De-amor, de-amar, de inima albastra

Crai de tobă
♦

E timpul timp și este și un timp al fiecăruia. Ultimul are și început și sfârșit. Pentru om – măcar așa ne-nchipuim, adică doar pentru om – există o singură certitudine: sfârșitul. Toate ființele-și simt și își presimt sfârșitul: doar că nu-l cunosc de la-nceputul vieții. Sau măcar asta credem noi oamenii. Oricât te-ai considera de pregătit pentru el, nu ești. Fiindcă altminteri ar trebui să-l privești ca traversatul de pe un trotuar pe cel de vizavi. Pe măsură ce îmbătrânești îți vin în minte pe negândite întâmplări din trecut, fără nicio legătură cu vreun fapt al prezentului, care este și el trecutul de mâine.

Trecut și iară trecut, adesea plin de regrete și de-nvinuiri față de tine însuți, față de alții. Pentru unii poate că timpul lor e frumos, măcar pe-alocuri, dacă știu să-i prețuiască frumusețea și mai întâi dacă știu ce e aceea frumusețe. E atât de variată ideea despre frumusețe: unii prețuiesc numai bunurile materiale și satisfacțiile pe care ți le oferă ele, alții caută frumusețea în cât mai multă cunoaștere. După o viață de om, mă-ntreb dacă frumusețea este echivalentă cu fericirea. Nu e. Nimic nu este echivalent cu fericirea, în fața frumuseții poți să fii fericit, dar nu-i obligatoriu. Frumusețea, fie a naturii, fie a ființelor, fie a creațiilor acestora, mai mult te uimește.

O colegă mi-a lăsat moștenire, când a plecat definitiv în Australia, un pick-up și treizeci de discuri: muzică simfonică. N-am ascultat niciodată concertul de vioară de Mendelssohn-Bartholdy fără să plâng. Ca și când aș fi vărsat din mine un sac de durere. Nu știu de ce îmi aflu toată viața în concertul ăsta. Ce să fi avut Mendelssohn-Bartholdy cu-o amărâtă de țărancă din inima Olteniei? Cine-știe-ce dureri s-or fi prelins și din sufletul lui în acest concert…

«Viața» – cum zicea Maica – «pentru unii e miere, pentru alții – fiere». Și mai zicea: «Maică, eu știu două feluri de oameni: unora le pare rău că mor, alții-și doresc moartea ca pe o izbăvire… Ciobăneștilor ce le lipsește? Au suta de pogoane, pământ ca alifia, casă cuprinsă, acareturi, trăsură, cai de le sclipește părul ca argintul viu și Florina lu’ Ciobănescu îmi spune azi săptămâna, când a murit tușă-sa Marița, „mai bine muream eu”. „Da’ de ce, Florino, ce-ți lipsește?”. Nu mi-a răspuns, da’ a făcut din mână a pagubă».

Maica nu se plângea niciodată de nimic. Nici când Taica-i trăgea la măsea; atunci se-mbuna și ne povestea din moși-strămoși și tot ce-nvățase el la școală cu Domnul și cu Doamna – «ăia dascăli» – până adormeam pe scaun și dădeam cu nasul de pământ; nici când, treaz, era numai un pufnet și-un bufnet, că nu știam, eu și cu Gelu, frate-meu, pe unde să ne-ascundem, fiindcă nimic din ce făceam nu era bun. Numai săraca Maica se făcea că nu-l aude. El zicea, ea își vedea de treburi, cu un chip ca de piatră. Când aveam eu zece ani, ea avea douăzeci și opt: slabă, uscată, cu-o față trasă, cu pielea-ntinsă pe oase și cu-o amărăciune în ochi, amărăciune care-avea să se stingă odată cu ea. «Maică, matale de ce nu spui nimic când te face proastă; și te face una-două?». «Cui să-i spui, maică? Nu te poți lua de piept cu soarta. Acasă, la alde maica și-alde taica, tot așa era. Așteptam să plec de lângă ei că mi-o fi și mie mai bine. Da’ n-a fost să fie… Voi, maică, tu și cu frate-tău, învățați și plecați la oraș să vă câștigați pâinea și să nu mai dați cu sapa. Și să scăpați…». «Și matale?». «Când mi-o veni rândul, o să plec și eu în deal», și arăta cu mâna spre cimitir, în glasul Maicăi nimic nu suna tragic sau cu ton de revoltă. Pe mine și pe frate-meu nu ne certa niciodată, orice prostie-am fi făcut. Ne privea doar cu ochii ei împietriți în tristețe și-nțelegeam că ne socotea boroboațele ca făcând parte din același răboj pe care era însemnată soarta ei fără noroc. «Maică, te-ai bucurat când ne-ai făcut pe noi, pe Gelu și pe mine?». «Nu-mi aduc aminte să mă fi bucurat. Da’ m-am simțit în rândul lumii. Dacă-i e dat omului să aibă copii, aveam și eu copii. Eram în rând cu lumea, da’ de bucurat…». «Nu ți-ai pus nicio nădejde-n noi?». «Nu-mi pun nădejde-n nimic. Tot cu sapa o să dau pân’ mi-o ieși sufletul și ce s-a stins aici» – și arăta spre inimă – «nu-l mai aprinde nimeni. Dacă vrea să-mi dea și mie soarta ceva bun, apăi atunci să vă știu că trăiți mai ușor decât mine. Atâta».

O vară-ntreagă bătuse la chirpici pentru ca să le facă un grajd ca lumea boilor, vacii, ălor trei oi, și cocină porcului. Multe vorbe urâte, multe uși trântite, gata să iasă din țâțâni îndurase Maica și pentru vite și pentru noi. Miloasă, Maica o mulgea pe Joiana cât să ne umplem strachina mare de lapte – masa noastră de seară – lăsându-i lapte vițelului să sugă și el de la țâțele maică-sii, ca orice făptură. La fel și mieilor; și după ce începeau să pască le mai lăsa lapte-n ugerul oilor. Dacă vitele, oile și porcul ar fi putut trăi doar cu iarbă și cu apă, Taicăi i s-ar fi părut firesc. Totul era să-și țină zilele. Iar nouă ne număra orice-mbucătură. O singură dată să fi luat o lingură mai mult decât el și-ți dădea una peste mână. Maica și Florei, mă-ntreb cum își țineau zilele: Maica lua și ea o lingură-două din laptele cu mămăligă, iar lui Florei îi aduna firimiturile de pe masă, i le tăvălea prin strachina unde fusese lapte și dacă izbutea să mai dosească un boț de mămăligă, iar vara câte un porumb, i le dădea și pe astea. Florei trăia ca mai toți câinii din sat. Nu era de mirare că se duceau toți pe câmp și mâncau boabele de porumb de pe știulete până-l lăsau gol. De multe ori mă-ntrebam, acasă la părinți, câtă lume în satul nostru o fi mâncat pe săturate. Mă-ntreb și-acum: în general, câți oameni mănâncă pe săturate? Nu pun la socoteală calitatea mâncării, plăcerea pe care ți-o poate produce. Mă-ntreb: câtă lume mănâncă pe săturate? Și nu din motive de păstrare a siluetei și de scădere a colesterolului. Toată copilăria, toată adolescența și prima primă tinerețe, până să «ies pe leafă», mi-am dorit să mănânc pe săturate, bun-rău, dar să-mi simt burta plină. Asta-și dorea și frate-meu. «Soru-meo, când oi avea eu bani, am să mănânc singur o găină-ntreagă. Da-n țest, ca ai lui Ciobănescu». Găină-n țest n-am mâncat niciodată acasă la părinți. De Sântă Măria-mare, dintr-o găină făcea Maica o oală de ciorbă acrită cu aguridă. Maica mânca ghearele și, dacă mai apuca, și gâtul și capul găinii. «Mănâncă, Maică, și matale, o bucățică mai ca lumea», ziceam eu și-i împingeam cu lingura o aripă sau târtița. «Lasă, Adelino, maică, să vă săturați voi, că pân’ la lăsata-secului alta nu mai tăiem». «De unde să tăiem, fa, că n-om fi niscaiva boieri», se repezea Taica, pus pe ceartă ca de obicei. «Câtă lume-n satu-ăsta mănâncă mai bine decât tine? Bă» – ni se adresa el, mie și lui Gelu, frate-meu – «dacă vreți să mâncați mai bine, mâncați acuma cartea, ca să vă faceți un rost la oraș și să nu rămâneți proști ca mă-ta, de nu știe nici să se iscălească. Nu vă faceți griji de ce mănâncă mă-ta. Tot slabă rămâne de parcă ară dracu-n plug cu ea. Așa le e tot neamul». Obrazul Maicăi rămânea ca de piatră. Lua repede un ardei iute și mușca din el, ca să pară că lacrimile i se trăgeau din iuțeala ardeiului. Repede ieșea din casă cu strachina de oase pentru Florei, ca să știe și el că era sărbătoare. Florei, învățat să trăiască din te-miri-ce și-mai-nimic – la fel cu noi, stăpânii lui – își chivernisea oasele, în așa fel, ca să-l țină cât mai mult. Mânca două-trei, apoi își lăsa capul într-o parte, le cântărea din ochi și le-ngropa cât mai adânc, păzind cu grijă locul până ce mânca și ultimul oscior din găina de praznic.

Pe Taica îl chema Vasile, pe Maica – Maria, pe frate-meu – Gelu (și-n acte), iar pe mine – Argentina! De când era Brăteasa pe lume, satul nostru, asemenea nume nu pomenise. Povestea Taica, de câte ori îi trăgea la măsea, cum se-nchinase notarul nostru, Gicu al lui Petculeață, când auzise numele ăsta. «Bă, băiete, tu ești sigur că nu visezi? Unde-ai mai auzit tu de vreo creștină a lui Dumnezeu s-o cheme-așa?». «Taci, bă, din gură. Așa o cheamă pe nașa fetei. Nevastă de colonel, bă, nu fitecine».

Pe nașa mea, nevastă de colonel, ce e drept, o chema Adelina. Taica, luat cu «duda», uitase cum o chema și a potrivit-o: «Ardelina… Ardentina… Argentina!». În actul de naștere mă numesc Boboc Argentina, în cel de botez – Adelina. Pe vremea când m-am născut eu, în 1932, preotul nu cerea certificatul de naștere al celui ce urma să fie trecut în rândul creștinilor. Până am mers la școală nici n-am știut că mă chemam Argentina. Toată lumea mă știa de Adelina. În sat, până am terminat patru clase, doar învățătoarea, doamna Suciu, de prin Mărginimea Sibiului de felul ei, îmi spunea ca-n catalog: Argentina. De când am început cât de cât să judec, mi-am dat seama că părinții mei erau unul pentru altul doi străini care trăiau sub același acoperiș, care munceau împreună ca să aibă ce mânca și cu ce să-și hrănească și copiii. Taica, fire nestăpânită, ar fi avut nevoie de-o femeie care să-i țină piept, una cu limba despicată, nu de mucenica de Maica, învățată doar să-și înghită vorbele, de-ai fi crezut-o mută, gângavă sau proastă. Acești oameni, despărțiți de-o prăpastie, aveau o singură părere comună: să ne vadă pe noi, copiii lor, câștigându-ne pâinea la oraș.

Aveam și-un exemplu de felul cum puteai trăi la oraș, fără să fii buricul-pământului: o soră mai mare a Maicăi, dada Mița, era măritată la Craiova cu un mecanic de locomotivă, neica Ionel, văr de-al doilea cu Taica. Aveau doi băieți la liceu. N-o duceau boierește, dar nici de foame nu răbdau; aveau radio, electrică, apă la cișmea, se duceau o dată pe săptămână la cinematograf. Dada Mița, iute și-nvățată cu munca, dimineața termina treburile casei, iar după-amiezele îi trăgea un pui de somn; pe urmă se-așternea la taifas cu vecinele pe bancă-n fața porții, în timp ce mâinile nu-i stăteau o clipă: cârpea, cosea, făcea, pe bani, macrameuri, goblenuri, draperii pe etamină, cu lânuri colorate, cum era moda la oraș; învățase să coase și haine bărbătești, de dragul unei mașini „Singer”, luată-n rate. Mașina făcea și broderii. Dada Mița umbla-mbrăcată ca la oraș, avea chiar și pălărie pentru mers la biserică ori pe la vreo cununie prin mahala. Când am ajuns, Gelu și cu mine, la liceu la Craiova, și ne luau duminica la ei la masă, am înțeles că dadei Mița se cuvenea să-i spunem tanti, neicăi Ionel – unchiule, iar verișorilor noștri – pe nume, Vali și Gabi, de la Valentin și Gabriel – și nu vărule, vere, cum ne ziceam cu verișorii noștri din sat.

♦

Când aveam s-ajungem la oraș, eu și cu Gelu, de multe aveam să ne mirăm. Aveam s-aflăm că oamenii-și sărbătoreau ziua de naștere, ca și pe-a numelui de botez, că de zilele astea se făceau și se primeau daruri; că în case procopsite se-mpodobea de Crăciun brad, cu globuri colorate, cu bomboane-nvelite-n hârtii sclipitoare sau în foițe argintii și aurii; că erau oameni cu avere, care mâncau lucruri despre care noi nici n-auzisem. Taica povestea câte și mai câte de pe vremea când fusese el ordonanță la colonelul Georges Iamandi, însă nouă pe-o ureche ne intra, pe alta ne ieșea. Mi-aduc aminte că Maica întrebase doar: «Ce nume e ăsta Jorj?». «Cică ar fi „Gheorghe” pe franțuzește, de se scrie „Georges”»; și spre convingere ne arăta un cartonaș – cartă de vizită – pe care, cu litere de tipar erau trecute numele domnului colonel și al nevesti-sii, nașa mea, Adelina. Și Taica încheia orice povestire de pe vremea petrecută în casa colonelului cu vorbele: «Ce știm noi, țărani proști?!». Chiar, ce era să știm? Ce trăiam și ce vedeam. Și ce să fi văzut într-un sat sărac, de nisipuri, unde cu spor creșteau doar pepenii și lubenițele (cărora în alte părți, lumea le spune pepeni verzi)? Tot anul, noi, copiii, așteptam luna august când era toiul lubenițelor, ca să luăm de pe unde se nimerea câte una coaptă, s-o tăiem cu briceagul, ori să dăm cu ea de pământ, dacă n-aveam briceag, s-o spargem și mai întâi să-i împărțim frățește bulbucul, partea din mijloc, a mai dulce, apoi s-o mâncăm până la coajă. În fine să ne simțim și noi o dată burțile pline.

Când am ajuns la liceu, la internat, multe fete se plângeau că mâncarea nu era nici gustoasă, nici variată. Mie una mi se părea că-l apucasem pe Dumnezeu de amândouă picioarele: în viața mea, până la unsprezece ani, când am intrat bursieră – la „Elena Cuza”, liceu de renume din Craiova – nu văzusem zahăr, nu băusem lapte cu cicoare – zis cafea cu lapte – nu băusem ceai, nu mâncasem marmeladă și nici trei mese pe zi îndestulătoare, chiar de n-or fi fost ele ca la „Minerva” – cel mai luxos restaurant din oraș. Internele, care plăteau, își aduceau de-acasă cearșafuri, pernă, fețe de pernă, plapumă și alimente, potrivit unei liste care se tot lungise îndată ce pornise războiul. Și dacă nu mi-ar fi convenit ceva, tot n-aș fi cutezat să ridic glas, eu care învățam pe pomana Statului.

Doamna Seciu ne-nvățase carte cum trebuia. De la dânsa aflasem că «pin» era «prin», că «șușaua» era «șosea», că nu despre orice se putea spune «amară», ci potrivit numărului și genului – «amar, amară, amari, amare»; și câte și mai câte, care mă făcuseră în stare s-ajung bursieră la liceu. Înainte de-a ne-nscrie la examenul de admitere, Taica îi rugase pe domnul colonel Iamandi și pe doamna colonel, profesoară de română și de latină, să-și dea cu părerea dacă Gelu și cu mine făcea să-ncercăm la niște licee de mâna-ntâi ori să mergem la ceva mai jos – Gelu pe la școala de meserii, eu la școala de menaj. Doamna colonel, nașa, ne-a dictat niște fraze pe care le țin minte și-n ziua de azi: «Duce-m’aș și m’aș tot duce. Aplecându-mă’n pădure după flori, mi-am pierdut batista. Dusu-s’a Domnul spre necredincioși, aceștia îndoindu-se de la’nceput de faptele și de minunile Sale ce nu s’au petrecut în față-le». Apoi am despărțit cuvinte-n silabe cât țineau două foi de caiet. Ne-a ticluit și nașul o problemă care cuprindea cele patru operații aritmetice. La toate ne-au dat zece amândoi. N-am spus nimănui că doamna profesoară Iamandi era nașa mea sau că verii mei, Vali și Gabi, erau și ei finii familiei Iamandi. Tata, care se născuse cu tălpi plate ca ursul și din pricina asta avea mari dureri de șale încă de la tinerețe, ocrotit de colonelul Iamandi, fusese luat ca ordonanță și apoi scutit și de front, în momentul când începuse războiul. Fiii colonelului și-ai nașei se stabiliseră la București după ce terminaseră facultatea de medicină și, urmând exemplul părinților lor căsătoriți de tineri, îndată se și-nsuraseră: când intram eu în liceu, ei aveau fiecare câte un copil.

♦

La țară era prăpăd: cotele de grâu și de porumb care se luau de la săteni, până și de la niște amărâți ca noi, cu patru pogoane, aduseseră oamenii la disperare. Se-ntâmpla, și nu o dată, ca pământul să nu dea cât cerea Statul. Ar fi trebuit să mai cumpere oamenii boabe – de unde și de unde parale? – ca să-mplinească atât cât li se cerea. Se pregătea-n felul ăsta colectivizarea. Sătui de-atâta hărțuială, de procese de sabotaj, lăsate cu ani grei de pușcărie pentru unii mai avuți, oamenilor le rămânea ori să-și pună ștreangul de gât ori să treacă la colectivă. Maica și Taica, pe care un singur gând îi unise – acela de-a ne vedea pe noi câștigându-ne pâinea la oraș – mai aflaseră un moment de înțelegere: intrarea-n colectivă de la-nceputul începutului, tot de dragul nostru, al copiilor, care altfel am fi riscat să ne pierdem bursele, ceea ce ar fi-nsemnat «adio, școală» și întorsul la sapă. Eleve bune părăsiseră internatul fiindcă părinții lor, declarați chiaburi, nu mai aveau bani de taxe. Începuseră oamenii maturi, chiar și noi adolescenții, să se uite și să ne uităm unii la alții bănuitori și temători, și să ne măsurăm fiecare vorbă. De la tanti Mița și de la unchiul Ionel aflam că a fost arestat cutare, că un proces al unei organizații «antistatale» se terminase cu pedepse de douăzeci și cinci de ani de temniță pentru participanți, spre regretul asesorilor populari că legislația nu cuprindea pedeapsa cu moartea. Printre cei condamnați se afla și tatăl a două fete, eleve strălucite la noi în liceu. Doar vârsta și inocența lor cu privire la zisul complot, precum și cumsecădenia directoarei liceului nostru le-au salvat de exmatricularea din toate școlile. «Copii, tată, țineți-vă gura că nu e de glumă cu ăștia», își sfătuia unchiul Ionel copiii și de asemenea pe Gelu și pe mine.

În liceul meu, câteva eleve se cocoțaseră în fruntea Uniunii Tineretului Progresist, ținându-le la respect nu numai pe eleve dar și pe profesoare, dintre care cele ajunse la vârsta pensiei se consideraseră fericite de-a nu se mai vedea mereu chemate la ordine și de elevele care se plasaseră-n fruntea bucatelor și de unele profesoare care, având de acoperit, ca mâța, câte ceva din trecut, se repeziseră-n Partidul Comunist. Ca la toate schimbările, cine putea își plătea polițele, sporite cu venin acumulat conștiincios, ca tot ce ține de răutate pe lumea asta. Rodica Neagu, fiică de ofițer care luptase și-n Est și-n Vest, devenită brusc reprezentantă a poporului muncitor, a eticii și a echității comuniste, nu se lăsase până ce n-o văzuse exmatriculată din toate școlile – fiindcă numai dintr-una ce haz ar fi avut! – pe Valentina Valerian, care n-avea altă vină afară de-aceea de-a se fi plasat ca învățătură, cultură și prezență, înaintea Rodicăi Neagu, elevă bună prin ambiție și prin strădanie, în urmă însă cu pași mulți față de mintea Valentinei Valerian, care brusc devenise primejdios dușman al poporului și-al noii orânduiri. Și cum cauzelor nedrepte mulți li se alătură, tot U.T.C.-ul votase exmatricularea Valentinei Valerian, care trei ani avea să bată la toate ușile până să-și dovedească nevinovăția, fiindcă nimic nu este mai greu de demonstrat decât ceea ce n-ai făcut. Valentina Valerian se arătase întristată că numele școlii noastre fusese schimbat din „Liceul Elena Cuza” în impersonalul „Liceu teoretic nr. 1”, își exprimase părerea la ora de dirigenție, cu glas tare și pe tonul cel mai pașnic. Când vrei să îneci un câine spui că e turbat. Vorbele acestea de bun-simț o transformaseră brusc în exponentă a concepțiilor burghezo-moșierești și suita. Eu, ca țăranul, prudentă și bănuitoare, tăceam ca peștele-n baltă și mă feream de orice discuție, mereu cu nasu-ntr-un caiet sau într-o carte. Părinții mei intraseră-n gospodăria colectivă nesiliți, însă știam ce era în sufletul lor de când rămăseseră fără car și fără boi. Taica ședea cu zilele-n prag, răsucind țigară după țigară, oftând prelung, trăgându-se-ntruna de mustăți și uitând chiar să mai bea țuica de dude care-i era atât de dragă. Biata Maica intra-n casă și plângea cu suspine după sărăcia, pierdută și-aceea; sărăcia știută și moștenită, schimbată pe alta la voia președintelui colectivei, a brigadierilor, puși toți pe procopseală. Sărăcia dintâi ținea doar de voia lui Dumnezeu. Când ajungi la cheremul oamenilor îți vine să-ți iei câmpii. Văzuseră cum li se duc din bătătură car, plug, grapă și li se umpluse inima de jale; când li se luaseră boii, de s-ar fi aflat lângă o apă s-ar fi aruncat în ea, ca să nu mai știe de nici unele. Rămăseseră amândoi în poartă ca două stane de piatră. «Ne rămase bătătura pustie», zisese Maica. «Măcar de le-ar folosi copiilor la ceva», răspunsese Taica, uitându-se-n pământ ca și când acolo s-ar fi slobozit un mort.

Fiică de țărani colectiviști, ușor mi-aș fi aflat un loc lângă Rodica Neagu și lângă acolitele ei. Noroc că așa cum nu mă băgase-n seamă până la mărirea ei, Rodica nu mă băga-n seamă nici după. Ea avea grijă să se-nconjoare de colege cărora oricând să le poată dezgropa vreun mort, nu de una ca mine, săracă și de la țară, care odată mă puteam propti pe copitele dindărăt și să le stric toată etica timpurilor noi, de care le era plină gura. Țâșnea din ele etica asta ca bășicile de săpun. Ceva tulbure și nesănătos pătrunsese între oameni: frica unuia față de celălalt, care cerea o permanentă supraveghere nu doar asupra vorbei, dar și asupra unui gest, a unei priviri. Apăruseră și «specializări» ale unor cuvinte care înainte avuseseră înțelesuri neutre, înaintea lui 1944, verbul «a interpreta», fără o determinare, se referea numai la actori, la instrumentiști, la cântăreți; actorii interpretau sau jucau un rol, instrumentiștii și cântăreții executau sau interpretau o piesă muzicală. Altminteri acest verb se cerea determinat de un adverb ca «tendențios, răuvoitor, greșit» etc. Înnoirea comunistă a vocabularului privase acest verb de orice determinant, încărcându-l cu un singur sens: a-i atribui cuiva intenții dușmănoase la adresa noului regim.

Socotind numărul de oameni băgați la pușcărie după instaurarea comunismului, îți puteai da seama în ce necunoștință fată de acest regim se aflau românii, începând cu politicienii Țării. Nimeni nu crezuse că un asemenea regim avea să fie altceva decât o etapă scurtă în istoria noastră, fiindcă lumea cât de cât informată nu putea concepe că Puterile Occidentale aveau să rămână impasibile față de soarta unei jumătăți de Europă, cea în care ne aflam și noi. La-nceput, lumea vorbea slobod despre ce auzea la Radio Londra și pe la Vocea Americii. Sfârșitul lui 1947 și abdicarea «stimulată» a Regelui fuseseră un semnal de alarmă pentru credulii de români, fără să le folosească însă la nimic, fiindcă planul bine întocmit de decapitare a vârfurilor intelectuale, politice și a oricărui potențial opozant față de regim avea să-și urmeze nestingherit cursul. Mă miram cât de puțin informați despre acest regim erau unii oameni de la care ai fi avut niște pretenții. Taica povestea cum înaintea lui ’38, când desființase Carol al II-lea Parlamentul, el, Taica, în ziua alegerilor se ducea pe câmp sau în pădure, numai ca să nu meargă la urne. Cum venea careva de pe la vreun partid să-l momească să voteze cu partidul ăla, Taica îi spunea: «Bă, băiete, eu nu vreau să mă pun bine cu nimeni, dar nici rău. Că oricine-o veni, eu tot cu sapa am să dau și de procopsit nu mă mai procopsesc. Ce mi-e dracu’, ce mi-e tac-su». «De-aia nu s-a ales nimic de capu’ tău mă, Vasile. Că nu știi s-alegi ce e bun». «De-aia», răspundea Taica, dând din cap a pagubă, lăsându-l pe agentul electoral în poartă. Alde Bîrsan, vecinii noști, în ’44 abia-i așteptau pe ruși, fiindcă auzise Bîrsan că o dată cu ei avea să-nceapă o viață nouă pentru țărănime, «de-o să bem și noi cafea cu lapte, ca boierii». Când pentru cote li se lua și pleava de pe arie, când plecau femeile de la mașina de treierat, jelindu-se ca după mort, Taica-l întrebase o dată pe Bîrsan: «Cum fu, bă, Ioniță, cafeaua cu lapte a de dimineață?». Bîrsan nu mai lăsase sfânt din călindar neînjurat, ca și pe cel care-i spusese gogoașa cu cafeaua cu lapte, el cu tot neamul lui. Se lăsaseră ei păcăliți oameni trăiți la oraș, oameni cu carte și să ne fi mirat de unul de-ai noștri care nici în tren nu se urcase vreodată? Până-n ’44 era bine să fi fost bogat și să se fi știut că erai bogat. După, venise moda să faci pe săracul și când nu erai. Noi eram săraci de când ne știam. În liceu, externele se-mprieteneau ele-ntre ele, ținând seama din ce familie se trăgea fiecare. Și-n internat se grupau fetele după condiția lor socială. Caietele mele circulau în toată clasa, dar asta nu însemna că eram acceptată ca relație socială. În opt ani de internat, nimeni nu m-a invitat o singură dată acasă ori la o plimbare în oraș. Iar eu urmam întocmai sfaturile Maicăi: «Maică, nu vă băgați în sufletul nimănui, nu căutați să ieșiți ca păduchele-n frunte, nu vorbiți ne-ntrebați. Că dacă e ceva de capul vostru o să se vadă».

Deși erau fete cu nasul pe sus și între externe și între interne și oricât învățam eu, n-aveam să le-ajung din urmă la conversație pe colegele care vorbeau franțuzește acasă, ori la germană pe acelea crescute cu guvernantă, profesoarele mă prețuiau pentru strădania mea de-a ști tot ce ne învățau dumnealor; nu uitau că eram țărancă și cu mamă analfabetă.

♦

Noul regim, care aparent era pus să-i ridice pe cei săraci, nu m-a convins să mă manifest în vreun fel. Urmând principiile Maicăi, omului îi trebuie un timp până să-ți descopere meritele, însă în fruntea bucatelor nu te pot împinge decât orgoliul și datul din coate. Eu nu doream să-mi știe nimeni de frică și nici să iau cuiva ochii; eu voiam doar s-ajung să-mi câștig pâinea cât mai repede. Felul în care pretinșii oameni ai noului regim încercau să se impună, și anume prin teama semănată ca buruiana rea în sufletul celorlalți, m-a făcut să mă țin de-o parte, în rezerva mea țărănească, plină de bănuieli față de toți și de toate.

Nu puteam spune că liceul îmi adusese fericirea și că nu simțeam deosebirile dintre mine și fetele de la oraș, dar nici nu-mi pricinuise niciodată spaimă. Noul regim, fără să mă fi amenințat cu vreun lucru anume, totuși mă făcuse s-aștept cu nerăbdare să termin liceul, în speranța de-a merge-n altă parte în care măcar să nu mai fi știut despre nimeni nimic și să nu fi fost martora atâtor întoarceri de cojoc, atâtor păreri schimbate după cum bătea vântul. Daisy Jitianu, ai cărei părinți avuseseră fabrică, acuma trup și suflet cu Neagu Rodica, îmi spusese, într-o zi, văzându-mă posomorită: «Ce ai, dragă, de ești atât de pleoștită, de parcă cine-știe-ce averi ai fi pierdut?». «Am pierdut toată averea: patru pogoane de pământ, carul și boii. Săracul când pierde, pierde tot; bogatului tot îi mai rămâne câte ceva».

Daisy, nefiind proastă, pricepuse că pe sărac îl doare mai rău când își pierde sărăcia decât pe bogat când își pierde bogăția. Pricepuse și avusese buna-cuviință să nu mă spună Rodicăi Neagu. Altminteri, deși nu însemnam o concurentă pentru Rodica Neagu, riscul de-a mă fi văzut dușman de clasă, ori măcar retrogradă în concepții nu era exclus.

O dată, fiind și eu de față, Rodica bătuse șaua ca să priceapă iapa. «E multă lume care nu-și dă seama că dacă-n țara noastră nu s-ar fi instaurat regimul comunist, singurul regim democratic, ar fi păscut vacile în loc să-nvețe carte». «Eu am intrat în liceu în 1943», m-am trezit eu spunând, fără a mă adresa cuiva anume. Rodica tăcuse și-nghițise. Din acel moment ocoleam pe cât se putea să mă mai aflu-n aceeași încăpere cu ea și dădeam har Domnului că eram la clasa B și nu la A, ca să nu fi avut cum s-o evit.

Când începe să-ți fie teamă de semeni și când trebuie să-ți cântărești fiecare cuvânt – fiindcă marea primejdie o reprezintă cuvintele, primejdie mai mare și decât faptele – chiar dacă ești tânăr, bucuria vieții – dacă există – se-ntunecă. Sărăcia, când nu te afli numai printre săraci, te face să te simți umilit în fiecare clipă. Ciorapii de mătase „Mica” și cei de mătase naturală „Adesgo 2X” începuseră să fie-nlocuiți de cei de nylon, veniți din Occident, unii mai plini – trotteur, alții ca din fir de păianjen, ziși crystal. Eu tot cu singura mea pereche de ciorapi de bumbac în dungulițe, nemercerizat, umblam de toamna până primăvara, când îi înlocuiam cu o pereche de șosete gri, cadou de la tanti Mița care, pe lângă uniformă, îmi cususe și o rochie, pepit negru cu vișiniu, de stambă luată pe cartelă. Dintr-o manta a neicăi Ionel, întoarsă pe dos, mătușă-mea se milostivise și de-un palton care, în loc de vatelină, avea o mesadă de molton, prinsă-n nasturi, care primăvara și toamna era scoasă și pusă la păstrare.

N-am fost niciodată frumoasă. Am avut mereu o față obosită, pe care mâncarea proastă își lăsase definitiv amprenta. Nas destul de mare, gură cărnoasă, mare, dinți nițel încălecați, o piele fără strălucire. Doar ochii verzi, ca frunza de nuc primăvara, aduceau nițică tinerețe în chipul meu fără vârstă. Îngustă-n umeri, cu sâni rotunzi, teșiți, cu talie prea subțire pentru lățimea șoldurilor, cu gleznele otova, nu eram făcută să-ntoarcă după mine cineva capul. Sufeream că Dumnezeu nu mi se-arătase darnic nici pe partea frumuseții, mai ales că la noi în liceu erau câteva fete frumoase de-ți tăiau răsuflarea. Apoi am hotărât să nu mai sufăr și din pricina asta și să-ncerc să-mi pun în valoare atât cât aveam: talia subțire și ochii, periindu-mi cu grijă sprâncenele frumos arcuite și lungi până la tâmple. Părul l-am avut totdeauna des, cu fir gros și aspru, de culoarea castanei. În loc să mai port coada pe spinare, am început să mi-o adun într-un coc, pe ceafă, ceea ce-mi dădea o anume alură și mă desțărănea. Prost îmbrăcată cum eram, încercam să par cât de cât fată de la oraș. Aveam voce de contralto, bine timbrată, dicție perfectă și nicio reminiscență rurală în ton sau în exprimare.

Modelul meu, și nu numai al meu, era profesoara noastră de română care ne spunea mereu: «Înghițiți întâi prunele și pe urmă vorbiți. Fetelor, e păcat să faceți opt ani de liceu și să nu se vadă că i-ați făcut. Multe dintre voi nu vor mai avea parte, nemaiavând timp, de altă învățătură umanistă în afara celei din liceu. Formați-vă acum. Nu lăsați timpul să treacă degeaba». Doamna Despina Mateescu ne scotea la tablă pe fiecare și ne corecta orice greșeală de exprimare sau de logică, explicându-ne, fără pic de ironie, cu tact și cu îngerească răbdare, tot ce nu era corect în felul în care ne expuneam cunoștințele în fața întregii clase. «Ca să fiți pregătite pentru examenele pe care le veți da în școală, în meseria voastră, în viață, învățați-vă să vă susțineți punctele de vedere. Nu spuneți „da” când gândiți „nu”».

Au trecut anii peste noi, o jumătate de veac. Dar când amintirile dau năvală peste mine, o lumină se aprinde vie, nealterată, o voce îmi sună blând și pătrunzător în suflet, o figură copleșește și-nfrumusețează opt ani din viața mea: doamna Despina, cu portul ei simplu și domnesc, așa cum îi era și numele. Pentru toate elevele sale, doamna Despina Mateescu era doar «doamna Despina», ceea ce ne-o deosebea de toate profesoarele, pe care le numeam totdeauna între noi cu numele lor de familie. Doamna Despina, cu înfățișarea ei desprinsă ca din cronici și ca din freștele votive din biserici și din mânăstiri ne-a ctitorit sufletele, ni le-a-mpodobit cu tot ce era mai frumos în mintea și-n sufletul ei. De la nimeni în viață n-am învățat mai mult. Comparate cu ea, multe profesoare mi se păreau șterse și fără har.

După ce am terminat liceul, cei de la care am mai avut de învățat au fost și mai dezavantajați de această comparație. La bătrânețe îmi dau seama câtă nevoie are omul de modele. Din păcate, ele se răresc, iar ceea ce ni se prezintă drept modele valorează cât falșii prooroci: niște pușlamale – chiar dacă nu lipsite de minte – însă pușlamale: menite și dornice să trăiască bine oricând și oriunde; și dacă pică din avion să nimerească într-o plasă de saltimbanc, elastică, din acelea care te aruncă-n aer tot mai sus, la fiecare atingere cu-mpletitura ei. Săracul Taica, fără să fi fost el o pildă prin purtările lui, nu pregeta să ne spună, nouă, copiilor, învățămintele trase de el într-o viață: «Taică, pe lumea asta peștele ăl mare-l înghite pe ăl mic. Să nu v-așteptați nici la milă, nici la dreptate. Milă mai poți afla pe ici-pe colea, pe la câte-un om al lui Dumnezeu, dar dreptate n-are decât ăl de ține pâinea și cuțitul».

Prin ’37, Gică al Popii, pădurarul satului, prinsese-n pădure un rudar cu o crosnă de lemne. Ce se-ntâmplase nu știau decât Gică și rudarul căruia-i crăpase capul cu toporișca. Murise rudarul pe loc, lăsând o casă cu patru copii. Se făcuseră niște anchete, din care pădurarul ieșise basma-curată. La câteva luni de la acea-ntâmplare, Gică dăruise un clopot mare bisericii din sat, clopot care acoperea cu dangătul lui gros clopotul mai vechi, de trei ori mai mic, făcut din banii enoriașilor și dintr-ai Mitropoliei din Craiova. Când auzea dangătul clopotului donat de Gică, Maica întâi asculta un timp cu fața crispată ca de-o durere sfâșietoare, pe urmă șoptea «de sufletul lui Grigore, Doamne» – rudarul ucis – apoi își făcea semnul crucii, urmat totdeauna de-un gest concesiv care nu se știa cui îi era adresat. Taica nu se-nchina niciodată când auzea clopotul cu pricina, dar nu uita să zică «ăsta crede că l-a mituit pe Dumnezeu»; și scuipa printre dinți. Când fusese omorât Grigore rudarul, popa Marin, fratele lui Gică Pădurarul, se dăduse bolnav ca să nu-l slujească pe mort. Tena, rudăreasa, văduva lui Grigore, cu doi frați ai ei, săpaseră groapa în cimitir, duseseră mortul pe-o năsălie și-l îngropaseră fără preot, îi ciopliseră o cruce și i-o-nfipseseră la căpătâi, pe care băiatul ăl mare al mortului scrisese cu catran «Grigorie al Stancăi lu Oatu mort de mână de om». De la moartea lui Grigore, picior de rudar nu mai călcase-n biserică la Brăteasa. Și unii români lăsau capu-n jos ori treceau drumul când se-ntâlneau cu popa Marin, de parcă el l-ar fi omorât pe rudar și nu frate-său, Gică pădurarul, care fura pe rupte din pădurea Statului. Tatăl celor doi – preot la Brăteasa, vreo douăzeci și cinci de ani – ar fi fost amestecat la vremea lui cu niște hoți de cai. Sigur era un lucru: popa Gheorghe fusese dezgropat și aruncat în Jii, cu o potcoavă bătută-n frunte. Cei mai mulți credeau că popa îi înșelase la-mpărțeală pe tovarășii de hoție, care nu-l iertaseră nici după moarte. Altminteri cine ce să fi avut cu el? Nu se-avusese rău cu niciun sătean din Brăteasa.

În satele bogate, lumea se ducea la biserică nu doar ca să se roage Lui Dumnezeu, ci și ca să se mai vadă care ce țoale-și mai luase, și chiar să pună la cale o vânzare, o cumpărare, un schimb de bunuri. În satele sărace, cum era Brăteasa noastră, în duminicile obișnuite, drumul bisericii îl băteau doar femeile bătrâne, ca să afle și ele un pic de odihnă și să cucăie legănate de cântările preotului și-ale dascălului. Să-și afle o liniște a trupului și-a sufletului, acolo unde credeau că Dumnezeu se uita neapărat la ele și se gândea să le-aline amărăciunea și obida unei vieți în care afară de muncă și de griji nu le dăruise cu nimic. Dacă le-ntrebai: «De unde vii, dadă?». «De la sfânta biserică», și-n glas le suna blândețea împăcării de sine, împăcării cu viața. Noi, copiii, ne duceam la biserică fiindcă la orele de religie ne-ndemna taica părintele, apoi eram nelipsiți la marile sărbători, la nunți, la botezuri și la-nmormântări: ele erau evenimentele unui sat.

Părintelui Marin nu-i mai tihnea la noi în sat după cele întâmplate cu Grigore rudarul. Când venise cu Ajunul, dacă-i mai dăduseră câțiva săteni câte un cârnat, de unde până atunci și ăl mai amărât gospodar îi punea ceva în traistă. De unde ani și ani nu mai pomenise nimeni de popa Nicolae, ăl care plutise pe Jii cu potcoava bătută-n frunte, dintr-o dată întregul sat își adusese aminte și de-această ciudățenie și lumea părea să-l învinovățească tot pe popa Marin și de bănuitele păcate ale răposatului său tată, nemaivorbind de păcatul săvârșit de frate-său Gică. Dacă până la clopotul dăruit de Gică bisericii mai avea câte un sătean îndoieli în privința vinovăției pădurarului, clopotul convinsese pe toată lumea că dania voia să-l împace pe Dumnezeu. Fără să se fi făcut vinovat cu nimic prin propriile fapte, popa Marin începuse să fie privit ca o piază rea, din pricina bolovanului de păcate ce-i atârna de picioare prin nelegiuirile făptuite de cei din neamul lui. E greu oricui să-nfrunte bănuiala și rezerva celor pe care nu-i poate ocoli, cu-atât mai mult preot fiind, sfătuitor și mângâietor de suflete. Popa Marin izbutise, prin socru-său, preot în Craiova, să se mute la o biserică din marginea orașului, în Brăteasa luându-i locul un preot tânăr cu preoteasa învățătoare și cu doi copii mici. Noi, copiii din Brăteasa, aflam la școală povești cu Făt-Frumos și cu Ileana Cosânzeana, iar acasă, fiecăruia ni se istorisea din fir a păr povestea neamului Dumitreasa din care se trăgeau popa Nicolae, popa Marin și Gică pădurarul. Cel din urmă, turnase la băutură-n el până tăcuse o burtă ca de femeie borțoasă-n nouă luni; o vreme nu se mai mișcase din pat, până-n ziua când își dăduse sufletul, zi în care-și frământase întruna mâinile bolborosind: «pleacă de-aci, pleacă de-aci!».

Sunt istorii care pe-o ureche-ți intră, pe alta îți ies. Pentru mine, istoria asta, căreia nu-i cunoscusem eroii, a rămas vie toată viața, astfel că înainte dea-mi face cruce, la fel ca tot țăranul când aude bătaie de clopot, am și azi reținerea pe care-o avea Maica la auzul clopotului dăruit de Gică pădurarul și, fără să vreau, mă-ntreb: «Doamne, oare n-o bate și-n clopotul ăsta vreun suflet de om?».