Saruta pamantul acesta

Strămoșii mei, desigur, pe-aici au stat și ei…

– Păstori pribegi cu turme și herghelii grozave,

Ei nu aveau palate mărețe, n’aveau nave;

Dar își iubeau pământul blagoslovit de zei…

[………………………………………………………….]

Strămoșii mei, desigur, s’au chinuit pe-aici…

– Tăind cu plugul brazde adânci și roditoare,

Cu aurul din câmpuri legând pe cel din soare,

Erau mai altfel, poate, decât i-aș crede – mici…

Tăcuți și arși de soare sau răcoriți de vântul

Ce le-aducea din zare al vremurilor semn,

Din zori și până’n seară, arau din greu pământul,

Cu brațele crispate pe plugul lor de lemn…

Strămoșii mei, desigur, aicea au murit…

Plecau tăcuți și pașnici pe-al neființei drum,

Spre zeul grav și rece, de piatră, astfel cum

Doar mintea lor săracă și l-ar fi’nchipuit…

Și-atuncea când dușmanii se arătau în zare,

Uitând și plug și turme, în cale le ieșeau;

Homer nu spune – însă, ca’n vremuri legendare,

Desigur, că în lupte și ei atunci mureau…

Strămoșii mei aicea-s… Căci altfel rost nu-și are,

Când nopțile sunt turburi și ploaia cade grea,

Nenumărate glasuri, ce bat fără’ncetare,

Zadarnic să frământe închipuirea mea…

M. SĂULESCU, Strămoșii… (17 noiembrie 1913).

DECEBAL: O,codri, codri, vă mișcați cu mine,

Munți mari de piatră, fiți-mi gânduri,

Purtați, stânci albe armi[i]le de cremeni,

Mergeți naintea mea… a regelui

Să văd apropiindu-se pământul,

Cu munții și cu codrii.

Și stând pe loc naintea Romei vechi!

M. EMINESCU, Decebal (1873, Berlin)

dacia felix

În vremea veche… de demult, demult… ceriul era limpede… soarele strălucea ca un fecior tânăr… câmpii frumoase, împrejurate de munți verzi, se întindeau mai mult decât putea cuprinde ochiul… păduri tinere umbreau dealurile… turmele s’auzeau mugind de departe… și armăsarii nechezau giucându-se prin rariște… […] Ferice de oamenii din câmpie, ferice de cei de la munte!… Era vremea atuncea când tot omul trăia fără stăpân și umbla mândru fără să-și plece capul la alt om; când umbra văilor, pământul și aerul ceriului erau deschise tuturora; iar viața se trecea lină ca un vis. […] Dar, iată, aerul se turbură… Ceriul cel limpede se îmbrobodește cu nori întunecoși… Un nor de prav învăluie câmpia și ascunde munții… se aud vaiete… […]

Se vede amestecul unei bătălii!… Cei ce au năvălit sunt îmbrăcați în fier… săgeata alunecă pe pavăză, și paloșul cu două ascuțite taie în carne vie… dar piepturile goale stau împotrivă… se luptă cu furie… […] Luptătorii se amestecă și se izbesc… piepturile goale de paveze… capetele descoperite de coifuri…

Al. RUSSO, Cântarea României, XIII (9 Nov. 1850, Paris).

Porsilo se uita posomorât la căpeteniile-adunate în jurul mesei de piatră din încăperea unde-și ținea Decebal de obicei sfatul. Îi lua fiecăruia seama. Erau unsprezece; cu el, cu Porsilo – doisprezece. Îi cunoștea bine doar pe doi dintre ei, fiindu-i vecini: unul – la Răsărit, altul – la Apus. Cel de la Răsărit, om în putere, semăna cu-o putină cocoțată pe două piciorușe scurte, subțiri de necrezut, și care te-așteptai să se frângă la fiecare pas. Chipul teșit, șaua nasului cârn adâncită mult, buzele lăbărțate, falca de jos ieșită-nainte, fruntea dreaptă ca un zid, sprâncene țepoase cu fire scurte, ochi cu privire de câine care stă să se repeadă: voia, desigur, să pară dârz și ne-nfricat, pus să-nfrunte omenirea-ntreagă; pentru cine-l privea cu luare-aminte, cum făcea acum Porsilo, acest chip trăda doar viclenie-ncăpățânată și piezișă care, infailibil, se convertește, totdeauna cu-aceeași «credință», la orice cauză avantajoasă. Acesta era Druxilis, vecinul de la Răsărit al lui Porsilo. Cumnat cu Bicilis (sfetnic apropiat al lui Decebal), lui Druxilis nu-i fusese greu să miroase dincotro și încotro bătea vântul. Oricum s-ar fi terminat înfruntarea lor cu Traian – înfruntare care n-avea cum să fie-ocolită, de vreme ce Dacia făcea parte din lumea locuită, sortită să devină provincie romană, condusă de vreun legatus Augusti – vecinii lui Decebal nu puteau scăpa mai întâi de mâna acestuia din urmă. Decebal știa că fără ajutorul vecinilor chemați acum la sfat avea să fie din ce în ce mai greu să se-mpotrivească Romei. Dacă nu le căpăta ajutorul, măcar dușmani nu trebuia să și-i facă. Trebuia să-i ia încet și cu duhul blândeții, fiindcă e mai bine când silești pe cineva la un lucru – deși, în sinea lui, nimeni nu se lasă păcălit – să creezi o aparență, și pentru tine și pentru el, că o face din convingere. Mijloace prin care să-i pună la respect, în caz de-mpotrivire, Decebal avea, mai mult decât ar fi fost nevoie. Știa însă că vorba era mai bună decât ghioaga și decât sabia. Nouă dintre cei de față i-ar fi luat fără să șovăie locul, în timp de pace: de pace lungă și lipsită de primejdie. Deși era limpede că, fără o mână de fier, romanii i-ar fi spulberat și pân-atunci, ei nu se dădeau în lături să-și facă socoteli de pescuit în apă tulbure: cum să-l păcălească pe Decebal – dacă nu chiar pe de-a-ntregul, măcar cât de cât – dar fără să se strice cu el; adică, să nu-i dea tot ce i-ar fi putut da, fiind vădit că-i chema la el ca să le ceară și nu ca să-i dăruiască. Romanii erau mai departe – mai departe dacă nu țineai seama de legiunile de la Porți și de podul de pe Istru – și poate că se mai potoleau; iar, la urma urmei, și dacă veneau peste ei: se-nchinau și gata. Și interesul romanilor era să se pună bine cu neamurile băștinașe. Te supuneai, te dădeai cu ei, îți păstrai rangul, ce așa de mare nenorocire! Oamenii de rând urmau să muncească așa cum munciseră de când se știau pe pământ; unii aveau să fie-ncorporați în legiunile romane și duși cine-știe pe unde – în sfârșit, duși unde-avea Roma nevoie – și ce era cu asta!? Închinarea în fața lui Decebal (căci închinare era, oricât ar fi-nfățișat-o el ca pe-o alianță) – de altfel și-ntr-o alianță egalitatea este o vorbă goală, fiindcă frâul îl ține un singur aliat – nu cunoștea cale de-ntoarcere și nici poteci cotite.

Știau cu toții că lucrul dat nu se mai ia înapoi. O alianță încheiată în fața unei primejdii poate fi desfăcută când primejdia a trecut; ce-ai apucat să verși în punga obștească îi rămâne însă celui mai puternic, deoarece, de când lumea, peștele cel mare nu ține seamă de plevușca pe care o-nghite. Afară de Porsilo, de Dromihete (vecinul lui de la Apus) și de Chebrisis, toți cei adunați acolo se gândeau cum să-l păcălească mai dibaci pe Decebal.

Pentru ca fățărnicia să fie cât mai asemănătoare cu adevărul, căile ei trebuie să pară mai adevărate decât ale adevărului.

Tot omul cumpănește-ndelung când ia o hotărâre de mare-nsemnătate; face mereu pași înainte, pași înapoi, o ia pe-un drum, se-ntoarce iară de unde-a plecat și-și spune de mii de ori «dar dacă…». Adesea, gândul dintâi e cel mai bun. După ce-ai urmat căile-ntortocheate ale tuturor posibilităților, îți dai seama că o singură cale ai de urmat: cea dreaptă, fiind cea mai scurtă între-nceput și sfârșit. Cea dreaptă – când ai gând cinstit.

Condiția esențială a fățărniciei este însă complicația, mulțimea ezitărilor, simularea frământării în fața unui legământ.

Cele nouă căpetenii știau că Decebal nu era omul pe care să-l păcălești cu una-cu două. Aveau să se ostenească mult și să se tocmească și mai mult. Druxilis, cumnatul lui Bicilis, alesese calea scurtă și folositoare a slugărniciei fățișe. În altă-mprejurare, poate că Decebal nu l-ar fi-nvrednicit cu-o privire măcar pe-acest Druxilis. Acum însă nu-i prea dădea mâna să aleagă.

Stăteau tăcuți și-ncruntați, rezemându-și mâinile de pumnalele scurte cu vârful adus, sprijinite cu teaca-n masa de piatră.

Intraseră toți în același timp, dăduseră scurt din cap, fără să se privească, și se-așezaseră la un semn al Marelui Preot, Vezina, care, fără niciun cuvânt, îi lăsase-acolo și plecase. Afară de Porsilo, de Dromihete și de Chebrisis, îmbrăcați ca de sărbătoare (cu pumnal cu teacă de aur, cu bumbi tot de aur la-ncălțări, cu paftale mari, de aur și ele, pe umărul stâng al sumanului, fiecare cu însemnele neamului său), ceilalți nouă erau îmbrăcați ca-n zile-obișnuite, ca și când s-ar fi dus să dea ocol țarinii, răzoarelor de legume ori s-arunce o privire la băile-de-aur sau la ocne. Afară de căciula de aba cenușie, pe care-o avea fiecare-n cap, nimic nu-i deosebea de oamenii de rând cărora le erau căpetenii. Voiau, desigur, să-i dea a-nțelege lui Decebal că de la oameni atât de modești mare lucru n-avea de-așteptat.

Auziseră ei – nu se putea să nu fi auzit – povestea «regelui» Dromihete și-a lui Lisimah macedoneanul, ajuns rege al tracilor. Acesta din urmă, dând năvală peste geți, îi cade prizonier lui Dromihete. În loc să-l omoare, cum îi cerea obștea, Dromihete îl poftește pe Lisimah împreună cu însoțitorii lui la o masă toată numai talgere de aur bătute-n pietre scumpe, cu linguri și cu șipuri așijderea, cu bucate rare și alese, ca la curțile satrapilor de la Soare-Răsare, în timp ce Dromihete și căpeteniile sale mâncau din bliduri de pământ, cu linguri de lemn, mâncăruri simple, de oameni nevoiași, dându-i de-nțeles lui Lisimah că un om ca el, care trăia în bogăție, trebuia să-și vadă de avutul său și nu să umble să prade niște săraci ca Dromihete și ca seminția lui. Dar de-această parimie a lui Dromihete cel-din-vechime dac-auziseră ei, auzise și Decebal. Dac-auzise, nu strica să-i fie-amintită.

«Oare de ce trebuie să ne fie mereu frică de cineva pe lumea asta?», se gândea Porsilo, cu ochii țintă la ușa pe care nu intra nimeni. «Nouă – de el, lui – de romani, și tuturor la un loc – tot de romani, parcă nu ne-ar fi de-ajuns frica de soartă și de mânia zeilor! Ăstora li-i frică de Decebal, dar și lui de ei. Tuturor căpeteniilor le este frică de cei peste care sunt mai mari. Le e frică de lipsa lor de-nțelegere, care duce adesea la ură – și, mai rău, la nepăsare – de trădarea lor și, mai mult ca de orice, de fățărnicia lor». Lui, lui Porsilo, nu-i era frică de seminția lui? Când adunase sfatul bătrânilor în cetatea-de-scaun, își spusese fiecare părerea, lăsând loc glasului îndoielii și-al prudenței, dându-i de-nțeles, pe lângă sfaturile pe care le-ar fi hărăzit și fiilor lor, dându-i de-nțeles prin câte o vorbă subțire că cine și-a băgat grumazul sub jugul puterii trebuia să știe să-l ducă singur și să se-aștepte ca pentru faptele lui să răspundă singur, căci la necaz nimeni nu ți se-alătură părtaș, iar neamul pe care l-ai dus la rău nu te iartă niciodată și se leapădă de tine. Bătrânii aceia, în cinstea și-n bunăvoința lor, nu făcuseră altceva decât să-i amintească ceea ce știa și el: cât de puțin prețuiesc uralele, cum se pot preface-n sudalmă, cum fierul care te-a apărat îți poate străpunge beregata, fiindcă așa e sufletul omului: schimbător. «Dacă Decebal ar ști că n-are deloc sorți de izbândă în fața romanilor, li s-ar mai împotrivi? Dacă romanii ar garanta liniștea țării cu prețul detronării lui Decebal, Decebal ar primi să dea puterea din mână de dragul țării? Numai că el degeaba ar fi dat puterea din mână, romanii aveau nevoie de-o nouă cucerire și nu de-un conducător care să umble după altă pace decât cea impusă de ei».

Decebal se lăsa așteptat.

Deși fiecare dintre cei adunați acolo ar fi avut destule de spus, niciunul nu deschidea gura. N-aveau încredere unul într-altul și nici în pereți.

Decebal se lăsa așteptat.

Era limpede că nu cine-știe-ce treburi însemnate îl împiedicau să vină. Le punea răbdarea la-ncercare. Voia doar să le zgândăre trufia ori să-i umilească? «Și una, și alta», gândea Porsilo. Își făcea o socoteală foarte bună Decebal. Omul care-și pierde răbdarea își dezleagă limba și spune vrute și nevrute, însă niciodată ce n-a gândit mai înainte. «În locul lui, eu cum aș face? I-aș fi așteptat eu pe ei aici. Fiindcă eu nu sunt făcut să chinuiesc, nu sunt făcut și nici nu vreau. Pe mine mă silesc împrejurările să-mi cârmuiesc neamul; bucuros aș da cinstea asta altuia mai în stare decât mine. Cui însă? Dar el? Când vrei să cârmuiești, se vede treaba că nu dai la o parte nimic din ce-ți asigură-ntâietatea. Nu te mai gândești că-i umilești pe unii, că-i calci în picioare pe alții, că superi pe mai știu-eu-cine. Te uiți doar înainte, la scop. Romanii calcă totul în picioare cu ochii la țintă: cucerirea lumii. Sigur că lui Traian, mare general și om cinstit se pare – cât de cinstit poate fi un împărat – i s-ar strânge inima să vadă spintecați în fața lui o mamă cu un copil mic, dar pentru asta nu se-apucă să numere mamele și copiii spintecați de-a lungul drumurilor pe care le taie legiunile, în piatră, în pământ și-n carne vie, între Roma și Eufrat».

Porsilo se uită, rând pe rând, din nou la cei unsprezece tovarăși de așteptare.

În partea opusă intrării se aflau jilțul Regelui și cel al Marelui Preot. Căpeteniile se-așezaseră, din instinct de solidaritate, unul lângă altul, afară de Druxilis, care stătea pe locul din dreapta jilțului regesc, despărțit de ceilalți de multe jilțuri goale, pentru ca nimeni să nu aibă vreo-ndoială în privința cinstei la care-l ținea marele Rege. Osteniseră să mai stea rezemați de mânerele pumnalelor. Afară de Dromihete. Unii-și țineau acum mâinile încrucișate la piept, alții-și mișcau întruna degetele și-și strângeau pumnii, iar pe chipuri li se citea o mare neliniște. Nu-i chemase cumva ca să le ia capul, iar ei ca niște nătângi se lăsaseră prinși în capcană; ori ca să-i lase acolo să piară de foame? «De-ar veni odată să spună ce vrea și să ne vedem scăpați de-aici», se gândea fiecare-n sine.

Dromihete – cel mai bătrân din toată adunarea, înalt și deșirat, cu barbă lungă, cenușie, răsfrântă ca o mătură, cu chip uscat și-ncremenit care nu părea să fi râs ori să fi plâns vreodată, cu ochi albastru-ntunecat umbriți de sprâncene stufoase, rămase negre printr-o ciudățenie-a firii – cum stătea cu mâinile neclintite pe mânerul pumnalului și cu privirea țintă la ușa pe unde ar fi trebuit să intre Decebal, ai fi zis că era un mort cu ochii rămași deschiși. În muțenia și-n amorțeala generală, izbind, fără să vrea, pumnalul de piatra mesei, Dromihete se ridică, își potrivi cămașa sub chimir, își trase-n jos poalele sumanului și se-ndreptă spre ieșire, în nedumerirea tuturor.

Luați pe neașteptate și treziți fiecare din gândurile lui, care prea mult nu se deosebeau de la unul la altul, cei unsprezece bărbați adunați acolo nu știau ce să facă: să-l urmeze ori să rămână mai departe nemișcați și să nu ispitească soarta. Fără să le-arunce nicio privire, cu pas rar și fără grabă, Dromihete ajunse lângă ieșire, unde se opri să ia seama celor două clepsidre de sticlă sidefie așezate ca niște câini de pază, una în dreapta, alta în stânga ușii, prinse într-o armătură de bronz ca o gură de lup căscată. Ținându-și răsuflarea, urmări picătura de apă dintr-una, care, clipocind abia simțit, măsura pasul neauzit al timpului. «Încet-încet spre pământ», își zise el. Gândul ăsta, cuprinzând pe scurt învățătura dobândită într-o viață ale cărei urcușuri și mai ales coborâșuri îl deprinseseră să se smerească, îl îmbună deodată în privința celor adunați acolo, pe care-i urâse și-i disprețuise cu o clipă mai înainte; în privința lui Decebal, care drag nu-i fusese niciodată; în privința a toate și a toți, căci într-o bună zi, toți și toate aveau să foșnească și să clipocească pe undeva pe subt pământ.

Porsilo se gândi să urmeze pilda lui Dromihete. Rămase totuși pe loc. Nu de teamă, ci așa cum rămânea la luptele de cocoși sau de câini, până ce unul din cei doi luptători își dădea ultima suflare, privind cu multă milă bietele dobitoace îmboldite să se ucidă, fără să aibă nimic unul cu altul, în țipetele și-n urletele mulțimii, din care o parte țipa de bucurie că învinsese cocoșul ori câinele pe care pusese prinsoare, alta urla încrâncenată de ură-mpotriva vietății ucise, pe care ar fi ucis-o încă și încă o dată și de-o mie de ori fiindcă-i înșelase așteptările și-i golise punga. Demult, în tinerețea lui tinerețe, Porsilo se nimerise să stea la o luptă de cocoși lângă Dromihete. Porsilo se uita mai mult la chipurile oamenilor decât la păsările care abia-ncepeau să se-ncaiere. Urmărindu-i, atunci, privirea, Dromihete îi pusese o mână pe umăr, se uitase drept în ochii lui și-i șoptise: «Fiule, să nu-ți închipui c-ai să vezi milă în ochii vreunuia. Pleacă. Nici aici nu e nimic nou cum nu e nicăieri sub soaie!». Porsilo știa că nici acolo, în sala de taină a mai-marelui lor, Decebal, n-avea să fie nimic nou, ci jocul de înfruntări al intereselor, vechi de când lumea și etern ca și ea. Dacă Porsilo ar fi venit la acest sfat în numele lui doar, poate că s-ar fi ridicat, l-ar fi urmat pe Dromihete, ar fi urmărit o clipă curgerea vremii prin curmătura celor două clepsidre, s-ar fi descoperit în fața draconului de bronz țintuit deasupra intrării, și-ar fi-ndesat căciula-n cap și pe-aci ți-ar fi fost drumul. Poate. El nu venise însă în numele lui, ci al celor pe care-i cârmuia de când murise frate-său mai mare în ultima înfruntare a lui Decebal cu armatele romane. De-ar fi fost ultima!

În timp ce Porsilo se-ntreba dacă n-ar fi rămas locului, chiar venit doar în numele său, din pricina curiozității de totdeauna de-a vedea până la capăt o întâmplare – deși aproape știută dinainte – ușa grea de lemn dăltuit cu draconi a intrării se deschise fără niciun zgomot și-n cadrul ei apăru Marele Preot, urmat de regele Decebal.

— Încotro, cinstite unchi? i se-adresă Decebal lui Dromihete, care tocmai își punea căciula-n cap, în timp ce oaspeții ceilalți se descopereau și se ridicau în picioare.

— Acasă, nepoate. Credeam că nu mai vii. Ăștia tineri îmbătrâniseră de-atâta așteptat, iar eu cât pe-aci să-mi dau ultima suflare.

În glasul lui Dromihete nu se simțea nici îngăduință, nici supărare.

— Ne bate războiul la ușă, spuse Decebal, în chip de răspuns, îndreptându-se către masă și poftindu-l din ochi pe Dromihete să se-așeze.

— Nicio noutate, spuse acesta, făcând un semn cu mâna a pagubă, și se-așeză chiar în stânga lui Decebal, despărțindu-l de Marele Preot și aplecându-se înspre dreapta Regelui, ca să-i ia seama lui Druxilis, de parcă atunci l-ar fi descoperit.

— De ce te uiți așa la mine, cinstite Dromihete? îl întrebă Druxilis cu-o voce care se dorea blândă.

— Ești cam gras, fiule. Ce zice calul dumitale? întoarse celălalt cuvânt în glumă. Un zâmbet mucalit trecu prin ochii albaștri și-i făcu să sclipească o clipă tinerește.

Druxilis îl privi disprețuitor și nu găsi de cuviință să-i răspundă.

Făcându-se că nu văzuse și că n-auzise nimic, Decebal își plimbă roată privirea, oprind-o scurt în ochii fiecăruia.

— Prea-cinstiți oaspeți, războiul ne bate la ușă.

— Poate n-ar fi bătut dacă n-am fi încălcat înțelegerile cu Traian, zise Chebrisis mai mult ca pentru sine, cu vocea moale și vorba tărăgănată a celor din Miazănoapte.

— Chebrisis, credeam c-am înțeles cu toții că așa-zisa pace cu Traian este pentru romani doar un răspas de odihnă ca apoi să ne izbească și mai tare.

— Ca și pentru noi, rosti Druxilis cu glasul convins și important al celui care-a priceput dedesubtul lucrurilor.

— Eu tot spun că, dacă nu i-am fi cătat pricină, Roma ne-ar fi lăsat în pace, reluă blând și-mpăciuitor Chebrisis.

Druxilis, cu-o strâmbătură de dispreț, ridică revoltat din umeri.

— Chebrisis! i se-adresă Decebal cu glas înalt, ca pentru a-l chema la ordine. Dumneata ți-nchipui că Romei trebuie să-i «cați pricină» ca să te cotropească? Ți-nchipui cumva că iudeii și armenii, ca de-o pildă, stricau somnul Romei? Cum întindeau mâna îi luau pe romani din așternut?! Roma a venit peste noi, nu ne-am dus noi peste ea. S-a-ntins ca o pecingine, fiindcă neamurile n-au știut să se unească la vreme spre a-i ține piept. Dacă vouă, de-un sânge cu mine, și trebuie să vă spun a mia oară că poți să nu sufli și să nu te miști: când ți-a venit rândul să te calce Roma în picioare, te calcă… Măritul rege Duras și alții dinaintea lui – adormiți acuma cu toții, veșnică fie-le-amintirea! – și eu la fel cu ei, ne-am străduit să-i hărțuim pe romani pentru ca să n-ajungă mai puternici decât sunt, cu gând că, într-o zi, izbită din toate părțile, Roma să cadă ori să stea cuminte cu botul pe labe, mulțumindu-se cu ce-a prădat pân-atunci. Chebrisis, știm cu toții unde sunt castrele romanilor, în pământurile pe care ni le-au răpit acum trei ani. De altminteri, se simt de la o mie de prăjini, după mirosul de usturoi. Cine vrea li se poate-nchina. Eu nu opresc pe nimeni.

În sală se-auzi o rumoare de protest.

— Mărite Rege, eu mi-am spus părerea și, chiar de-am să vă par slab de minte, eu tot cred că mai bine ar fi fost să fi căzut la pace cu dușmanul. Iar gândul meu de n-ar fi fost cinstit nu răspundeam la chemare.

«Ai răspuns fiindcă ai doi feciori la-nvățat meseria armelor aici, în cetate, cum aveți cu toții», îi spuse Decebal în gând, uitându-se drept în ochii lui albastru-deschis, de cer fără nor, în care nu i se păru că zărește vreo urmă de gând viclean.

«De-ar spune-odată ce-are de spus, că doar nu de florile mărului ne-a chemat aici», se gândea Porsilo, în timp ce privea la Decebal. Când îl vedeai, mare cât un trunchi de copac și cu gâtul acela scurt, nu-ți venea să crezi câtă vioiciune era-ntr-însul, iar capul repezit înainte, fruntea brăzdată adânc, ca un pământ săpat de ape, șaua nasului proeminentă și nițel cotită spre stânga dintr-o căzătură de pe când era flăcăiandru, gura cu buzele strânse puternic de parcă tot timpul ar fi stat cu dinții-ncleștați, părul și barba sură, ochii cenușii, cu privirea ageră cum îi era și mâna, îi sporeau înfățișarea de lup încercat, făcut să domnească peste adâncul codrilor.

Porsilo și cu Dromihete înțeleseră că aparenta supărare a lui Decebal din pricina spuselor lui Chebrisis crease în adunare un sentiment de vinovăție, cum nu se putea mai binevenit pentru Rege: astfel i se pregătise de minune momentul în care nicio cerere să nu-i poată fi refuzată. «Ia să vedem, nepoate, ce mai ții în gușă», își zise-n sine Dromihete. Ca și când i-ar fi auzit gândul, Decebal li se-adresă cu glas pătruns de-o tristețe solemnă:

— Cinstiți oaspeți, războiul ne bate la ușă, precum v-am mai spus. Acum nouă ani, Domițian lăsa, la moarte, vistieria Romei golită. Roma are armate multe, dușmani mulți – dar se vede că nu destui – lupte de dat mai tot timpul: pentru «pacificare» – ici, pentru cotropit – dincoace; are nobilime multă care nu face nimic, are sărăcime multă care, la fel, nu face nimic, dar care primește pâine, face baie și merge la circ pe banii stăpânirii – căci mai bine să-i astupe gura și s-o lase să urle doar pe la circuri, decât să și-o ridice-n cap – și vistieria asta trebuie umplută la loc. Când marele Cæsar își golise punga, acum vreo șaizeci de ani, a dat peste gali, de la care și-a umplut-o din nou. Traian a dat peste noi, ne-a luat pământuri, ne-a prădat și se pregătește să ne prade iară și să ne piardă. Trebuie să nu-i lăsăm, oricare-ar fi sorții războiului care ne pândește, să nu-i lăsăm ce să ne ia, drept care m-am gândit să punem tot ce-avem la loc sigur și împreună. V-aștept, în următoarele zece zile, s-aduceți tot ce-aveți de preț, odoare și bani, și le punem undeva, unde nici pasărea să nu le știe. Trecem la catagrafie ce-aduceți, și căpătați și înscris la mână. Toate câte le-ncredințați în custodie sunt ale voastre, iar când trece primejdia vi le luați înapoi.

Se așternu o tăcere de gheață.

Fiecare simțea cum îi încetinește sângele-n vine.

— Mărite Rege, eu poimâine sunt aici cu tot ce am. Ce e-al meu e și-al tău.

— Nu al meu, Druxilis, ci al tău, la mine o să fie doar în păstrare.

— Știi cum vine asta, nepoate? i se-adresă Dromihete lui Decebal, după ce mai întâi se uită la Druxilis cu o scârbă căreia cuvintele n-ar fi avut ce să-i adauge. Știi cum vine asta? Ca și cum mi-ai spune: «Taie-ți, unchiule, p..a și lasă-mi-o mie-n păstrare. Și să știi că tot a dumitale e». Decebal, eu te-nțeleg. N-ai încredere și bine faci. Mulți te-au lăsat și s-au închinat romanilor. Au s-o mai facă și alții. Ai luat feciorii cui a avut, ca să-i înveți meseria armelor și ca să-i ai zălog de credință. Cu feciorii n-au avut cum să te mintă, cu avutul însă n-o să știe fiecare cum să facă mai pe săracul.

Afară de Porsilo, de Chebrisis și de Rege, toți săriră indignați.

— Mărite Rege, eu nu-ngădui nimănui să-mi pună buna-credință la-ndoială!

— Cum poți să spui așa ceva, moș Dromihete?

— Iac-așa, zise Dromihete și-și mișcă dreapta roată, cuprinzându-i pe toți. Cunosc firea oamenilor. Cu-atâta m-am ales, la anii câți îi am în cârcă. Mie feciorii mi-au murit alungându-i pe romani, iar nepoții au fost luați prizonieri de romani, ca și mine. După zece ani – mai de sclavie pe uscat, mai de cutreierat pe mări – mie mi-au dat drumul să vin să mor acasă.

— Știm, știm, unchiule, zise Decebal, cu îngăduința pe care le-o arăți bătrânilor care bat câmpii ori spun pentru a suta oară aceeași poveste.

— Mă bucur, nepoate, c-ai aflat, deși de când m-am întors de la romani – și se fac șase ani acuma – nu ne-am prea văzut. Nu m-ai prea-nvrednicit. Nu s-a grăbit nimeni să mă răscumpere ori să mă dea-n schimb pe niscaiva romani, prizonieri la noi. Astea le spuneam și eu așa, ca să se știe. Dar, de fapt, altceva voiam să-ți spun, nepoate. Rău ai să faci dac-ai să pui totul într-un singur loc. Să nu uiți că e de-ajuns o măciucă la un car cu oale. Și mai spuneai că ai s-ascunzi totul de să nu știe nici pasărea. Degeaba n-o ști ea, pasărea, dac-au să știe oamenii. Teme-te de oameni, nu de păsări, nepoate! Eu, unul, nu mai am nimic. Tot ce-am avut ascuns am împărțit oamenilor. Dacă-mi putrezeau oasele prin Italia, rămâneau toate-n pământ. Așa, se bucură careva de ele. Cred că mă crezi, nepoate!

— Vistieria obștii, unchiule, o mai avea câte ceva.

— Pentru asta, nepoate, e nevoie să-ntreb obștea.

— Dumneata ești aici în numele ei.

— Da, dar obștea nu știe de ce ne-ai chemat. Ea trebuie să afle. Eu țin la vechile rânduieli.

— Mărite Rege, aș avea și eu de spus câteva cuvinte.

— Spune-le, Porsilo.

— Eu cred că moș Dromihete are dreptate când spune că fiecare dintre noi o să-ncercăm să dosim cât mai mult, căutând să-ți aducem, măriei-tale, cât s-o putea mai puțin.

— Poate că tu ai să faci așa, strigară mai multe glasuri.

Druxilis se ridică în picioare, atât de mare îi era indignarea.

— Și tu cum ai vrea să facem, Porsilo? îl întrebă Decebal, făcându-se că n-a auzit glasurile revoltate ale celorlalți.

— Eu zic, mărite Rege, să ne pui să dăm o anumită sumă de bani, anume cântare de aur și de argint, și cred c-ar fi o treabă mai curată și descurcată. Iar ce ne-o rămâne, om fi-n stare să ni-l adăpostim fiecare.