un rost să fac să renască sentimentele de altădată.»

Chiar în clipa în care gîndea asta, își dădu seama cît de mult era atrasă de bărbatul, care, de după biroul său, o observa în tăcere. În cameră, o rază de soare pătrunse prin perdelele albe.

— Pentru că vorbim despre a avea sau nu nevoie de alții, voiam de mult timp să te întreb cum ai suportat teribilele ambuscade în care ai căzut în timpul sejurului tău în Egipt?

— Cum ai aflat de asta? întrebă Ray. Din cîte știu, ziarele n-au vorbit...

— Nu, dar în timpul călătoriilor tale, eu și bunicul tău ne vedeam des. Nu știu cum se făcea, dar întotdeauna aveam știri, despre tine...

«Deci, își spuse el, ea a continuat să primească noutăți. Nu a putut să uite.»

— Cred, spuse Ray, că nu am fost niciodată atît de aproape de moarte ca în acea zi de mai, la Cairo. Cînd cei doi marinari au venit să mă scoată de acolo, am înțeles cu greu ce mi se întîmplase. Trebuie să recunosc că, din ziua

aceea, privesc viață cu alți ochi.

— Ray, putem să ne întoarcem la motivul pentru care m-ai chemat? întrebă sec Jenny, privindu-și ceasul.

— Bineînțeles, dar trebuie mai întîi să-mi promiți că nu vei rîde...

— Nu sunt într-o dispoziție prea veselă, replică Jenny coborîndu-și privirea.

— Uite, aș vrea să-ți comand un portret pictat pe sticlă. De aceea te-am chemat.

— Bine, un portret pe sticlă. Ai cui? întrebă imediat Jenny.

— Aici se complică lucrurile, adăugă Ray. Aș vrea să faci portretul lui...îți amintești de Beauregard?

Jenny îl fixă o clipă cu privirea, apoi izbucni într-un rîs zgomotos.

— Vrei ca eu să fac un... portret al acelei păsări oribile, fără pene?

— Mi-ai promis că nu vei rîde

— Da, răspunse Jenny între două sughițuri, dar nu știam ce ai de gînd să-mi propui.

— Știi, bunicul era înnebunit după această pasăre, reluă Ray, încercînd să fie serios. Ar fi o idee frumoasă...

Cu siguranță, Ray nu credea nici el prea mult în această stratagemă, dar se prinsese în joc, continuînd să vorbească despre atașamentul bătrînului Graham pentru pasăre, descriind chiar cum ar vedea el portretul. Gluma îi plăcea cu atît mai mult cu cît provocase rîsul lui Jenny. Bineînțeles, după șapte ani, nu putea să spere că, la fel ca în basmele cu zîne sau în tragediile grecești, femeia pe care o iubise atît va fi mereu acolo, așteptîndu-l să se întoarcă. Dar plănuise de mult această întîlnire, nu pontează pentru ce motiv, și acum încerca să reînceapă totul cu ea, să plece de la zero, pentru a regăsi dragostea nebună de la douăzeci de ani.

Jenny redeveni brusc serioasă.

— Mă tem că trebuie să refuz această comandă atît de specială, Ray! Eu nu fac portrete de păsări!

Jenny își luă poșeta din piele roșie pe care o lăsase lîngă fotoliu, se ridică și se îndreptă spre ușă.

— La revedere, Johnson! spuse ea.

Așezat în spatele biroului, Ray o privi cum se îndreaptă spre ușă. Într-o fracțiune de secundă, înțelese că, dacă nu face un gest, dacă nu pronunță un cuvînt, tînăra femeie va trece pragul, ieșind din viața lui pentru totdeauna.