Pe apa sambetei

«Zi prielnică pentru afaceri. Profitați de disponibilitatea partenerilor. Evitați conflictele cu șefii». Așa scria la ziar – rubrica astrologică – în dreptul zodiei căreia îi aparținea Magdalena. Magdalena citea în orice publicație zisa rubrică, fiindcă trăsnăile de-acolo reușeau s-o amuze. «Lumea e concepută de astrologii ăștia, iviți în ultima vreme ca ciupercile după ploaie, în chip de stadion de afaceri. Ești copil, bătrân sau în afara afacerilor, nu exiști». Copiii mai aveau de așteptat ca să intre în rândul «astrologabililor», dar bătrânii ce dracu’ mai întârziau într-o lume care abia aștepta să-i vadă în loc cu verdeață, exceptându-i pe cei care alcătuiau instituția «bunicală», adică de crescut nepoți.

În popor e credința că omul născut la zi mare e plin de noroc. «Pe dracu’», își spuse Magdalena. «Și de mine, care-s născută de Sântă Maria Mare, și de vară-mea Florina, cu Floriile ei, s-a ținut norocul mai ceva decât pulberea după câine. Eu ca eu, dar Florina…». Măcar Magdalena crezuse treizeci și cinci de ani că-și aflase un loc în viață: un bărbat, un cămin. Dar Florina? Toată adolescența și ani din tinerețe nu știuse decât drumul Spitalului Central, cu biata maică-sa, și dârdâitul la fiecare nouă restructurare din cauza tatălui ei, mort în pușcărie, fără proces, fără condamnare, dar «politic», fiindcă altminteri cine-ar fi avut certificat de deces eliberat de-nchisoarea Jilava?

Florina se născuse cu două luni înainte ca tatăl ei să fie arestat. Adrian și Vetuța Diaconu, părinții Florinei, aveau o mică proprietate constând din trei hectare de pământ bun și dintr-o moară de apă. Și Adrian și Vetuța făcuseră liceul, aveau un dulap plin de cărți, mergeau la teatru și la cinema la oraș; altminteri, duceau o viață semi-țărănească, mai ales el, care nu se sfia să dea cu sapa și cu hârlețul, în timp ce Vetuța era tratată mai de cucoană, rolul ei în casă fiind doar bucătăria, pentru alte treburi gospodărești având totdeauna de ajutor câte o fetișoară din sat. Diferența de vârstă între cei doi soți fiind de douăzeci de ani, Adrian se purta cu Vetuța aproape patern.

Înainte de 23 August ’44, Adrian Diaconu, om cu inimă largă, impresionat de greutățile în care se zbăteau țăranii din satul lui, girase la bănci mai tot săracul pentru o casă, pentru un petic de pământ, pentru o pereche de boi, ceea ce-l făcuse pe binefăcător să-și piardă bună parte din avere, ajungând în acest fel doar la trei hectare de pământ și la moara de apă, moară ce-l trecuse în rândul chiaburilor. Pământul îl cedase gospodăriei colective. Cine-i erau dușmanii care-l trimiseseră la pușcărie, nici el nici Vetuța n-aveau să afle niciodată. La un an după arestarea bărbatului ei, Vetuța își luase fetița și se mutase la București, într-o căsuță centrală, moștenită de la o mătușă fără copii, sora maică-sii, căsuță din care chiriașii, care-și cumpăraseră o casă nouă, tocmai plecau. Vetuța cedase primăriei și moara și casa din sat.

La București, cu mari pile și cu proptele din partea fratelui ei, doctorul Gogu Eremia, se angajase magazioneră la depozitul unei cantine care hrănea patru mii de oameni. Vetuța se trezea dimineața la patru, ca la șase să fie pe baricade. Florina crescuse la o creșă săptămânală. Maică-sa o lua sâmbăta la prânz acasă și duminică seara o ducea înapoi la creșă. Norocul acestui copil fusese sănătatea. În afara bolilor copilăriei: pojar, vărsat de vânt, oreion, un guturai nu făcuse.

Florinei, ca rezistență fizică i se potrivea o vorbă din bătrâni: berzei chioare-i face Dumnezeu cuib. Iar Vetuța avea și ea noroc – norocul intrase la apă, ajustat dimensiunilor noii ordini – și anume că mânca pe gratis. Cu toate că șefa ei, divorțată și mamă de copii, o-mbia cu un pic de carne, cu zahăr, cu unt pentru acasă, Vetuța era atât de-nspăimântată de tot ce vedea și-auzea că n-avea curaj nici măcar un chibrit să scoată pe ușa întreprinderii. Mânca pe săturate din ceea ce le oferea șefa, iar în plasă, plasă de nylon, ducea doar o jumătate de intermediară: cu ea intra, cu ea ieșea pe ușa întreprinderii.

Pentru iarnă avea o pereche de bocanci căptușiți cu molton, două fuste și două pulovere tricotate din lână merinos, un loden și două basmale rezultate dintr-o fustă de cașmir de pe vremuri – «pe vremuri» însemnând timpul cât îi trăise bărbatul – iar pentru vară o pereche de sandale de pânză, două rochii de stambă luată pe puncte, cusute chiar de ea, după ce mai întâi le făcuse tipare din hârtie. Lucrurile de dinainte le îmbrăca doar când o invitau frate-său și cumnată-sa, pentru a nu-i compromite față de musafirii lor.

Amatori de amor ar mai fi găsit Vetuța, dar de-nsurat, ioc. N-avea nimeni nevoie să-și ia-n cârcă un copil străin și o nevastă, văduvă de politic. La propunerile de amor, Vetuța făcea pe proasta, simulând că nici nu le-a auzit. De vorbit vorbea doar strictul necesar. Chiar când era cu Florina, mai mult fetița povestea, pe limba ei, ce se petrecea mai întâi la creșă, apoi la grădiniță și la semi-internat, când începuse școala. Și cu frate-său și cu cumnată-sa, Vetuța vorbea numai dacă era întrebată și atunci pe sponci. Se simțea scoasă la marginea societății.

Deși ceea ce i se-ntâmplase ei era la ordinea zilei – aproape nefiind familie fără un expropriat sau fără vreun «politic» între cei din aceeași categorie cu ea – Vetuța nu-și afla nicăieri locul și se gândea cu spaimă la viitorul Florinei care, copil bun și-nțelept, nu-i făcea niciun fel de greutăți, învățând excelent și fiind exemplu de cumințenie. Fără să spună nimănui, Vetuța se-nvinuia, ca de cel mai cumplit păcat, de-a fi adus pe lume un copil. «Doamne-Dumnezeule, ce-o fi fost în capul meu să umblu pe la doctori să-mi facă serclaj pentru uter retrovers, că, vezi Doamne, n-aveam copii. Săracul Adrian, ce-mi mai spunea: „Ce-ți lipsește, femeie? Crezi că de prost zice poporul: cine-i are să-i trăiască, cine nu, să nu-i dorească? Ai auzit de om ne-ngropat că n-a avut copii?”». Dar ei, viața fără copii i se părea o casă pustie. Afară de faptul că iubindu-l pe Adrian voia să-l vadă trecut în altă ființă. El se-nsurase flăcău tomnatic, așa că nu era s-aștepte bătrânețea lui ca să aibă și ea un copil.

Adrian se-nsurase cu Vetuța fără să-și mai consulte mama și surorile. De câte ori se gândise la o posibilă nevastă, aceea ori nu-i convenea maică-sii, ori nu le era pe plac surorilor. Pe Vetuța o prezentase augustei familii după ce se căsătoriseră la primărie, în satul Vetuței, avându-i ca martori – fiindcă erau obligatorii doi – pe notar și pe secretarul primăriei și-atât. Acest fel de-a se căsători o nedumerise pe coana Atena, mama Vetuței.

Atena crescuse cinci copii singură; îi murise bărbatul când fiu-său cel mare avea opt ani, iar Vetuța, mezina, opt luni. Până la Vetuța, Atena își căsătorise trei copii. Cu pețit, cu logodnă, cu nuntă, cum se pomenise din moși-strămoși… Altul se-nsurase cu-o fată orfană și o pusese pe Atena în fața faptului împlinit. «De ce n-a venit și mama dumitale-n pețit, cum se vine, c-am înțeles că tatăl ți-a murit», îl întrebase coana Atena pe Adrian. «N-a venit fiindcă am vrut să mă-nsor și eu odată. Mama, și mai ales surorile mele, cine-știe-ce cusur i-ar fi găsit și Vetuței». La un asemenea argument, coana Atena dăduse din cap și nu mai scosese niciun cuvânt asupra nunții. De rușinea satului, soacra mare îi făcuse nuntă și lui Adrian.

Tinerilor căsătoriți le fusese naș un moșier din vecini, care le cununase și pe surorile mirelui. Adrian avusese grijă să mențină un echilibru-n familie, în așa fel ca mamele – cuscrele – să nu se simtă nedreptățite una față de alta: în fiecare lună, Adrian își lua nevasta, urcau în trăsură și le făceau fiecăreia o vizită de-o zi. Vetuța avusese zestre bună, în bani, înghițită toată de datoriile pe la bănci făcute de bărbatu-său în scopuri de binefacere. Vetuța nu-i reproșase niciodată lui Adrian lipsa de chibzuință; milostenia ei avea limite: nu uitase cum își crescuse coana Atena copiii. Deși înstărită, un creițar nu-i scăpa printre degete fără socoteală. Fetelor, două, le făcuse un trusou demn de cea mai de neam domnișoară de oraș; de-mbrăcat le-mbrăca decent, însă fără urmă de lux ori de modă.

Nu se putea spune că mama și surorile lui Adrian se prăpădeau de dragul Vetuței. Mai întâi, nu făcea copii – semn rău de la Dumnezeu; apoi provenea dintr-un sat cu mulți țigani și fiindcă era măslinie la față și cu păr ca pana corbului, cumnatele, între ele și între prietene, n-o scoteau din «țiganca lui Adrian». Știind că bărbatu-său n-avea nicio vină pentru lipsa de simpatie pe care i-o arătau cumnatele, Vetuța se purta ca și când n-ar fi băgat nimic de seamă; nu făcea față de Adrian nici măcar o aluzie la ibrișinele pe care i le trăgeau pe la nas cumnatele ori de câte ori se vedeau.

Mama lui Adrian și mama Vetuței muriseră până-n colectivizare. Dumnezeu le scutise să-și vadă casele sedii de gospodării colective și toate acareturile prădate de ăi cu pâinea și cu cuțitul noului regim, zis comunist. Deși crescuți de coana Atena ca puii pe lângă cloșcă, în gândul de a-i face să fie cât mai uniți, în afară de Vetuța și de Gogu, doctorul, cei mai apropiați ca vârstă și ca suflet, copiii coanei Atena se risipiseră de la casa părintească și se-nstrăinaseră unul de altul. E drept că vremurile te-ndemnau să te prezinți drept generație spontanee, ori crescut la azil – fără mamă, fără tată – pentru a completa cât mai puține rubrici în fișa autobiografică.

Singurii la care făcuse apel Vetuța, și numai în vederea unui loc de muncă, fuseseră fratele său Gogu, și Catrina, cumnată-sa, farmacistă. Deși copil de farmaciști, oameni cu stare, Catrina arătase mai mult spirit de familie față de Vetuța decât neamul ei. Magdalena, fiica lui Gogu și a Catrinei, era cu zece ani mai mare decât Florina, fata Vetuței. Magdalena hotărâse din proprie inițiativă să nu mai dea nimănui lucrurile pe care nu le mai purta, ci să le păstreze pentru verișoara ei Florina, pe care o trata ca pe-o soră mai mică. Vetuța lucra de multe ori și duminica, fiindcă celor din subzistența cantinei, în zi de odihnă pentru toți salariații, nu li se puteau oferi totuși răbdări prăjite. E drept că duminica li se dădea numai hrană rece. Asta-nsemna patru mii de pachete.

Magdalena își convinsese mama ca duminica s-o cheme la masă pe Florina și după prânz fetele să meargă la cinema, la teatru sau la un concert. Florina, crescută în colectivități unde nimeni nu-i căutase-n coarne, cum se termina masa aduna farfurii, tacâmuri, pahare și cu toate protestele mătușă-sii, tanti Catrina, spăla totul conștiincios. Vesela strălucea pe dos ca și pe față. Catrina îi spunea lui Gogu: «Fata asta știe să-și câștige pâinea. La vârsta ei, noi aveam și bucătăreasă și fată-n casă. Ce să fi știut eu și Tincuța să spălăm o farfurie?».

La cincisprezece ani ai Florinei, maică-sa făcuse o cădere psihică începută cu un acut sentiment al culpei: de ce plecase ea din sat și-și lăsase moara și casa? Moara care, oricum, le dădea de mâncare. Să fi rămas în sat, să-și fi crescut acolo fata, printre oameni cunoscuți, s-o fi măritat cu un băiat din sat, să nu-și fi pierdut rostul. «Cu cine să mă fi măritat, mamă?». «Cu băiatu-nvățătorului Petrescu, ori cu Florin al popii, se găsea cu cine». «Poate s-o găsi și-n București careva să mă ia de nevastă. Iar dacă oi fi ursită să rămân nemăritată, n-o să fie nicio nenorocire». «Așa crezi tu? Nu vezi că dacă n-ai bărbat la casă nu te bagă nimeni în seamă?». «Sau cum te bagă-n seamă» își spunea Vetuța în gând.

După această primă fază, a învinuirilor, Vetuța începuse să nu mai mănânce, să nu se mai spele, să nu se mai dea jos din pat. Când pleca la școală, Florina îi punea mâncarea pe noptieră. O găsea, neatinsă, vârâtă sub pat, de cele mai multe ori alterată. După vreo patru internări la Central, cu niște remisiuni de câteva luni între o internare și alta, Vetuța fusese pensionată medical, deci înțărcase și bălaia cu masa pe gratis de la cantină.

Pentru că din pensia Vetuței ajungeau cu greu să-și plătească angaralele casei și să-și cumpere o pâine și-o sticlă de lapte pe zi, Florina se-apucase să dea, contra alimente, lecții de matematică unor copii mai mici decât ea și chiar unor colege cărora numai la-nvățătură nu le stătea mintea. Astfel, viața îi oferise ocazia de-a cunoaște foarte devreme cupiditatea oamenilor. Vedea cum mama «meditatului» sau a «meditatei» drămuia ceea ce socotea că i se cuvenea Florinei pentru munca ei. N-avea să uite cum o dată una dintre mame îi pusese la-nceput opt cartofi și-un ardei gras într-o pungă, pentru ca după o matură chibzuință să retragă doi cartofi, numărându-i din nou pe cei șase rămași.

Un băiețel o-ntrebase pe maică-sa de ce nu-i dădea și Florinei o plăcintă din care aveau o tavă-ntreagă. «Să zică mersi pe ce-i dau, iar tu să fii darnic atunci când ai să trăiești pe banii tăi». Cea mai generoasă mamă se dovedise o ingineriță văduvă, mama unei fetițe. La fiecare lecție o trata pe Florina cu tot ce se găsea prin casă și-i umplea plasa la plecare. I se umplea sufletul de mila amărâtei ăsteia de copile. «În loc să se bucure și ea de cei mai frumoși ani ai vieții, muncește ca o roabă: spală, gătește, dă meditații și mai are și-o mamă bolnavă. Te miri, sărăcuța, că mai e-n toate mințile și mai și-nvață atât de bine».

Chiar în perioadele de remisiune, Vetuța nu scotea niciun cuvânt, ci doar ofta zi și noapte. Uneori spunea: «Dac-ar fi avut Dumnezeu milă de noi, muream când l-au arestat pe Adrian. Muream și scăpam de calvar și tu și eu». Ruga Florinei cea mai fierbinte către Dumnezeu era ca maică-sa și ea să se culce seara și să nu se mai trezească dimineața. Doctorul de la Central, care o-ngrijea pe Vetuța, fost coleg de liceu și de facultate cu Gogu Eremia, îi spusese Florinei: «Când un psihotic e-n criză trebuie neapărat internat, fiindcă altfel îi înnebunește și pe cei din jur».

Din punctul de vedere al Florinei, perioadele de spitalizare ale maică-sii nu se deosebeau de cele de remisie, decât prin faptul că în ultimele maică-sa mânca și gătea un fel de zemuri fără gust – ea, care fusese o gospodină desăvârșită – zemuri pe care, cu mult tact, Florina se străduia să le-mbunătățească, pentru a putea fi înghițite fără silă. Uneori, plecând de-acasă, Florina trăgea nădejdea să se-ntâmple ceva ca să termine cu niște zile greu de-ndurat.

Comunismul le distrusese viața multora, la fel ca pe-a maică-sii și pe-a ei, iar maică-sa – fără nicio vină pentru boala de care suferea – o amăra într-atât încât Florina trebuia să se-ajute cu „Antideprin” ca s-o poată duce mai departe. Căminul de copii în care crescuse, grădinița săptămânală, semi-internatul la școala generală i se păreau Florinei raiul pe pământ față de viața pe care-o ducea alături de maică-sa. Ținea la ea și și-ar fi dat viața ca s-o vadă sănătoasă, dar când ieșea pe poartă parcă scăpa din pușcă, iar când se-ntorcea acasă i se-ntuneca în fața ochilor, mai rău decât în fața unui mormânt deschis. «Doamne, cât îmi doresc să nu mai exist, fie-Ți milă și nu mă lua totuși înaintea ei. M-ar bate Dumnezeu dacă m-aș plânge de unchiul Gogu, de mătușa Catrina și de Magdalena. Dar dacă n-aș mai fi eu, ar trebui s-o interneze undeva, că nici ei n-au păcătuit cu nimic, bieții oameni, ca să le distrugă viața, mai ales acum când Magdalena se mărită și pleacă-n vila socrilor. Doamne, îndură-Te și de noi!».

Posomorâtă, mereu îngândurată, pe Florina parcă nici n-o vedeau colegii. De când se nasc, oamenii au un simț care-i avertizează asupra nefericirii semenilor și-i face să-i ocolească pe cei bănuiți ca piază-rea, de parcă nenorocul ar fi boală contagioasă. Pentru omul cu viață normală, nefericitul și bolnavul incurabil echivalează cu un fel de ciumă socială. Când se pomenește de-o asemenea persoană toți zic: «Fie la el/la ea acolo». Pentru cei mai la curent cu ultimele teorii privitoare la câmpurile energetice, bolnavul și nefericitul sunt surse de energie negativă, dacă nu chiar niște vampiri ai energiei celor mulți și sănătoși.

Toate colegele aveau câte un iubit, primeau mărțișor de-ntâi martie de la băieți, numai ea era mereu trecută cu vederea. Norocul ei erau verișoara Magdalena, unchiul Gogu și mătușa Catrina, care n-o uitau niciodată. Ei se plimbau toți trei prin țările socialiste, mergeau la mare, la munte, unde ar fi luat-o și pe Florina dacă n-ar fi fost maică-sa, pe care n-avea în grija cui s-o lase. Diriginta Florinei îi propusese odată s-o trimită într-o tabără, fie la mare, fie la munte. «Vă mulțumesc, doamnă, pentru că v-ați gândit la mine, dar n-am în grija cui s-o las pe mama». «E bolnavă? De ce suferă?». Florina oftase fără să vrea. «Are un sindrom maniaco-depresiv, cu două tentative de sinucidere».

Deși religia și orice manifestare a credinței în Dumnezeu erau izgonite din școli ca o boală rușinoasă, profesoara-și făcuse cruce și șoptise: «Doamne ferește!». O privise lung pe Florina, apoi o-mbrățișase. «Și mama mea e bolnavă, are cancer». «Doamnă, poate că vorbesc cu păcat, dar mai bine avea și mama mea cancer». Profesoara o privise-ngrozită: ce oroare trebuie să fi fost ceea ce se-ntâmpla cu mama acestei biete Florina Diaconu, dacă ei și cancerul i se părea de preferat. «Doamne!».

De două ori Vetuța Diaconu înghițise cantități de medicamente care i-ar fi adus sfârșitul dacă fiică-sa n-ar fi descoperit-o la timp și dacă „Salvarea” n-ar fi venit foarte repede. Aceste două episoade, pe care nu le povestise nici măcar familiei Eremia, o determinaseră să umble cu medicamentele maică-sii asupra ei și să-i lase doar porția pentru cât lipsea ea de-acasă. Ce trebuie să fi fost în sufletul maică-sii, ce iad, ca să nu-i pese că-și lăsa biata fată singură pe lume la cincisprezece ani? Sau poate se gândea că ar fi fost o ușurare pentru fată să-i ia din spinare povara unei asemenea mame, care nu-i aducea nicio fericire și nici măcar vreun avantaj material. Pensia ei, vai de ea! Încolo, doar bătăi de inimă și un bolovan legat de picioare. Avea dreptate Vetuța când spunea că moartea le-ar fi mântuit de toată urâțenia vieții, dacă le-ar fi luat când îl arestaseră pe Adrian.

Deși îi era nespus de rușine că asemenea gând îi putea măcar trece prin minte, moartea maică-sii ajunsese să i se pară Florinei o mântuire: o moarte venită de la Dumnezeu. În niciun caz o sinucidere, de care toată viața s-ar fi învinovățit, ca și când prin ea maică-sa ar fi vrut s-o pedepsească, n-ar fi putut spune pentru ce, dar oricum s-o pedepsească. Florina încerca să priceapă ce anume se detraca în mintea unui om pentru a-l aduce în stare să uite orice sentiment de responsabilitate față de-o ființă pe care-o adusese pe lume, nu din întâmplare, ci din proprie voință. Cât de urâtă îi era Florinei viața, urâtă și fără nicio lumină undeva în viitor, totuși nu s-ar fi omorât, pentru a nu-i lăsa maică-sii moștenire un permanent sentiment al culpei: «Eu am băgat-o în pământ».

Doctorul care o-ngrijea pe Vetuța Diaconu, om de-o remarcabilă cultură, plin de milă față de bolnavi și față de familiile acestora, încerca s-o-ncurajeze pe Florina cu argumente simple, esențiale: «Fată dragă, dacă vrei să-i fii de folos unui om bolnav, și nu numai, trebuie să fii sănătos. Ia boala mamei tale ca pe-o fatalitate și-ncearcă să-ți păstrezi firea. Fac meseria asta de-atâta vreme, și-o fac atâția, și nu reușim nici unii să descoperim care este cauza așa-ziselor boli psihice – mintale de fapt – dincolo de explicațiile imediate cum ar fi moartea tatălui tău, condițiile grele ale vieții mamei tale, dereglări metabolice, carențe chimice și multe altele. Cunosc oameni care au trecut prin chinuri de neimaginat în pușcării, ani de-a rândul și totuși, psihic, hai să-i spunem așa, au ieșit întregi. Rezistența oamenilor, la rău dar și la bine, este atât de variată. Și la bine unii așa de rău se prostesc… Eu te rog pe tine să fii sănătoasă și să-ți păstrezi firea».

«Doamne, cât îmi doresc să fac medicina, dar psihiatră nici pentru tot aurul din lume n-aș vrea s-ajung. Cum n-or înnebuni psihiatrii trăind printre-atâția pacienți, fiecare cu deraierea lui», își spunea Florina care, la optsprezece ani, fără o meditație măcar, intrase la medicină, la douăzeci de candidați pe-un loc. Făcuse un an de Facultate cu nicio notă sub nouă dar, cum lupta de clasă nu dormea, după primul an fusese exmatriculată. Îi venise din nou rândul unchiului Gogu să se căciulească pentru ca Florina să fie admisă la o școală post-liceală de tehnică dentară.

Oamenilor cumsecade nepierindu-le de tot neamul, închizând ei ochii asupra dosarului fetei – șefă de promoție la școala post-liceală, Florina fusese numită la o policlinică de ortodonție pentru copii, în centrul Bucureștilor. Tehnicieni dentari erau patru la acea policlinică, Florina fiind cea mai tânără. O altă aripă a policlinicii era pentru adulți. Aceea cu plată. Acolo lucra unul dintre stomatologii pe care-i avusese Florina profesori. Acesta apela mereu la serviciile Florinei, în special pentru lucrări complicate, care cereau mare pricepere și multă răbdare. Florina acceptase propunerea, muncind în afara programului, cu material furnizat de stomatolog. Pacienții doctorului, foarte mulțumiți de tânăra tehniciană, o întrebau cât costa munca ei: «Vă rog să vorbiți cu domnul doctor». «De ce ești proastă și nu le iei banii?», o-ndemnase doctorul. «Partea ta este inclusă în cât le-am cerut eu, dar ție-ți strică un ban pe deasupra?». «Domnule doctor, mie mi-e frică și de umbra mea. De la părinții copiilor cărora le fac aparate nu primesc nici măcar un săpun sau un deodorant. Nu vreau să poată, la o adică, să mă-nvinuiască cineva de ceva». Corect, medicul îi dădea Florinei cât socotise de la-nceput munca tehnicianului.

Cei trei colegi ai Florinei, o femeie și doi bărbați, erau de vârstă matură. Când ieși din comun cu orice și contrazici obiceiuri împământenite ești privit de cei din jur cu mirarea din care nu-și revine găina care-a clocit un ou de rață: puii ei stau cuminți pe uscat și scurmă pământul după viermișori, în timp ce pufulețul galben, care nu le seamănă, se bălăcește în apă și se-adună cu frații lui doar seara la culcare și la ultima păpică. Cei trei colegi ai Florinei știau că fata nu primea nimic de la nimeni. Cum ea nu făcea confidențe și nici vreo expunere de principii, colegii bănuiau că e sectantă. Ca și-n spitale, și-n policlinici se află repede «mercurialul». Părinții modești și cei săraci o căutau pe Florina știind că, în afară de costul legal, nu era nevoie de «atenții»; ba tehniciana le mai repara pe gratis și părinților și bunicilor, o lucrare, o proteză.

Doctorul Nicolae Dănescu, cel care colabora cu Florina, și încă alte opt persoane, făcuseră rost de-un loc pe-aproape de hala Traian, unde aveau de gând să-și construiască un bloc, speriați de avariile produse în locuințele lor de cutremurul din ’77. Le mai trebuia cineva pentru un apartament de la parter – de fapt, un mezanin – cu zece trepte mai sus decât holul de intrare, unde urma să se afle ascensorul și de unde pornea scara. Doctorul Dănescu se gândise numaidecât la Florina. «Vă mulțumesc, domnule doctor, dar de unde bani?». «Împrumut de la C. E. C». «Dar eu n-am bani nici de avans». «Iei de la C. A. R.». «Eu am depunere mică la C. A. R. Și chiar dacă aș putea plăti avansul, de unde să achit două rate în același timp?». «Îți achit eu avansul și-mi dai banii când poți». «Și dacă mor și n-apuc să vi-i dau?». «Ne socotim pe cea lume. Florina, cu ocazia asta nu te mai întâlnești. Să nu crezi că din lipsă de amatori îți propun ție combinația asta, hai să-i zicem așa».

Fata știa că două motive-l îndemnau pe doctorul Dănescu spre această «combinație». Mai întâi prețuirea profesională față de ea și apoi mila, fiindcă-i știa viața chinuită, soția lui, doctorița Aura Dănescu fiind colegă de liceu și prietenă cu farmacista Catrina Eremia, mătușa prin alianță a Florinei.

Căsuța lor, moștenire a Vetuței, avea o sută de ani și dădea tot mai multe semne de oboseală. Era și motivul pentru care Spațiul Locativ n-o repartizase nimănui, ci o lăsase moștenitorului de drept, adică Elisabetei Diaconu. Casa era vagon: două camere dintr-una-ntr-alta, continuate cu-o bucătărie și cu un colțișor de duș, amenajat mult după construirea casei. Când o căutai, Florina era pe acoperiș ca să-l mai peticească. Tinicheaua acoperișului se găurise în multe locuri încât ar fi trebuit dată jos toată. Neavând bani, Florina o înlocuia, pe ici pe colo, potrivit petelor din tavanul camerelor, cu niște foi de carton gudronat dăruite de domnul Ghiță, proprietarul celeilalte căsuțe din curte.

La șaizeci de ani, domnul Ghiță, șofer de meserie, repara mașinile vecinilor și pe-ale unor clienți care-l cunoșteau de pe când fusese taximetrist pe mașina proprie. Coana Gina, nevastă-sa, era foarte evlavioasă, ținea toate posturile, iar candela atârnată în dormitor, sub icoană, ardea zi și noapte, într-o vreme când oamenii stăteau cu ceasurile la coadă ca să-și ia rația de-un litru de ulei pe lună.

«N-aș stinge candela, Florino mamă, nici de-ar fi să nu mai pui ulei în gură pân-oi muri. Când se termină sticla de ulei a lu’ Ghiță mai gătesc cu margalină, de-aia ungurească, „Rama”, de n-are pic de apă». Coanei Gina tare milă-i era de doamna Diaconu, dar mai ales de Florina. «Florino, maică, n-o fi, fată, vreun blestem pe neamul vostru?». «O fi, tanti Gina. Eu de unde să știu?», îi răspundea Florina cu glas mic și trist. «Maică, eu zic s-aduci un popă-n casă și să vă citească de-alungat pe Ucigă-l toaca». «Tanti Gina, eu aș aduce, dar mă tem să n-o mai bag și la alte idei pe mama». «Ai și tu dreptate. Dumneaei și-așa e tot timpul muncită de gânduri negre. Stă numai înfundizată-n casă. Nu mai iese și ea măcar până-n poartă să mai vază lumea cum trece pe trotar. Și când îi aduce poștașul pensia tremură ca la cutremur. M-am nemerit odată la dumneaei când cu pensia și mi-aduc aminte cum s-a albit la față ca pânza-nnălbită de două ori, a-nceput să-i clănțăne dinții-n gură, de i-am dat o linguriță de zahăr cu apă de și-a mai revenit. Nu nemerea nici să să semneze pe talon. După ce-a plecat poștașul o-ntreb: „Madam Diaconu, ce e, frate, cu dumneata de ți se făcu așa de rău de parcă-l văzuși pe Necuratu’?”. „Doamnă Gina, mi-e frică de oameni, mi-e frică de zi, mi-e frică de noapte, mi-e frică de viață”. „Madam Diaconu, de ce să-ți fie frică? Ai o fată ca o floare, cu meserie bună, de ce să-l mânii pe Dumnezeu?”. „Doamnă Gina, sunt un om bolnav. Singurele zile când mă simt ca-nainte de-a-mi muri bărbatul sunt zilele când îmi face la Central șocuri electrice. Atât”. „Madam Diaconu, eu am să dau un acatist la sfântu’ Mina, pe numele dumitale”. „Mulțumesc, să te-audă Dumnezeu și sfântul!”».

Deși crescută la creșă, internă săptămânal la grădiniță și semi-internă la școală, nu trecuse niciun Paști și niciun Crăciun ca Florina să nu se-mpărtășească, înainte de-a se-mbolnăvi maică-sa, care-i atrăsese atenția că mersul la biserică trebuia să rămână un secret între ele două. Și rămăsese. Abia prin clasa a șasea pricepuse Florina că regimul se războia nu doar cu dușmanul de clasă, ci și cu Dumnezeu, negându-i existența. Nu se putea spune că fata primise vreo educație religioasă. Maică-sa îi inculcase însă ideea că deasupra a tot și a toate exista o ființă supremă care hotăra până și soarta unui fir de iarbă.

De când cu boala maică-sii, deși nu se mai împărtășea de Paști și de Crăciun, Florina continua să creadă-n Dumnezeu, fiindcă față de soarta care se-nverșuna împotriva ei și a maică-sii avea nevoie de-o entitate în care să-și pună speranța, căreia să-i ceară permanent ajutor și față de care să-și plângă disperarea. Și mai presus de toate avea nevoie să creadă că măcar o dată, cândva, avea să cunoască o lume a dreptății, mișcându-se după o judecată fără părtinire, a unei minți căreia din lumea-lume nu-i putea pătrunde rațiunile.

În privința propunerii atât de atrăgătoare a doctorului Dănescu avea să ceară sfatul unchiului Gogu și-al mătușii Catrina și n-avea să-i sufle nicio vorbă maică-sii, care și-ar fi putut închipui că-și făcea apartament ca să se poată descotorosi de ea. Ca de-atâtea ori când se afla în fața unei hotărâri, Florina dăduse cu banul și de data asta: dacă moneda cădea cu stema în sus, considera că era semn bun de la Dumnezeu și că fie ce-ar fi fost trebuia să se-nhame la douăzeci de ani de tras și mai rău decât trăgea mâța de coadă, în schimbul unei locuințe căreia să nu-i mai cârpească acoperișul, în care azi cădea un robinet, mâine se fisura o țeava, iar pe timp de iarnă, deși chituia geamurile, cercevelele îmbătrânite de vreme trebuiau lipite cu hârtie, altminteri intra zăpada-n casă. De când era salariată, singura ei realizare era frigiderul de cinci mii cinci sute de lei, luat în rate.

«Florino, maică, la meseria ta ar trebui să te joci cu banii, că nu cred că vine cineva la tine să nu-ți bage măcar un pol în buzunar», îi spusese într-o zi coana Gina. «Tanti Gina, sigur că nu mi-ar sparge punga niște bani și orice-aș primi ar fi binevenit, numai că mie mi-e frică să primesc». «Doamne, fată, da’ tu pe ce lume trăiești? Toți primește. Primește, vorba aia, unii, de-ntoarce banii cu lopata, și te găsești tomna tu să nu iei, de stai pe casă cu petecile, de-mi bate inima pân’ te văz întreagă coborâtă pe pământ. Ia, fată, că ăia de-ți dă n-or fi nici mai săraci, nici mai bogați cu ce ți-or da ție».

În afară de cei din familie și, bine-nțeles, de Serviciul de Cadre, nimeni nu știa cum murise tatăl Florinei. Din care cauză, oricât i-ar fi lăsat gura apă după o mâncare mai ca lumea și după câte un lucru de-mbrăcăminte mai frumos, nu-ndrăznea să primească nimic de la părinții copiilor cărora le făcea aparate de îndreptat dinții. Nu mințise în nicio autobiografie. Doar în cea pe care o depusese la Facultatea de Medicină omisese faptul că tată-său murise la Jilava, declarându-l doar «decedat», în ziua de… în anul 1959. Dar vigilența revoluționară, deși nu mai era chiar ce fusese până-n ’50, dădea totuși voios din coadă și când fusese ea studentă. Să se fi aflat pe la Cadre cineva din partea locului de baștină al lui Adrian Diaconu, o pârâse careva – cine? – erau Cadrele atât de scrupuloase încât puricau fiecare dosar, adică fiecare viață?

Să fi făcut contestație nu-ndrăznise. Îi bătuse destul inima de frică să nu i se ceară înapoi bursa pe care o primise în acel an de Medicină, potrivit pensiei de boală a Vetuței Diaconu, ca unic susținător. Florina își dădea seama că-n suflet i se strecurase ceva din frica patologică a maică-sii. Altfel ar fi bătut pe la toate ușile și nu s-ar fi dat învinsă, având și argumente: tatăl ei nu fusese judecat, prin urmare nici condamnat, iar ea cum era să-i fi suferit influența când, în momentul arestării lui, avea doar două luni? De la această încercare de a-și face dreptate o-mpiedicase frica.

Maică-sii nici nu-i spusese că o exmatriculaseră. Inventase o explicație plauzibilă: era prea mult să aștepte șase ani după un salariu și de-aceea se orientase către ceva practic; și-apoi, după ce ar fi terminat Medicina, urmau trei ani obligatorii de mers la țară, pe când ca tehnician dentar nu puteai lucra decât la oraș. Cât o crezuse maică-sa n-avea să afle niciodată. În afara unei permanente anxietăți, vecină cu teroarea, Vetuța Diaconu își păstrase intact spiritul de observație și, de mirare, tot ce vedea la alții judeca obiectiv. «Florino, mamă, de ți-ai afla și tu un băiat bun, să te măriți, să faci copii, să ai familia ta». «Dacă o fi să fie, s-o găsi careva», răspundea Florina, vrând să pară cât mai indiferentă față de-asemenea perspectivă, gândindu-se însă în sinea ei: «Cine să mă ia, mamă, dacă te-ar cunoaște? Și unde m-aș duce, presupunând că s-ar găsi vreun creștin al lui Dumnezeu să mă ia, cu-o mamă bolnavă și încă de ce boală? Cine ce păcate să aibă de ispășit ca să trăiască pe-un loc laolaltă cu un om care doar oftează și stă cu ochii pe pereți?». Răspunzând gândurilor fiică-sii, Vetuța ofta adânc și-apoi cu voce de cobe spunea: «Cine să te ia, săraca fată, cu-o mamă ca mine?! E de-ajuns să mă vadă o singură dată careva și fuge mâncând pământul. Crezi că nu-mi dau seama că-ți distrug viața? Că sunt un bolovan legat de picioarele tale, da’ ce zic de picioare, legat de gât. Vai de sufletul tău. De ce nu m-oi fi lăsat tu să mor atunci? Scăpai și-ți făceai și tu o viață».

Deși auzea aceste vorbe a suta mia oară, Florina avea momente când îi cedau nervii, momente pe care le regreta; pe care însă nu le putea reprima. Răbdarea fiecăruia dintre oameni are o limită. Oala care clocotește înăbușit dă neapărat pe dinafară. În astfel de momente izbucnea și ea, a câta oară n-ar fi putut spune: «Și cu-o mamă sinucigașă s-ar fi făcut coadă de pretendenți la mâna mea. Vino-ți în fire, mamă!». «Crezi că n-aș vrea? Dac-ai ști ce e în sufletul meu…». «Eu știu ce e într-al meu și mi-e de-ajuns. Ce putem face, decât să ne-ndurăm soarta?». «De n-aș fi fost țărancă proastă – deși am făcut și eu liceul la Ortodoxe – astăzi aș fi avut briante cât cireașă de mari. Așa, am rămas cu-o geantă de polițe girate de taică-tău, de-am ajuns din suta de pogoane la șase și la o moară de apă…». «Mamă, să ne gândim la alții care-o duc mai greu decât noi. De bine, de rău avem un acoperiș deasupra capului, o pâine pe masă. Fiecare cu soarta lui. Important e s-o accepți». «Știu, dar asta nu mă mângâie. Când mă gândesc ce puneam pe masă când eram la țară, cum primeam musafirii, ce viață am dus noi și ce viață duci tu». «Mamă, trăim din ce muncim la stăpân. Acum, stăpân e Statul. Dumneata iei pensie pe cât ai muncit, eu – salariu. Trăim și noi ca toată lumea». «Când mi-aduc aminte și la mama acasă… Doamne, cum era laptele de bivoliță și brânza de-o ungeai pe pâine ca untul. Ce miei, ce gâște, ce curcani. Ce viață-am dus, și tu, săraca…». «Mamă, eu nu pot să-mi compar viața decât cu ceea ce-am apucat. Mâncare de-asta de care vorbești dumneata, mâncăm numai când ne poftesc la masă unchiul Gogu și tanti Catrina». «Când veneau ei la noi, tăiam un miel gras și-l puneam la proțap și câte alte bunătăți, de zicea Catrina: „Dac-aș mânca așa-n fiecare zi m-aș face de-o sută de kile!”. Veneau și cu Tincuța, soră-sa, fetișcană pe-atunci, și cu Magdalena, care era o gâgâlice. Și era o veselie… Și cântam romanțe. Eu cântam și la pian, Adrian la vioară. Și recitam din Eminescu, din Lamartine, din Goethe. Și-acum m-am prostit de tot. Îndată ce soseau, Magdalena voia să meargă la eleșteu, ca să vadă rațele cum pluteau și cum își vârau capetele-n apă după peștișori, după mormoloci. Parcă n-am trăit timpurile alea. Parcă le-am visat. Și-acuma…». Și maică-sa ofta și iar ofta, cu privirea dusă, plecată parcă din lumea asta.

Pentru Florina, cel mai ciudat lucru care se-ntâmplase cu maică-sa era că de foarte multe ori nu mai acorda subiectul cu predicatul. Vorbea exact ca muntenii fără școală: «Ei vorbește, ei face, ei drege». Maică-sa, care vorbise corect, ca un om cu liceul făcut, și încă ce liceu, neavând nici scuza de-a fi munteancă. Era olteancă, iar oltenii nu fac dezacordul între subiect și predicat; nici măcar analfabeții. Influența coanei Gina? Credea că e obligată să se adapteze la mediu? Când maică-sa începuse cu-această ignorare a gramaticii, Florina îi atrăgea mereu atenția. «Dacă-ți spun că m-am prostit», zicea maică-sa. Până la urmă, Florina se lăsase păgubașă. Se-nvățase cu ideea că maică-sa însemna o cauză pierdută și se ruga la Dumnezeu să-i ajute s-o poată veghea până-n ultima clipă.

Despre o viață a ei personală nu putea fi vorba. Unde să găsească un om care s-o iubească într-atâta încât să vrea să-mpartă cu ea un calvar căruia nimeni n-avea cum să-i prevadă sfârșitul? O dată, când o podidise plânsul în fața unchiului ei, pe-un ton în care Florina simțise o undă de enervare, el îi spusese: «Păstrează-ți firea și gândește-te că într-o zi o să mai și moară și-ai să răsufli și tu». Dintr-odată Florina se oprise din plâns și-o trecuseră fiorii. «Doamne, orice boală să-mi dai, dar nu una psihică, nu una care să scoată din sărite pe oricine. Cât trebuie să-l enerveze mama pe unchiul Gogu – ei doi fiind atât de apropiați – ca el să-mi spună asemenea vorbe, vorbe pe care nu le-ar fi spus dacă mama ar fi suferit de orice altă boală».

Își aducea aminte cum se cuibărea la pieptul maică-sii pe când o lua de la grădiniță de sâmbăta până duminică seara. Cum îi căuta sânii prin despicătura cămășii de noapte și cum îi spunea: «Să pun mâna pe țâțucă, să-mi aduc aminte de când eram bebe mic». În acele momente maică-sa o mângâia pe creștet și-o strângea la piept. Altminteri, Vetuța nu se-arătase o fire tandră. O trata pe Florina ca pe-un om mare. La culcare-i spunea «noapte bună», fără niciun semn de afecțiune. N-o controla dacă se spală, dacă îmbrăcămintea-i era curată. Nu-i dădea niciun fel de sfaturi, nu se uita dacă și-a făcut lecțiile, n-o prevenise nici măcar asupra inevitabilului semn al pubertății unei fete.

Judecând lucrurile retrospectiv, Florina socotea că în afară de ceea ce deprinsese de la instituțiile statului venite în ajutorul mamelor slujbașe, ea avusese regimul buruienilor, care cresc neplivite, neudate, la voia bunului Dumnezeu; ca și păsările cerului. E drept că se străduise, în prezența oricui, să observe și să deprindă ceea ce i se părea semn de educație și de bună-purtare. Toată existența ei se afla sub semnul strădaniei. De când se-mbolnăvise Vetuța, își dădea silința să-i arate cât mai multă afecțiune, s-o mângâie, în speranța de a-i face bine, ceea ce însă n-avea niciun efect. Florina se gândea cum s-o fi purtat mamă-sa cu taică-său, Adrian Diaconu. De la toți cei care-l cunoscuseră aflase că fusese un om vesel și plin de haz. De câte ori îl pomenea, Vetuța își amintea laudele pe care i le-aducea ei Adrian pentru orice: cum gătea, cum ținea casa, cum se-mbrăca și cât de frumos cânta ea din gură și la pian.

«Doamne, cum se poate schimba un om în asemenea hal? Cum îl nimicesc niște-ntâmplări nefericite?! Un regim opresiv, hotărât să zdrobească o anumită categorie de oameni. Pe mine de ce trebuiau să mă dea afară de la Medicină? De ce, și dacă nu suferi de-o boală psihică, s-o duci numai într-o fereală? Nu numai să nu spui ceva, dar nici să n-auzi ce spun alții. Toată viața s-o trăiești ca un schizofrenic: una să fii, alta să arăți». Biata maică-sa, din patru-n patru ani deschidea circumscripția de votare. Să nu cumva să-i ia pensia dacă nu vota. Anual trecea prin trauma revizuirii pensiei de boală. Șefa comisiei din sectorul lor era o ardeleancă mărunțică, rotofeie, cu ochi blânzi, cu surâsul mereu pe buze. Cum îi venea în cabinet câte un speriat, îl trata cu-o bomboană și-i spunea: «Hai, liniștiți-vă și pe urmă stăm de vorbă».

În ziua revizuirii, Florina își lua liber și mergea cu maică-sa la comisie, comisie formată dintr-un medic și-o asistentă. Doctorița, Voichița Avram, le-ntindea mâna și le invita să ia loc. Văzând-o pe Vetuța Diaconu cum tremură de spaimă de parcă ar fi venit la tăiere, doctorița le spusese odată: «Doamnă Diaconu, dac-ar fi după mine, din păcate ar trebui să fiți pensionată definitiv, dar cum să lupt eu cu absurditatea oficială? Sunt oameni fără o mână, fără un picior, alții care fac dializă și trebuie să se prezinte anual la comisie. Mie mi-e rușine când îi văd la ușa cabinetului». Și se uitase-n ochii Florinei și dăduse cu tristețe din cap. Fără o mână, fără un picior să vină la revizuire! Oficialitățile și-nchipuiau probabil că organele astea sunt ca buruienile: tu le smulgi, dar ele, ale dracului, cresc la loc! Of, Doamne, Doamne!

Uneori, Vetuța ieșea din muțenie pentru a evoca întâmplări din trecut. «După ce l-au arestat pe taică-tău, am încercat să fumez, am încercat să beau. Degeaba. Nimic nu mă făcea să uit. Când am primit certificatul lui de deces, n-am mai încercat nimic. Știam că e degeaba». Și iar se cufunda în muțenie.