Un necaz nu vine niciodată singur

Un necaz nu vine niciodată singur de Sandra Brown

CAPITOLUL 1

Din locul ei aproape de fereastră Samantha Taylor își întoarse privirea spre după-amiaza mohorâtă.Cerul era de un cenușiu amenințător și rece.Era începutul lui octombrie, dar se simțea aerul înghețat al iernii.Nu departe, în centru, se vedeau clădirile înghesuite înfruntând parcă vântul, pentru care orașul Chicago era atât de renumit.Pe stradă, într-o liniște profundă, o rafală de vânt făcu să stârnească un vârtej de praf.Sunetul strident al clopoțelului anunță ultima oră de curs.În același timp ușa biroului se deschise.

-Aici erai, se auzi o voce dezgustător de voioasă.Aceeași Francesca Lombardi, semnată, ștampilată, și livrată.

Samantha își întoarse capul.Se uita la foaia care tocmai îi fusese aruncată pe birou de parcă văzuse o muscă în supă.

-Cred că ar trebui să-ți mulțumesc.Și simulă un zâmbet jalnic.Ce-ai zice de o plimbare la ora asta?

Lou Rawlius se întoarse surprinsă.Înaltă i durdulie, cu părul cărunt, Lou era unș adevărat dar ceresc pentru consilierii i profesorii de la Lincoln Juniorș High.Mânecile bluzei erau ca de obicei șifonate și suflecate la întâmplare până la cot.O pereche de ochelari roz atârnau pe pieptul ei mare.În doi ani de când Samantha se alăturase conducerii nu-i văzuse încă ochelarii puși acolo unde le e locul, pe vârful nasului.Lou tratase pe toată lumea cu căldură sufletească, dar ea nu era proasta nimănui...era doar sinceră.

În acel moment sprâncenele-i aspre se adunară deasupra nasului.

-E vreo problemă? întrebă Lou cu sinceritatea dintotdeauna.Ultima oară a venit Frankie Lombardi și a fost o tăcere ca de mormânt.Au intrat câțiva copii în birou ca și cum urau această lume împreună cu cei ce o alcătuiau și au plecat așa cum au venit.Sunt tentată să-mi acopăr urechile de teama că voi auzi vase spărgânduse și țipete zdruncinând fereastra.Dar tu, îi spuse Lou făcându-i cu ochiul, tu ai mângâierea lui Mida.

Asta e părerea ei, gândi Samantha plictisită.Lou avea dreptate când spunea că nu întotdeauna copiii așteaptă cu nerăbdare întâlnirea cu cei din conducere.Unii par speriați.Alții sunt lipsiți de interes.Alții lasă impresia că sunt pregătiți de luptă.Samantha avea mai multe roluri.Era mentor, sfătuitor, confident și, uneori, partizan al disciplinei.

-Îmi este teamă că nu sunt pe aceeași lungime de undă cu Frankie Lombardi, a spus ea pe un ton ursuz.Nimic din ceea ce fac nu-mi reușește.Nu ăsta era adevărul, a adăugat ea încet.Încercase cu blândețe.Fermitate.Gentilețe și sinceritate.Domnul Wells, directorul, credea că fata ar putea discuta mult mai bine cu o femeie.El spera ca Samantha să reușească să se apropie de ea într-un fel sau altul să-i afle necazul.Dar nimic nu se schimbase.

Ea nu avusese nici o explicație pentru purtarea lui Frankie.Chiar dacă Frankie nu se purtase exemplar în școala generală, nu crease atâtea probleme ca acum.Samantha dorea să afle care este cauza, dar Frankie nu o ajuta deloc.

Lou își dădu capul într-o parte.

-Ce-a mai făcut de data asta? Un alt răspuns obraznic? O privi.

-Doamna Phillips a spus că dacă se mai întâmplă o dă afară din clasă.

Samantha își trecu degetele prin părul blond ca aurul, ondulat, moale și strălucitor de pe umeri.Deja o mutase dintr-o clasă în alta.Nu voia să fie nevoită să o mai facă iar.

-Să vezi și să nu crezi! a admis ea.Săptămâna asta nu am avut nici o plângere din partea profesorilor ei.Neașteptat bufni în râs când Lou își împreună mâinile și își închise ochii deschizându-i apoi larg în semn de mulțumire.Dar, a adăugat ea, se pare că Frankie a început să-și extindă preocupările.

Lou își arcui sprâncenele într-un mod întrebător.Samantha îi făcu un semn elocvent.

-A furat bani din casa de înregistrare a unui magazin.Lou fluieră.

-Și cum a reușit să scape? Samantha își scutură capul.

-Nu a reușit.A fost declarată vinovată și urmează să se întâlnească cu un ofițer de eliberare condiționată.Vrea ca prima întâlnire cu Frankie să aibă loc la școală.

Situația nu era deloc obișnuită, dar Lou își trosni degetele.

-Deci de aceea a sunat, murmura ea.Nick...nu, Vicent.Nu - știu - cum - Larusso, adăugă tânăra femeie.Samantha se schimonosi.De obicei nu era predispusă să judece pe cineva, dar domnul Vicent Larusso îi displăcea.Convorbirea de ieri la telefon fusese scurtă și deloc plăcută.Nu fusese nepoliticos, dar era repezit și direct.Nu era bărbatul care să vorbească deschis.În momentul în care ea ridicase receptorul avusese viziunea unui balaur scoțând flăcări.

Lou începu să vorbească și asta o făcu să nu se mai gândească la el.

-Vorbești de lup, o avertiză ea, și iat-o că vine.Cu o smucitură bruscă a capului arătă spre coridorul din fața biroului.Privirea Samanthei urmări ultima ușă deschisă.Sigur, era Frankie Lombardi, cu expresia ei deschisă și beligerantă.Comportarea ei era rigidă ca un marș supus.Lou zâmbi răutăcios. -Mai bine ți-ai ascuți sabia.S-ar putea să ai nevoie de ea.Se dădu înapoi când Frankie intră și, apoi,în liniște ieși.

Erau singure.Frankie se opri în pragul ușii, ochii ei negri luminând în momentul în care întâlni privirea Samanthei.Samantha își îndreptă umerii și îi observă expresia pierdută și abătută a feței.Parcă se măsurau din cap până-n picioare -greutatea, înălțimea, măsurile.Frankie fu prima.Un baschet uzat lovi podeaua inegală.Începu să vorbească fără să se uite spre Samantha.

-Mi s-a spus că vreți să mă vedeți, murmură ea.

-Da, confirmă cu plăcere.Îi făcu semn să se așeze pe unul din cele două scaune din fața ei.Frankie așteptă până când Samantha se așeză la birou și apoi se aruncă pe scaunul de lângă fereastră.Caietul căzu pe podea, făcând un zgomot nostim.Buzele Samanthei tremurau.Frankie tocmai confirmase ceea ce știa deja - această întâlnire urma să fie la fel de dificilă ca și celelalte - și trecuseră patru luni.Samantha oricum știa rezultatul.Lincoln Junior High era situat într-un loc unde totul se schimbase rapid; la fel ca toți ceilalți vecini ai Chicago-ului, , era un oraș în interiorul orașului.Brutăria din colț devenise acum un restaurant-bar prosper.Un hotel dărăpănat fu înlocuit cu o casă mare, boierească din cărămizi.Era o legătură între nou și vechi, generația nouă menținându-și pretențiile.Și această legătură urma să fie purtată de copiii lor.

Complicând acest lucru, problema era că elevii claselor a șaptea și a opta ajunseseră la pubertate.Erau puternic influențați de inocența copilăriei, nefiind încă adulți.Se schimbau atât fizic cât și psihic; unii dintre ei suportau foarte bine aceste schimbări.

Exista proverbul <ouă clocite la Lincoln>, dar asta nu o împiedica să le spună că în ciuda vocii blânde și a zâmbetului permanent de pe buzele ei, nu ezita să dea tot ceea ce avea mai bun.încă nu avea puterea să o așeze pe Frankie Lombardi alături de ceilalți.Respiră adânc.Nu, gândi ea.Nu voia să renunțe la Frankie...și nu ar fi lăsat-o nici pe ea să renunțe.

Deschise dosarul maro adus de Lou întrebându-se încă o dată cum putea oare să se apropie de fată.Numele FRANCESCA LOMBARDI îi apăru în față scris cu litere negre i îndrăznețe.încerca să zâmbească.Nu-și putea imagina pe nimeniș strigând-o Francesca.Îi plăcea mai mult Frankie.Pentru aliura băiețească, cu părul negru și ciufulit și cu pistrui de-a lungul nasului și obrajilor.Frankie era cel mai potrivit nume.Samantha o privi și își încrucișa mâinile pe birou.Se hotărî să netezească drumul ușor, încercând să mai înveselească atmosfera.

-Frankie, gândi ea cu voce tare, ai venit atât de des pe aici încât încep să cred că ar trebui ca numele tău să fie pus alături de al meu pe plăcuța de pe ușă.

Frankie nu văzu nimic nostim în asta.își schimonosi chipul.Pentru început nu zise nimic.Samantha era frustrată.Bine, spuse ea încet.Dacă vrei să jucăm după regulile tale, atunci să începem.

-Știți, nu-i așa?Vocea lui Frankie o făcu să tresară.Ochii ei negri o străpungeau pătrunzând într-un mod neînduplecat.Parcă o acuza.Samantha se hotărî să ignore acest lucru.

-Despre furt? Da, știu.Este unul din motivele pentru care te-am chemat.

Privirile li se întâlniră.Samantha continuă sa o privească prelungind tăcerea.Purtarea lui Frankie nu era ostilă, dar i se putea vedea pe chip răceala - aproape defensivă.

-Nu văd ce legătură aveți dumneavoastră! murmură într-un final fata.

Se uita în altă parte.Își fixa privirea chiar într-un punct din spatele umărului Samanthei.Samantha se încruntă.

-Crezi că nu-i treaba mea,că-mi bag nasul unde nu trebuie? Poate nu-ți dai seama, Frankie, dar tot ceea ce se întâmplă în afara școlii afectează foarte tare ceea ce se întâmplă în interiorul școlii, și asta contează. în momentul în care termină de vorbit Samantha își mușcă limba.Frankie nu ar fi răspuns provocării.Dar exista posibilitatea să se interiorizeze și mai mult.

Samantha dorea să dărâme zidul dintre ele, nu să-l construiască.

Se plimba prin încăpere lăsându-se apoi peste colțul opus lui Frankie.Consideră că trebuie să înlăture celelalte zeci de remarci înainte de a pune capăt acestei discuții.

-Știu, tu crezi că te-am chemat aici pentru a-ți da o lecție, să-ti spun cât de dezamăgită sunt că ai putut face un asemenea lucru, făcu o mică pauză.Ei bine, aș putea să-ți spun ceea ce tu aștepți să auzi.Aș putea să te lovesc peste mâini și să fac și alte lucruri neplăcute, dar cred că ar fi mai bine să așteptăm până la întâlnirea cu ofițerul.Urmă o pauză.Trebuie să apară în orice moment.

Pentru o clipă Frankie păru mirată.

-Vine aici?Samantha își șterse picăturile de sudoare de pe frunte.

-Da.Vrea să ne întâlnim toți trei aici.Te-am chemat și te-am rugat să vii mai devreme pentru a afla ce te frământă în ultima vreme.Dar, ca de obicei, încercarea de a afla era în zadar.Frankie rămase în continuare pe scaunul ei.

-Nu mă frământă numic, spuse ea supărată.

-Nu? Buzele-i începură să-i tremure într-un mod imperceptibil.Cu o răbdare forțată luă dosarul și i-l puse m fața.AICI scrie cu totul altceva, Frankie.Prezența de anul aceasta la școală lasă de dorit.Frankie își ridică brusc capul.

-Am avut de fiecare dată scutire de acasă accentua ea cu tărie.

Samantha nu-și putu stăpâni scepticismul.Frankie nu era primul copil care falsifica scutirile și probabil nu era nici ultimul.Secretara încercase să ia legătura cu mama ei, dar fără succes pentru că nu exista nici un telefon.

-Se poate, spuse ea cu hotărâre, dar asta nu este singura plângere împotriva ta.A trebuit să-ți schimbăm ora de gimnastică după ce am aflat că ai fost acuzată de furt.

-Nimeni nu va dovedi că am furat ceva!

Nu, gândi cu tristețe Samantha.Dar din nefericire avea propriile-i suspiciuni. -Mai ai și altele, îi reaminti ea.Profesorii tăi se plâng că nu ești atentă la ore.Discuțiile tale...

-Dacă vă referiți la cearta mea cu Melissa Stone -ridică cu furie tonul - ea a început.Zicea că e mai bună decât mine și m-am săturat să tot aud asta.

Melissa Stone, aprobă încet Samantha, era un copil insuportabil și îngâmfat.Dar păstra un moment de victorie pentru vehemența lui Frankie.Acum ar fi putut să se agate de orice.Sinceritatea lui Frankie avea izul unei sfidări indignante, dar acest lucru nu o deranja.S-ar fi putut descurca cu antagonism.Dar.această reacție era mai bună decât nici una.

-Știu că nu e ușor să întorci și celălalt obraz, spuse Samantha cu blândețe, și nu spun că ar trebui.Dar ar fi mult mai bine decât să te cerți.Făcu o pauza.Iți creezi o reputație de copil problemă, Frankie.Asta vrei?

Nu a răspuns.In timp ce Frankie continua sa o privească pătrunzător, Samantha așteptă cu nerăbdare un răspuns.Era conștienta de ceea ce reprezenta ea pentru fată - o femeie exagerat de confidentă care o domina.Dar nu voia să devină o figură autoritară ce investiga i acuza.Dorea ca Frankie să o respecte nu să seș teamă de ea.

-Știi, remarcă, aceste mici discuții trebuie să înceteze.Voi termina cu toată vorbăria.Cu siguranță vei fi bucuroasă să nu-mi mai auzi vocea.

Frankie nu reacționa.Oricum reacția pe care o dorea - bună, rea, de indiferență - era cu totul absentă.Ochii negri continuau să o privească.Nici măcar nu clipea. Triumful ei se dovedise a fi de scurtă durată.Samantha se liniști și se așeză la birou.Urmă o întrebare pusă pe un ton plin de curiozitate.

-Îți sunt antipatică, Frankie?Pentru o secundă fata păru la fel de tăcută ca și până atunci, dar apoi dădu din umeri.

-Îți este frică de mine?Frankie își ridică bărbia spre cer.Se apără cu hotărâre.

-Nu mă tem de nimeni!Și cu asta-basta, gândi Samantha cu un umor ostil.Micuța fată începu să vorbească serios, își mușcă buzele ca să nu râdă.

-Spune-mi ceva, Frankie.Locuiești cu mama ta? Afirmă plecându-și capul.Samantha suspectase acest lucru de când observase că în dosar nu era menționat numele tatălui.Se juca cu timpul sperând că Frankie va da cât de puțin bariera dintre ele la o parte.Dar ea se menținea rigidă.Samantha îi crease o zvâcnire în adâncul inimii.Pe de o parte, ea nu putu să observe decât pantalonii peticiți în genunchi - care erau mai scurți decât trebuia.Bluza ei de trening albastră era zdențuroasă i decolorată peste tot.Pe de altă parte ea realiză căș întrebările îi displăceau lui Frankie și încercă să fie mai atenta la tot ce spunea. -Ai frați, surori? Afară, o puternică rafală de vânt acu geamurile să răsune.în micul birou totul își pierdu farmecul.Samantha încă nu era pregătită să renunțe, încercă să continue.

-Sunt curioasă, adăugă ea.Ai frați, surori? Frankie dădu din cap în semn că nu. -Doar noi două, eu i mama.Vorbise în silă.Samantha încetă pentru moment să oș mai privească.Trimisese o scrisoare mamei ei de mai bine de o săptămână.Dar nu primise nici un răspuns, ceea ce o făcu să creadă că nu o interesează câtuși de puțin soarta fiicei.Dar exista ceva în expresia feței, ceva ce o puse pe gânduri...

-Ce-a zis mama ta când a auzit că ai început să furi?

Pentru puțin timp Frankie fu șocată, apoi, brusc, își privi genunchii.Samantha îi putu vedea o urmă trecătoare de rușine.începu să tragă de pantaloni.într-un târziu își ridică ochii.Samantha observă poziția rigidă a umerilor ei subțiri.

Neîncrederea i se putu citi pe chip.

-Frankie, spuse ea încet.Sunt îngrijorată din cauza ta.Vreau să te ajut și să aflu de ce ai decăzut atât de mult în ultimul timp.Ești o fată inteligentă.Ești prea deșteaptă pentru asemenea lucruri.Ea ezită controlându-și cu atenție sentimentele.

-Știu că unii copii intră în bucluc din mai multe motive.Pentru a se distra, sau poate pentru a le face părinților în ciudă.Sau poate, doar din lipsă de preocupare.Urmă o pauză în care respiră.Nu te pot ajuta până nu aflu ce te frământă, care e problema ta.

Își ținu respirația așteptând cu nerăbdare un răspuns.Frankie o privea straniu.Samanthei îi era frică să spere că în sfârșit a reușit să ajungă la ea, la sufletul ei.Dar nu reușise.Privirea ei o îngheță.Sări în picioare și se învârti în jurul scaunului.Degetele-i subțiri apucară spătarul scaunului cu o furie cumplită încât încheieturile i se albiră.

-Credeți că nu sunt bună de nimic, domnișoară Taylor.Aveți impresia că nu știu asta? Furia ei era legată de un resentiment nebun.Spuneți că vreți să mă ajutați.Ei bine, eu știu mai bine.Și stiu și de ce.Pentru că asta e meseria dumneavoastră, domnișoară Taylor, atâta tot! Dacă aș ieși acum pe ușă nu v-ați mai gândi la mine decât dacă ați fi nevoită iar să vă deranjați pentru mine.

Samantha îi înfruntă furia cu mare calm.în sinea ei se mira cum de reușea să se stăpânească, întotdeauna se mândrise cu calmul ei, dar Frankie depășea orice limită.

-Dacă aș fi crezut că nu ești bună de nimic, Frankie, n-aș mai fi fost aici ca să vorbesc de una singură în zadar.Crede-mă, mai am și alte lucruri de făcut.Vorbea încet, dar cuvintele creau un impact dureros.

Respiră adânc i numără până la douăzeci, pentru că zece nu era îndeajuns.ș -Mai mult de atât n-ai putea greși, dar se pare că asta va trebui să descoperi singură.Făcu un semn spre scaun.Acum, te rog să stai jos!

Se așeză.Era prea năucită ca să opună reziztență.Pentru o fracțiune de secundă uimirea i se oglindi pe chip Samantha nu avea nici un motiv să se bucure.Știa că va trebui să ri te aproape totul pentru a reu i să ajungă la Frankie.Tâmpleleș ș începură să o doară.Și le masă și apoi se întoarse spre fată.

-Îmi pare rău că a trebuit să se întâmple așa, vorbi ea încet.Vreau să te ajut, dar tu nu faci decât să îngreunezi situația amândurora.

Frankie privi în jos, spre genunchi.Picioarele ei erau băgate sub scaun pregătite parcă de fugă.Samantha habar n-avea la ce se gândea ea, profilul fiindu-i umbrit.Samantha realiza faptul că Frankie ar fi putut nărui totul dacă ar fi plecat.

Era un drum lung până jos...dar urcușul era i mai lung.ș

Fără să-și dea seama Samantha începu să se miște.Se opri lângă ea și-și puse mâna pe umărul ei.Frankie se încorda, dar Samantha n-o băgă în seamă.

Îi vorbi încet, aproape implorând-o.

-Sunt dispusă să îmi înlătur îndoiala, Frankie.Vreau să am încredere în tine.Poți să faci i tu același lucru pentru mine?ș

Pe neașteptate atmosfera se liniști.După mult timp Frankie o privi cu ezitare.Gâtlejul Samanthei se încorda ciudat.în momentul acela fu cuprinsă de o mulțime de sentimente.îi observă mândria, un noian de sentimente - durere iș confuzie în același timp.Acceptarea deprimată care urmă o străpunse ca un cuțit.

Ochii fetei erau triști.

-Eu...își drese glasul și Samantha realiză cât de greu îi era.Cu vocea aproape stinsă continuă.Voi încerca.Samantha se simți ușurată.

-Asta e tot ce doream.Într-adevăr era mai mult decât sperase.Câștigase bătălia, nu războiul.Telefonul începu să sune.Ridică receptorul și răspunse.Era Lou.

-Domnul Larusso este aici. Nici nu clipi.Domnul Larusso, gândi ea cu înverșunare, ar fi putut să mai întârzie puțin.Inca nu terminase cu Frankie.

Cât timp vorbi cu Lou nu-și luă ochii de la Frankie.

-Spune-i, te rog, că-l voi primi în câteva minute.Dar timpul atât de mult dorit păru neînsemnat.Se hotărî să mai facă ceva săpături pentru a afla câte ceva despre viața ei de acasă.Dar, încă o dată, Frankie strâmbă din nas.Răspunsul ei - când se hotărî să mai spună ceva - fu monosilabic i răutăcios.Simțea cu,ș siguranță că Samantha încerca să afle mult mai multe.Samantha știa că n-ar mai fi ajuns nicăieri dacă îi mai punea câteva întrebări.

Suspinând de supărare o sună pe Lou și o rugă să-l invite pe domnul Larusso înăuntru.Poate că el ar fi reușit acolo unde ea dăduse greș, recunoscu cu asprime. încă mai ținea receptorul în mână când ușa se deschise.Se întoarse întâlnindu-l pentru prima oară pe ofițerul de eliberare condiționată.

-Samantha Taylor? Mă numesc Vince Larusso.înainta să dea mâna cu ea.

Strângerea de mână fu scurtă; degetele abia se atinseseră, acest lucru neliniștindo.I se păru înalt și puternic.Biroul părea atât de mic.Ea era prea înaltă pentru o

femeie, aproape un metru și șaptezeci și șase.Dar pentru a-i vedea ochii trebuia să-și ridice puțin capul.Dacă pentru ea părea înalt, atunci pentru Frankie cum era?Biata Frankie, era cea mai mică fată dintre toate clasele a «pta...Nu-i trebui mult să constate că gulerul negru al hainei nu era căptușit.Și nici nu semăna cu balaurul pe care ea și-l închipuise.Culoarea părului era închisa, mai închisă ca a lui Frankie.îi dădu în iur de treizeci de ani Ochii erau de un căprui deschis, aproape aur.Trasaturile îi erau bine conturate; maxilarele erau proeminente.Buzele erau prea subțiri și rigide pentru a o putea atrage, dar nu putea să nege că într-un fel arăta destul de bine.

Nu se așeză pe scaunul oferit de ea.își aruncă blazer-ul pe-o mână și se năpusti asupra mesei de lucru așezată sub fereastră.Privirea i se opri asupra lui Frankie. -A-ha! Deci tu ești fetița cu degetele lipicioase.Spune-mi, Francesca.Câte astfel de isprăvi ai făcut înainte de a fi prinsă?

Vocea lui era mătăsoasă i plăcută încât cuvintele avură efect imediat.Samanthaș nu știa cum reușise să se abțină și să nu vorbească.

Ea rămase acolo unde era, la un pas de scaun.Vince Larusso își duse mâna la piept și cu calm așteptă răspunsul lui Frankie, ridicându-și o sprânceană.

Samanthei îi fu teamă să se uite la ea, dar privirea îi fu atrasă ca de un magnet.Vag auzi picioarele lui Frankie mișcându-se.își înfruntă inamicul cu o bravadă amuzantă luând în considerare și diferența de înălțime dintre ei. Frankie se apropie de el și începu să-și miște două degete în jurul nasului lui. -Doar două lucruri am de spus.în primul rând nu sunt o fetiță.Iar în al doilea rând numele meu este Frankie, nu Francesca.Ai înțeles?

Samantha era șocată.îi privi.Frankie avea o privire aspră, iar Vince Larusso era pur și simplu amuțit.Un singur gând avea Samantha.Era bucuroasă că prima rundă se terminase.Dar runda a doua abia începea.