Corigent la limba română

A fost odată ca niciodată...

Pe vremea aceea lumea basmelor nu fusese încă anexată la rubrica faptelor diverse. Bunicii și nepoții păreau aproape de aceeași vârstă. Anii copilăriei sunt însă ca musafirii din mahala. Îi primeai cu același surâs pe buze, îi cinsteai cu dulceață și cafea și-i petreci până la ușă cu refrenul obișnuit: "Când mai poftiți pe la noi?" Abia târziu de tot începi să-ți dai seama că cei care vin mereu nu mai sunt cei care plecaseră odată.

Pe vremea aceea împăratul era totdeauna foarte bătrân, iar unicul fecior al împăratului, foarte tânăr. Prea marea diferență de vârstă dintre tată și fiu nu da nimănui încă nimic de bănuit. Astăzi, cărturarii chemați să stabilească genealogia familiilor imperiale ar găsi-o poate suspectă. Pe vremea aceea, însă, bătrânii se bucurau la fel cu tinerii de toate prerogativele fizice ale vieții normale, și împăratul era cu atât mai mare și mai slăvit cu cât putea să aibă copii la o vârstă când muritorilor de rând nu le mai este îngăduit să aibă decât regrete și amintiri.

Pe vremea aceea, singurul bulevard al orașului pornea din piața gării, străbătea grădina publică drept în două și se sfârșea în fața primăriei. Astăzi, bulevardul a fost prelungit. Capătul lui cel nou a crescut parcă din mijlocul grădinii publice, ca tija unei zambile liliachii dintr-un ghiveci de pământ smălțuit cu verde. Privită pe planul orașului, din clopotnița cu ceasornic a bisericii Sfântul Nicolae sau din aeroplan, grădina publică îți pare azi un om tras în țeapă, un pui de găină la frigare sau o enormă măslină de Vollo înfiptă într-o scobitoare.

Restul orașului nu s-a schimbat aproape deloc. Se târăște ca o viperă de-a lungul Argeșului, și din an în an se întinde ca să pară mai mare. A rămas însă aceeași reptilă fără picioare, cu coada proptită în cimitirul ovreiesc și cu capul strivit între spital și pușcărie.

În schimb, vipera s-a civilizat. Străzile au fost pavate cu asfalt și luminate cu electricitate. Luna plină a fost expulzată din grădina publică tocmai la Trivalea, iar liceenii nu-și mai dau întâlnire cu modistele și croitoresele pe maidanele orașului. Hotelurile au început să închirieze camere cu luna, cu ziua și chiar cu ora...

Musafirii de pe vremea aceea au dispărut o dată cu anii din calendarele oficiale. Copiii au luat locul părinților cu preciziunea orelor de pe cadranul unui cronometru. Avocații, doctorii, inginerii, generalii, dascălii și negustorii orașului de pe vremea aceea au fost înlocuiți, ca niște înalți dregători ai statului după o schimbare de regim.

Dar victoria vârstei e numai relativă. Tinerii au început să îmbătrânească și ei, iar bătrânii, după ce au fost binecuvântați din pridvorul bisericii Sfântul Ion, au fost trecuți pentru ultima oară prin dosul Foișorului de foc și împământeniți pe dealul Cimitirului Ștefan-vodă...

Din pragul locașului de veci, orașul cu locuințe de închiriat aproape nici nu se zărește. Stă pitit ca un laș între dealuri, gata să treacă Argeșul înot, la cel mai mic semnal de alarmă, și să lase județul fără capitală.

Este orașul în care mi-am petrecut copilăria, în care am iubit pentru prima oară și în care am rămas corigent la limba română.

Profesorul meu de pe vremea aceea nu-și luase încă licența în litere. Mai târziu a murit ca director de școală... comercială.

*

Trei colegi de clasă ― Eu, Cotan și Mihăiță ― ne jucam de-a "căderea Plevnei".

Eu fac pe regele Carol, Cotan face pe țarul Rusiei și Mihăiță pe Osman-pașa.

Eu sunt așa cum nu mai vreau să-mi aduc aminte că am fost.

Cotan este scurt, gras și gălăgios. Parcă ar fi un dop de sticlă de șampanie proptit pe două bețe de chibrituri cu gămăliile negre. Cotan are pantofi de lac. Doar este fecior de bani gata. Tatăl său este avocat, mare proprietar și șeful unui partid politic din localitate. Cotan este, dar, când băiatul prefectului, când al primarului, când al deputatului, când al senatorului. De când ne-am pomenit pe bancă unul lângă altul, Cotan nu e niciodată pe lista promovaților. Toamna însă, "când se numără bobocii", Cotan devine iar colegul meu în clasa următoare, și așa mai departe...

Mihăiță este slab, sfios și sărac. Mihăiță este o expresie algebrică ― o câtime necunoscută botezată cu litera "S" la puterea a treia. Cele două cârlige grafice ale triplei sale personalități (fizice, sufletești și sociale) răstoarnă totdeauna noțiunea locului în care s-ar găsi la un moment dat în spațiu. Capătul curbei de bază cată spre infinit, iar cel care s-ar avânta parcă spre cer se încovoaie spre pământ. Mihăiță este simbolul sacrificiului etern. El face totdeauna pe Osman-pașa. După sfârșitul jocului, iese bătut, schingiuit, scuipat și huiduit, iar după sfârșitul fiecărui an școlar, "premiul I cu cunună".

Mihăiță este băiatul unui cizmar de pe Scoroboaia. Scoroboaia este o mahala a Piteștilor.

Piteștii de pe vremea aceea erau o comună urbană cu 17000 de suflete, trei școli primare de băieți și două de fete, un liceu, două judecătorii de pace și un tribunal, un regiment de infanterie, altul de artilerie și un escadron de călărași, poștă și telegraf, stație de drum-de-fier, două spițerii, trei cofetării și treisprezece simigerii, dintre care una la centru, pe strada Șerban-vodă.

*

Plevna a capitulat, și Osman-pașa a fost făcut prizonier.

Bravele armate româno-ruse scot chiote de bucurie, și fesul nefericitului generalisim turc este purtat în triumf ca singurul trofeu al strălucitei victorii creștine.

În clipa aceea, deasupra capetelor noastre o fereastră se deschide cu zgomot și o voce ascuțită de femeie scapă printre geamuri ca un ghiveci de flori ce s-ar fi spart.

― Ce?... Ați înnebunit?... Ce înseamnă gălăgia asta, Bucule? Nu ți-e rușine?... Tocmai azi v-ați găsit să faceți maimuțării, când a murit conu Ștefan?...

Bucul sunt eu. Vocea este a Margaretei. Margareta este croitoreasa noastră "cu ziua", în grija căreia mă dăduse mama, dimineața, când plecase la Slatina.

Tac și casc gura mare, ca și cum aș fi vrut să prind din vânt ecoul zbieretelor noastre.

Cotan a tăcut și el. Mihăiță tăcuse mai demult.

Țarul Rusiei aruncă spre fereastră o privire de mops cu dinții de lapte și mă întreabă cu vocea pe jumătate:

― Ce tot trăncănește aia? Cine spune c-a murit?

― Tata-mare.

― Tatăl mă-tii sau al lui tat-tău?

― Ba al mamei...

Cotan strâmbă din nas și aruncă cu fesul în capul lui Mihăiță, care fusese ghemuit pe treptele scării de piatră.

― Ei, și?... Trebuie să fi fost bătrân!... Bine că n-a murit tat-tău... Eu simt ochii umezindu-mi-se și cu vocea înăbușită îngân ca și cum n-aș fi vrut să mă aud decât eu singur:

― Păi tata, Dumnezeu să-l ierte, a murit de mult... Ce?...

Nu știai?... Cotan se proptește țapăn în fața mea, cu ochii holbați de voluptatea unei superiorități neglijate până atunci.

― Așa e... că bine zici... Căpitanul e numai bărbatul mă-tii... Nu e tat-tău adevărat.

Și continuă să mă măsoare cu ochii din creștet până în tălpi, ca și cum în locul meu s-ar fi substituit altă persoană.

Cei doi cuceritori ai Plevnei nu mai sunt parcă aceiași pravoslavnici creștini aliați.

Victoria noastră comună trebuie să rămână ispravă numai a unuia dintre noi. Țarul Rusiei caută prilej de ceartă cu regele Carol.

În anul acela, Cotan era băiatul prefectului. Un prefect este stăpânul unui județ întreg. Or, în România de pe vremea aceea, județul Argeș ocupa proporțional cam același spațiu ca și fosta Rusie pe suprafața globului. Băiatul prefectului de Argeș nu putea fi deci decât țarul Rusiei.

Al cui băiat era însă micul său aliat?

Curiozitatea lui Cotan explodează ca și bomba de la Vidin, la picioarele regelui Carol... Mie, însă, muzica asta nu-mi place.

― Dar tat-tău ce-a fost? Tot căpitan?

― Nu.

― Avocat?

― Nici...

― Doctor?

― Îî...

― Profesor?

Și Cotan continuă să înșire din ce în ce mai enervat alte patru-cinci profesiuni, fără să nimerească pe cea adevărată.

Cu doi ani în urmă, profesorul de matematici, exasperat că nu pot pricepe o regulă de trei simplă, mă întrebase la fel:

― Dar ce-a fost tat-tău, mă băiete, de te-a făcut așa greoi de cap?...

Atunci, e adevărat, am răspuns intimidat, numaidecât:

― Negustor.

Și profesorul, după ce a râs cu poftă, mi-a făcut următorul raționament:

― Apoi din două una... Sau tu nu ești feciorul lui tat-tău, fiindcă ăla, dacă era negustor adevărat, trebuie să se fi priceput și la socoteli; sau dacă ești feciorul lui și-i sameni întru toate, săracul tat-tău trebuie să fi dat faliment...

De atunci nu mă mai întrebase nimeni ce a fost tata. Insistența diabolică a lui Cotan se transformă într-un ciocănit de ghionoaie, pe care tăcerea mea îl prelungele parcă la infinit.

― Spune ce-a fost tat-tău... Spune ce-a fost tat-tău... Spune ce-a fost tat-tău că-ți dau cu pumnu-n fălci...

Speriat, mă trag înapoi, mă împiedic și cad în brațele lui Mihăiță, care se apropiase tocmai de noi să facă pace între aliații învrăjbiți.

― Ce-ai, mă nebunule, cu el? Ce-ți pasă ție ce-a fost tat-său? Tat-său a fost mai mare ca tat-tău... A fost ministru, nu prefect.

Cotan se umflă, rumenindu-și obrajii ca un cozonac în cuptor. Intervenția lui Mihăiță l-a exasperat. Dinamica personalității lui fizice atinge paroxismul. Dopul plesnește cu zgomot din gâtlejul sticlei de șampanie și pumnul lui cade ca un ciocan de cizmărie în capul lui Mihăiță, care mă ține în brațe.

O ia apoi la goană spre poartă și, odată ajuns în stradă, ne apostrofează cu ură și satisfacție:

― O să vă reclam la domnul diriginte că m-ați înjurat de tată...

*

N-am dormit toată noaptea. M-am gîndit la tatăl lui Cotan, care era prefect, apoi la tata, pe care nu-l cunoscusem, dar care știam bine că nu fusese ministru și, în fine, la tata-mare, pe care n-aveam să-l mai văd niciodată.

Aceeași noapte învăluia și Piteștii, și Slatina. Aceeași noapte pusese stăpânire și pe nepot, și pe bunic. Pentru mine, însă, era prima noapte când nu puteam închide ochi; pentru el, prima noapte pe care o dormea sub cele șapte palme de pământ, unde șapte ani de-a rândul n-avea să-l mai supere nimeni.

Pe tata nu-l supărasem niciodată, fiindcă nu-l văzusem decât în portretul cel mare din salon. Pe tata-mare, însă, îl vedeam parcă și atunci, cu ochii încremeniți de groază și cu brațele ridicate spre crengile nucului din vie, în care mă urcasem fără să mă mai pot coborî.

Primul meu "turn de fildeș" avea peste o sută de ani!...

Trunchiul lui era așa de gros, că trei oameni abia l-ar fi putut îmbrățișa, frunzele lui foșneau ca niște salbe de icosari la gâtul fetelor prinse în horă, iar seara, când soarele se cobora peste Grădiște în Olt, pământul de la rădăcina lui avea parcă reflexe de aur.

În via noastră de la Slatina mai erau și alți nuci. Unii erau tot așa de bătrâni, și pe trunchiul lor scorburos șirurile de furnici roșii urcau și coborau neobosit ca și ascensoarele electrice ale unui sky-scraper american. Dar dintre toți nucii din via noastră, unul singur era nucul meu!... Și nucul acesta era nucul meu fiindcă eu eram cel din urmă vlăstar al celor care, pe vremea turcilor, îngropaseră la rădăcina lui o comoară.

Tata-mare îmi povestise (ce știa și el de la tatăl său) că într-o noapte de august două flăcări lungi și gălbui înlănțuiseră trunchiul nucului ca două brațe de schelet ce-ar fi încercat să se ridice din groapă. Aceasta însemna că ploile și zăpezile atâtor ani topiseră comoara, făcând-o una cu pământul cleios și gălbui.

Dar superstițiile sunt produsul realităților nebănuite. Comoara dispărută exista totuși acolo unde fusese îngropată. Exista în aspectul deosebit al nucului acesta, pe care eu îl socoteam unic pe lume, și mai ales în bucuria neexplicabilă cu care îl revedeam în fiecare vacanță de sfârșit de an. Monezile de aur ce mi s-ar fi cuvenit mie trebuia să le moștenesc sub o altă formă. Dar pe vremea aceea, nu trăisem, în întregimea lor, primele trei zile biblice. Pentru mine, Dumnezeu nu despărțise încă apele de uscat, și averea strămoșească nu-și lămurise încă forma definitivă sub care aveam să fiu despăgubit de comoara pe care o crezusem pierdută pentru totdeauna.

De lucrurile acestea, însă, abia astăzi îmi dau seama.

Pe vremea aceea știam numai că în vârful nucului mă așteaptă un pătuiag de scânduri, pe care tata-mare îl construise anume pentru mine, iar în podul caselor noastre de la Slatina, un maldăr de cărți mucegăite, pe care le citise odată o soră mai mare a mamei.

Când le-am descoperit, am avut impresia că am trecut două clase într-un an.

Tata-mare, însă, m-a mustrat cu blândețea lui de om îndurerat.

― Dă-le naibii de hârțoage, că așa s-a smintit și biata Lena!...

M-a mângâiat apoi pe amândoi obrajii și a dat ordin servitoarelor să închidă podul cu lacăt.

Podul însă a rămas deschis toată vara și, în pătuiagul din vârful nucului, mi-am urcat pe rând o saltea de paie, o pernă de puf, o scoarță oltenească, un pistol cu cremene, un iatagan și volumele:

Poezii populare ale românilor, adunate și întocmite de Vasile Alecsandri:

Sobieski și Plăieșii de Costache Negruzzi;

Cântarea României, care pe vremea aceea era de Nicolae Bălcescu;

Patimile junelui Werther, traducție din limba germană de B. V. Vermont, cu o introducere de Grigore H. Grandea și

Istoria Manonei Lesco și a cavalerului de Grie de decanul Prevo, tradusă de St. Hr. Bâjesku și tipărită cu a însăși cheltuială în anul 1857.

*

De trei zile, Margareta mănâncă cu mine la masă și doarme cu mine în aceeași odaie. Căpitanul e plecat la manevre, iar mama mi-a scris că are să mai întârzie câtva timp la Slatina.

În lipsa ei, Margareta mă îngrijește ca pe un frate mai mic. De altfel, mama are toată încrederea în croitoreasa noastră, care este fată cuminte și vrednică.

Nu știu ce poate înțelege mama prin cumințenia unei fete ca Margareta. De vrednicia ei, însă, îmi dau seama și eu. Toată ziua lucrează. Transformă rochiile mamei și cârpește ciorapi întregii familii, deretică prin odăi, dă bucătăresei bani pentru piață, se interesează cum stau cu lecțiile pentru a doua zi, mă scoală dimineața la ora șapte și în fiecare seară îmi aduce aminte că trebuie să mă închin și să-mi ung nările cu vaselină mentolată ca să nu capăt guturai.

De când am rămas singur cu ea, parcă noi am fi adevărații stăpâni ai casei.

Margareta este cu vreo zece ani mai mare ca mine. Are părul negru și creț, ochii verzi, obrajii măslinii și gura mare... grozav de mare!... Când am văzut-o pentru prima oară, mi-a venit să râd. Gura ei mi-a amintit cutia mea de compasuri, care pe dinafară e neagră și pe dinăuntru roșie. Colțurile buzelor îi atârnă parcă de sfârcurile urechilor ca doi cercei de mărgean împreunați pe sub bărbie... Margareta este neagră și urâtă ca dracul...

Aseară am surprins pe Lina bucătăreasa vorbind cu Năstase ordonanța.

― Și ce zici că era?... Ofițer sau sergent-major?

― Ba era un dom' sublocotenent, că m-a oprit în poartă și m-a întrebat de ea... Zicea că-i nepoata coniții...

― Ei, poftim!... Ai văzut cum și-a luat cioroaia nasul la purtare!... Când oi mai prinde-o dând târcoale prin bucătărie, am să-i zvârl cu oala de supă în cap...

În noaptea asta, Margareta n-are deloc astâmpăr. Se uită mereu pe fereastră, își pune broboada în cap și iese în curte, apoi se întoarce încruntată în odaie, se apropie de patul meu să vadă dacă dorm și, din când în când, plesnește din buze ca și cum ar fi mânat patru cai înaintași.

Eu m-am înghemuit sub plapomă și aștept nerăbdător să văd sfârșitul acestei atitudini neobișnuite.

Margareta simte că nu dorm. Oricât m-aș încerca, nu mă pot preface. Margareta știe că de obicei încep să sforăi de îndată ce închid ochii.

Se apleacă spre mine și ridică colțul plăpumii.

― Ce faci, Bucule?... Nu dormi ?

― Ba da... Aștept să te culci și tu...

În momentul acela, Năstase crapă ușa discret și cu vocea pe jumătate întreabă:

― Încui poarta, domnișoară ?

― Ce oră este?

― Bătu la Sfântu Nicolae mai adineauri unspre'ce...

Margareta tace câteva clipe, apoi răspunde plictisită:

― Bine, încui-o, că e târziu...

Micșorează apoi lumina lămpii și începe să se dezbrace.

Îi aud foșnetul fustei și cele două pocnituri înăbușite ale pantofilor aruncați pe covor. Aud tot, dar nu văd nimic.

Pătul meu este între fereastră și sobă. Canapeaua Margaretei, între fereastră și ușă.

Mă întorc cu fața spre perete și închid ochii. Până s-adoarmă și ea, probabil că Margareta stă culcată, ca de obicei, cu ochii în tavan.

În vis, o pisică mare și neagră se încrucișează cu mine pe un drum pustiu de țară, fără case și fără copaci.

Nu-mi plac nici pisicile, nici câinii. Nu-mi place nici un fel de animal. Caii căpitanului, mai ales când sunt cu șaua pe ei, mă enervează. Un valtrap ofițeresc parcă ar fi o perdea de doliu, iar un harnașament de mare ținută, un adevărat dric de clasa I. La Pitești mai ales, înmormântările oamenilor cu dare de mână sunt foarte apreciate. Se fac cu muzica militară și cu comentariile întregii populații băștinașe.

Nu-mi plac pisicile, și mai ales pisicile negre... Diavolul când vrea să te ispitească și când moartea îți intră în casă pe nesimțite iau chipul unei pisici negre.

Dar pisica asta parcă nu e pisică la fel cu toate pisicile. Prea e frumoasă și prea e blândă. Se apropie de mine prietenoasă, cu coada ridicată drept în sus ca un plop desfrunzit, și își freacă pântecele cald și catifelat de picioarele mele, pe care visul mi le-a transformat parcă tot în două labe de pisică.

La un moment dat, chipurile noastre se confruntă ca imaginile pe o placă fotografică voalată, și din amestecul celor opt labe comune țâșnește o lumină vie, care produce în mine o comoție bruscă...

Tresar din vis, ca și cum aș fi ținut în mână cei doi electrozi ai mașinii Wimrshurst, cu care profesorul de fizică ne demonstrează existența electricității.

Margareta este lângă mine...

Palmele ei fierbinți se lipesc de cămașa mea de borangic ca două lămpile de ceară roșie pe plicul unei scrisori de valoare.

Știam de la mama că: "pisică de visezi, dușman înseamnă". Pisica asta, dar, trebuie să fi fost Margareta. Dar ce rău mi-ar putea face mie Margareta?...

Îmi răsucesc leneș capul în pernă și o întreb somnoros:

― Tu ești?

Ea se lipește și mai mult de mine. Își plimbă degetele pe pulpele mele goale ca și cum ar fi vrut să liniștească un cal nărăvaș și, cu vocea ei de pisică lihnită de foame, îmi șoptește:

― Psss... Stai liniștit, că eu sunt... Am visat urât... Mi-e frică să mai dorm singură... Lasă-mă să dorm și eu cu tine. Nu vrei să dormim astă-seară împreună?

Eu tac, fiindcă deocamdată nu știu ce să răspund. Simt însă un fior rece cum mi se coboară de-a lungul spinării ca un tire-bouchon ce s-ar fi adâncit într-un dop de plută și, fără să știu de ce, mă lipesc și mai mult de corpul ei moale și cald.

Pe măsură ce îmi vin în fire, încep să ghicesc cam ce putuse visa Margareta în noaptea aceea.

Cotan avea o colecție de cărți ilustrate, pe care nu mi le arăta decât prin locuri dosnice și fără prea mulți martori. Nu eram dar cu totul străin de cum s-ar fi putut petrece la fel așa ceva și în realitate. Apoi sublocotenentul care se interesase de ea cu o seară înainte și neastâmpărul cu care dăduse târcoale pe la fereastră și prin curte mă tenta să răspund "prezent" și să ies la tablă cu lecția neînvățată...

Buzele Margaretei îmi gâdilă bărbia și gâtul gol. Eu mă scutur ca un câine după ce a ieșit din apă. Ea râde și-mi precipită în urechi crâmpeie de fraze pe care le aud pentru prima oară. Brațele ei mă strâng în serpentină de la umeri până la genunchi. Oasele mele trosnesc resemnate ca niște scânduri de brad prinse în minghineaua unui tâmplar, și pe urmă...

......................................

― Să nu care cumva să-i spui coniții ceva, că nu-i frumos!...

*

Ah!... Ce frumoasă e Margareta!...

Parcă e icoana sfintei Filofteia de la capătul patului meu, pe care maestrul anonim a îmbrăcat-o în argint și nu i-a lăsat descoperit decât chipul mă sliniu cu ochii verzi și buzele roșii.

Nu știu cine a hotărât ca patronul școlarilor silitori din România să fie Sfântul Petre. Unul din cei patru evanghelici ar fi fost poate mai nimerit. Sfântul Petre nu știa nici măcar să citească !...

Se pare însă că simbolul cheilor cu care Sfântul Petre te întâmpină din pragul fiecărei biserici mai are și altă interpretare decât cea pe care mi-o dăduse popa Gheorghe, profesorul nostru de religie din cursul inferior. În viață, ca și după moarte, porțile raiului nu se deschid decât pentru cei "săraci cu duhul". De cele mai multe ori podoabele minții și ale sufletului sunt bagaje inutile, care-ți îngreuiază drumul spre împărăția cerurilor. Și dacă știi să citești cărțile sfinte și printre rânduri, înveți că adevărata fericire pământeană este să te poți lepăda la timp de ai tăi și de tine însuți, sau, cum s-ar zice în stilul evanghelic: să n-aștepți niciodată să cânte coconii de trei ori!...

Pregătește-ți dar cheile, Sfinte Petre. După cum vezi, îngropăm încă un an școlar, și-acum venim să batem din nou la porțile raiului. Nu ne mai întreba cine suntem, fiindcă ne cunoști din anii trecuți. Suntem tot noi, adică: Eu, Cotan și Mihăiță... Cântărește-ne bine mintea și sufletul în balanța palmelor tale apostolice și deschide porțile numai aceluia din noi care va fi demn să intre...

Și eroul predicii de pe munte răspunde: "Fericiți cei fără nici un fel de bagaj, fiindcă aceia nu vor avea nimic de pierdut!"...

*

Am trecut în clasa a VI-a.

Ca de obicei, Mihăiță este întâiul pe lista promovaților, iar Cotan, întâiul pe lista corigenților la două obiecte. De data asta este corigent la limba greacă și la matematică. Eu am fost clasificat al șaptelea.

În grădina publică a fost construită o tribună de scânduri albe împodobită cu verdeață, covoare și drapele naționale.

De-a lungul celor trei mese împreunate și acoperite cu postav verde, stau așezați, după importanța rangului social, la mijloc prefectul județului, apoi, la dreapta lui, generalul comandant al garnizoanei, părintele protopop, directoarea școlii de fete nr. II și directorii școlilor nr. I și III, iar la stânga lui, primarul orașului, directorul liceului, directoarea școlii de fete nr. I, directorul școlii de băieți nr. II și polițaiul.

În jurul tribunei stau în picioare profesorii și elevii premiați, părinții, muzica militară, comandantul gardiștilor care păzește ordinea și restul publicului cu "bilete de intrare".

Fiecare director citește cu glas tare numele premianților din școala sa. Ceremonia se repetă la fel, dar nu cu același fast, pentru toți premianții. Adevărații eroi ai zilei sunt numai "premianții întâi". Numele lor produce senzație în public și prezența lor pe tribună pune în mișcare întreaga ierarhie oficială. Prefectul le pune pe cap câte o coroană de brad, primarul le oferă pachetul de cărți legat cu panglică tricoloră, protopopul le dă binecuvântarea, iar generalul, după fiecare "premiant întâi", face un semn către capelmaistru, care la rândul lui ridică în aer o baghetă albă, și muzica militară repetă de trei ori: "Sol, si, re, sol, sol, re, si, sol" și o singură dată: "Sol, la, si, re".

Excepțional în anul acesta, Societatea doamnelor din elita piteșteană pentru ajutorarea elevilor lipsiți de mijloace s-a hotărât să-și manifeste activitatea în mod public. Pe lângă coroana de brad, pachetul de cărți, binecuvântarea protopopului și salutul muzicii militare, Mihăiță capătă și un costum de haine de dril... Dintre toți premianții din anul acesta, Mihăiță este cel mai jerpelit.

După sfârșitul serbării, muzica militară mai cântă un "potpourri"-u național, valsul lui Ivanovici Dunărea albaștri și marșul nemțesc după care defilează armata la 10 mai. Apoi grădina începe să se golească.

E cald și e ora mesei.

Părinții și copiii grăbesc spre casă, iar muzica militară spre cazarmă. Femeile își deschid umbrelele și își fac vânt cu evantaiul, bărbații își trec batistele pe frunte și în jurul gâtului, iar sfântul Petre își zdrăngăne cheile de la cingătoare, ca pintenii unui ofițer de cavalerie, și își șoptește cu melancolie în barbă: "Mulți chemați, puțini aleși"...

Publicul de proastă condiție, care n-a fost lăsat să intre în grădină, așteaptă afară în stradă. La un semn al gardistului de la poartă, grupul compact al curioșilor anonimi se crapă ca o coajă de nucă în două părți egale.

Sosesc autoritățile.

Prefectul, primarul și generalul trec solemn printre cele două șiruri de capete descoperite și murmure indescifrabile.

Cotan s-a băgat în grupul persoanelor oficiale, care se despart strângându-și mâinile cu urări reciproce de:

― Poftă bună...

― Merci... Asemenea...

Trei trăsuri așteaptă lângă trotuar. (Pe vremea aceea automobilele nu fusese încă inventate). E trăsura prefecturii, a primăriei și a diviziei de infanterie. Protopopul ia loc la dreapta primarului, care, nefiind însurat, are un loc liber în trăsură.

La Pitești, trăsura constituie cel mai elocvent atribut al superiorității sociale. De obicei, populația de rând n-o întrebuințează decât în două cazuri excepționale: când trece Argeșul ca să ia trenul pentru Câmpulung din gara Gropeni și când conduce la cimitir vreo rudă sau vreun cunoscut. E drept că familiile de bună condiție obișnuiesc să facă în prima zi de Paști câte o plimbare cu trăsura la Trivalea. Dar atâta tot. Până la gara din oraș toată lumea merge pe jos și cu geamantanul în mână. La Pitești, cufere nu au decât ofițerii care sunt nevoiți să schimbe garnizoana aproape în fiecare an. De altfel, o plimbare pe Bulevardul Elisabeta-Doamna e tot ce poate fi mai plăcut. Băștinașii pretind chiar că o stradă așa dreaptă, lungă, largă și curată nu există nici la București...

Din grupul acestor băștinași anonimi, un om cărunt se desprinde brutal ca o ghiulea scăpată din gura unui tun. Emoția i-a holbat ochii și i-a încleștat dinții. În sufletul lui, emoția trosnește caldă ca o pâine abia scoasă din cuptor.

Mihăiță l-a zărit și s-a îndreptat spre el.

Eu îi fac semn mamei:

― Uite... ăla e tatăl lui Mihăiță...

Mama însă abia își întoarce capul. Probabil că o interesează mai mult persoanele oficiale...

Și totuși, întâlnirea lui Mihăiță cu tatăl său este singurul moment cu adevărat grandios în această zi de împărțire a premiilor la Pitești. "Premiantul întâi" din clasa a V-a dispare în brațele cizmarului de pe Scoroboaia ca râul Doamnei în apele râului Argeș... Îmbrățișarea lor contopește, parcă pe veci, două elemente ale naturii...

După câțiva pași, mama se răzgândește și, foarte hotărâtă, mă bate cu oarecare pocăință pe umăr:

― Ia ascultă... să-l chemi mâine după masă la noi... să mergem cu el în târg... să-i cumpărăm și lui, săracu, o pereche de pantofi galbeni de la Leon...

Un fior de completă revanșă sentimentală îmi colorează obrajii în purpura pontificală și privirile-mi alunecă fără voie pe florile pantofilor mei tot galbeni și cumpărați în ajun, tot de la Leon.

Mama nu face parte din Societatea doamnelor din elită pentru ajutorarea elevilor lipsiți de mijloace.

*

Năstase, ordonanța, îmi așează geamantanul în plasa de sfoară ceruită a compartimentului de clasa II-a, în care se mai găsesc încă trei pasageri, un popă bătrân, un domn ceva mai tânăr și o doamnă între două vârste. Îmi recomandă apoi să nu pierd biletul de tren și recipisa bicicletei pe care am dat-o la vagonul de bagaje și, după ce mă salută militărește, pleacă urându-mi:

― Umblați sănătos, conașule...

Popa își mângâie cu mâna stângă barba albă și cu mâna dreaptă centura vișinie de pe burtă, se uită la mine îngăduitor ca într-o Evanghelie tipărită cu litere chirilice și mă întreabă:

― Încotro, taică ?

― La Slatina, părinte.

Domnul ceva mai târziu tresare din colțul lui de lângă fereastră, închide cartea cu scoarțe roșii în care citise până atunci și, privindu-mă pe sub ochelari cu un aer plictisit, continuă interogatoriul început de popă:

― Dumneata ești din Slatina?

― Ba nu... Eu sunt din Pitești.

― Și ce cauți la Slatina?

― Am rude... Mă duc la vie, la mama-mare...

― Dar mama-mare a dumitale cine este?

În sfârșit!... Iată un om bine crescut. Ăsta, cel puțin, se mulțumește să știe numai cine este mama-mare. Altul, în locul lui, m-ar fi întrebat cu siguranță cine este tata. Pe mine, însă, curiozitatea necunoscutului mă enervează. În afară de arborele genealogic al familiilor domnitoare și pedigreul cailor de curse, cercetarea ascendenților nu prezintă nici un interes practic. Este o pierdere de timp inutilă și o îndeletnicire socială vulgară.

Dar domnul cu ochelari mi-așteaptă răspunsul în aceeași atitudine fixă de cumpănă de fântână părăsită... Ce-i pot răspunde să scap mai ușor? Dacă l-aș întreba, la rândul meu, și eu ceva?

― Dar dumneavoastră cunoașteți lumea din Slatina?

― Cum nu? Doar eu sunt slătinean!...

De data asta, iată însă că tresare doamna între două vârste, care până atunci privise pe fereastră cu gândul aiurea, dar cu urechile, probabil, la discuția noastră.

― Cum? Dumneavoastră nu sunteți profesor la liceul nostru din Craiova?

― Ba da, doamnă... Dar de fel, sunt din Slatina...

Intervenția doamnei între două vârste mă scapă de interogator. Spovedania profesorului, de altfel, este mult mai interesantă decât a mea. După profesor, vine rândul doamnei și apoi rândul popii. Spovedania popii, însă, e foarte scurtă și aproape nu prezintă nici un interes obștesc. Ea nu cuprinde decât evenimentele cele mai principale din viața și cariera sfinției-sale, care se grăbește să termine, fiindcă merge la Râmnicul-Vâlcea și trebuie să schimbe trenul la Piatra-Olt.

Iată-mă dar, fără să vreau, duhovnicul celor trei tovarăși de drum din acest compartiment al vagonului CFR. II B.7.431.

Îi ascult și îmi vine să râd. Personalitatea ființei lor îmi pare redusă la figurile unui joc de cărți cu care aș fi făcut o pasență ca să mă distrez. Un "popă", o "damă"" și un "valet"... Probabil că eu sunt un "as". Deși n-am însă figură omenească, eu sunt, totuși, cartea cea mai mare din compartiment.

Până la Slatina aflu mai mult decât aș fi citit toate rubricile de "fapte diverse" din ziarele ce apăreau pe vremea aceea în România.

Popa regretă că trebuie să schimbe trenul la Piatra-Olt. Dama regretă că nu poate merge și ea la Râmnicul-Vâlcea, fiindcă popa, care este văduv, are o pereche de case pe strada Brătianu și o vie pe rod de 12 pogoane la Drăgășani. Îi pare totuși bine de cunoștința profesorului, care a mai luat o gradație de la minister și a încasat leafa și pe cele două luni de vacanță. Bietului, în fine, îi pare bine că nu pleacă la Govora decât peste o săptămână și că, până atunci, va putea vedea zilnic dama care are odaie cu luna la hotel "Geblescu".

Trenul s-a oprit în gara Slatina.

O șapcă soioasă apare pe ușa compartimentului și o voce răgușită țipă grăbită:

― Aveți nevoie de hamal?

Mă ridic, îi arăt geamantanul care zboară din plasa de sfoară ceruită ca un pitpalac dintr-o colivie, mă închin apoi cu respect în fața tovarășilor mei de drum și-i salut cu formula obișnuită:

― Mi-a părut bine de cunoștință... Bun voiaj...

Popa îmi răspunde:

― Să trăiești, taică.

Profesorul mormăie:

― Mulțumesc... Umblă sănătos...

Iar doamna între două vârste mă oprește cu gestul și vocea ei de sirenă craioveancă:

― Dar pe la Craiova n-ai de gând să vii, tinere?...

― Ce să caut, doamnă, dacă nu cunosc pe nimeni!...

― Vai!... Cum se poate să spui așa ceva?... Dar pe noi nu mai vrei să ne cunoști?...

În urma mea, popa și profesorul își încrucișează privirile ca două lăncii de cavaleri medievali, în cinstea castelanei care și-a concediat pajul...

*

În gară m-așteaptă Steluța și Georgică.

Steluța este vară-mea, Georgică este bărbatul Steluței. Acum un an, Steluța era încă domnișoară. S-a măritat toamna, imediat după plecarea mea și abia cu două săptămâni înainte de moartea tatei-mare.

Amintirea mortului mă face să observ că nici Steluța, nici Georgică nu mai poartă doliu. Și totuși, tata-mare o înzestrase cu 10 mii de lei și cu un loc viran de 500 m.p.

Deși vară cu mine, Steluța nu-mi seamănă cu nimic. Altă figură, alt suflet, altă educație, altă poziție socială. Steluța este fată de cofetar și Georgică e profesor de gimnastică la gimnaziul din Slatina. La Slatina nu este liceu cu șapte clase ca la Pitești.

Sărut întâi pe Georgică, apoi pe Steluța. Pe vară-mea, însă, o sărut cu mai multă însuflețire. Georgică mă bate cu bastonul pe umăr:

― Ia sfârșiți mai repede, că parcă nu v-ați văzut de un secol!...

Eu mă desprind din brațele ei și-l privesc cu oarecare compătimire.

― Aoleu!... Păi dacă ești gelos și pe văru-său... am înțeles!...

Georgică râde galben și schimbă vorba.

― Dar știi ce mare te-ai făcut?... Nici nu te-aș mai fi cunoscut!... Bravo ție!

Steluța mă măsoară cu coada ochiului. Se depărtează apoi de mine și-l ia de braț pe bărbatu-său. Nu-și vorbesc însă nici unul, nici altul. Steluța pare jenată; Georgică pare enervat.

Nu știu cum vor fi fost în luna lor de miere. Nu sunt, de asemenea, curios să știu nici cum au să sfârșească primul an de căsnicie.

Ghicesc însă că în Danemarca e ceva putred!... Steluța e palidă, blondă, cu ochii albaștri și oftează ca Ofelia. Georgică e oacheș, încovrigat ca un semn de întrebare și vorbele tot în dublu înțeles ca Hamlet.

În trăsură, aceeași plictiseală. Caii merg ca după mort. Birjarul nu-i poate mâna mai repede, fiindcă îmi ține bicicleta în brațe.

Eu mă opresc la vie, unde mă așteaptă mama-mare. Steluța și Georgică pornesc mai departe în oraș...

Păcat că la Slatina nu e nici o mănăstire de maici.

Iată-mă iar la vie!

Iată-mi nucul!...

Iată-mi toate amintirile trecutului cum încep să evadeze din sufletul celui care-a devenit bărbat, ca niște pușcăriași printr-o spărtură secretă a zidului!...

Nu știu ce s-a întâmplat... Nu știu ce nu trebuia să se întâmple ca să mă poți regăsi același din anii trecuți...

Pătuiagul în care citisem pe Werther și pe Manon Lescaut îmi pare nacela unui balon captiv, care în loc să mă înalțe, mă coboară spre pământ.

S-a înnoptat...

Pe șoseaua fierbinte încă și plină de praf, un grup de fete se întorc în oraș cântând:

Olteancă din Slatina.

Cu ochii cât strachina...

În urma lor, alte grupuri de femei mai bătrâne grăbesc tăcute spre casă. Bărbații probabil au rămas la cârciuma din curtea gării.

Le recunosc... Sunt lucrătoarele tocmite cu ziua la încărcatul cerealelor în vagoane. Cineva îmi spune că sunt aceleași din anii trecuți. Le știu cântecul pe dinafară... Prin întuneric, le deslușesc parcă figura, și din belșugul ochilor mari și rotunzi ca o strachină rustică le sorb mândria rasei din care fac parte și eu...

Eu, însă, nu mai sunt același!...

Un pocnet de pușcă îmi amintește pistolul meu cu cremene. Luceafărul care răsare tot acolo, în stânga gării, mă face să-mi întorc capul spre cimitirul orașului unde se odihnește tata-mare... Plecarea lui din lume coincide cu adevărata mea intrare în viață...

Pe șosea, o siluetă albă de femeie aleargă să ajungă grupul din care s-a desprins. În urma ei, praful fierbinte se rotunjește ca fumul aromat dintr-o cădelniță de argint. E singură, și totuși, foarte aproape de ea, străinul din via de lângă șosea o urmărește cu ochii și cu sufletul, ca să-i ție de urât până la poarta casei...

La fel, până în poarta casei noastre de la Pitești, un sublocotenent sau alt străin trebuie să fi însoțit în seara asta și pe Margareta!...

De la vie până la oraș, fac zece minute cu bicicleta. Din oraș până la vie, fac cincisprezece minute. Când mă duc, merg tot la vale. Când mă întorc, merg tot la deal.

Bicicleta mea face admirația clienților cofetăriei în ușa căreia descalec și o proptesc de trotuar. Marca bicicletei mele este un 'Trifoi" cu patru foi. La Slatina, nu se cunoaște decât trifoiul obișnuit și cântecul:

Frunză verde de trifoi,

Azi-i miercuri, mâine joi,

Vine badea iar la noi...

Joia și duminica seara cântă muzica militară în grădina publică. Steluța mi-a trimis vorbă, printr-un birjar care se ducea la gară, să vin neapărat în oraș, fiindcă n-are cu cine merge seara la grădina publică. Georgică trebuie să plece după amiază la București.

Biata Steluța!... Ce fată fără noroc!... S-a măritat din dragoste și are să divorțeze din plictiseală. Georgică e gelos și Steluța nu înțelege să fie bănuită și terorizată. Vară-mea, însă, este o fată discretă. Mie nu mi s-a plâns încă de nimic. Vorbind însă de gineri-său, tanti Mari, mama Steluței, mi-a destănuit mai zilele trecute un lucru de care m-am îngrozit.

― Iată, un nebun... maică... Curat nebun!... Se laudă toată ziua cu bătaia. Parcă dacă e profesor de gimnastică, trebuie să schingiuiască oamenii!...

Nu cumva Georgică o fi și bătut-o?...

N-am întrebat mai mult, fiindcă soarta Steluței a început să mă înduioșeze. Nu-i dau dreptate lui Georgică fiindcă Steluța e vară-mea. Îl înțeleg însă perfect, fiindcă, de când nu mai am nici o veste de la Margareta, am început să fiu și eu gelos!...

La plecarea mea din Pitești, îmi promisese câte o carte poștală ilustrată la două zile și o scrisoare mai lungă, o dată la săptămână. E drept că Margareta nu prea știe să scrie ortografic și poate se jenează de mine. În două săptămâni, însă, de când sunt la Slatina, n-am primit decât trei cărți poștale și nici o scrisoare. În schimb, eu îi trimit regulat, la poste-restante, cărți poștale ilustrate cu vederi din oraș și împrejurimi. Azi i-am trimis grădina publică cea mică din fața Palatului administrativ. Slatina are două grădini publice. Cea mare, unde cântă muzica militară în fiecare joi seara, e pe deal, la marginea orașului...

Steluța m-așteaptă la cofetărie.

Clienții de la mese, ca să poată intra în grațiile fetei patronului, repetă comanda de câte două ori și chiar de trei ori.

De obicei, vara se consumă înghețată și "corăbioare". Corăbioarele, mai ales, sunt specialitatea casei. Vara, prăjiturile nu sunt bune. Se înmoaie repede și se acresc. Nu le poți ține nici două zile. Corăbioarele, însă, durează și câte o săptămână...

Sosirea mea produce oarecare senzație. Pentru prima oară îmi dau seama de marea, dar singura prerogativă a tinereții în viață... N-am venit cu nici un gând ascuns, și totuși, de jur împrejurul meu nu sunt decât ochi care mă privesc cu ură. În ochii lor, cel puțin, de bine, de rău, pot citi și eu ceva. Mă întreb însă cu groază ce trebuie să fie în sufletul lor...

Steluța parcă nu mai seamănă cu Ofelia. În seara asta e veselă și rumenă ca o înghețată de zmeură. De când am venit la Slatina, n-am văzut-o niciodată așa de bine dispusă. Probabil din cauza plecării lui Georgică la București.

Grădina publică din Slatina nu seamănă cu grădina publică din Pitești. Cea din Slatina e lungă și îngustă. Trei alei paralele, ca niște terase cu balustrade de lemn câinesc, răsar timide din coasta unui deal care se sfârșește în șosea. Cum stă proptită în grilajul de fier, grădina publică cea mare din Slatina pare corabia lui Noe eșuată pe muntele Ararat.

Grădina publică a unui oraș de provincie este ca ograda unei locuințe de țară: găini, rațe, gâște, curcani și mai ales bibilici ― adică publicul obișnuit, cunoștințele de toate zilele, sau, în cel mai rău caz, câte un străin blajin, cu care poți intra în vorbă foarte ușor, imediat după îndeplinirea formalităților de rigoare. Leii, tigrii și leoparzii lipsesc. În România, orașele de provincie nu prezintă avantajele pădurilor africane. Animalele sălbatece se trag spre capitala țării. Din când în când, însă, poți întâlni rătăcind și prin provincie câte o girafă, o cămilă sau un hipopotam. Președintele tribunalului, bunăoară, este poreclit "girafă", nevasta colonelului "cămilă", dar administratorul financiar "hipopotam". Cel mai popular din toți, însă, este "nenea Ghiță", berbecul Regimentului 3 de infanterie, care nu se dezlipește de capelmaistrul muzicii militare fie paradă, fie nuntă, fie înmormântare, fie concert în grădina publică.

Restul publicului e complet lipsit de orice altă personalitate. Luat în întregime, pare un pachet de cofeturi colorate, cu care la Slatina se presară colivele preparate special pentru pomenirea răposaților.

Tineri de ambe sexe se perindă cu aceeași monotonie exasperantă ca enorma curea de transmisiune a unui motor de uzină. Cei mai în vârstă stau pe băncile vopsite cu verde, unde discută sau trag cu ochii și urechile la cei care trec prin fața lor.

Când cântă muzica nu se mai aude nimic. După ce tace însă, glumele se amestecă cu pașii de pe nisipul aleilor, și în grădina publică cea mare din deal parcă ar curge Oltul din vale...

De sus, luna plină completează lipsurile de jos!...

De când sunt la Slatina, mi-am dat seama că pe pământ sunt o mulțime de lucruri pe care nu le poți observa dacă stai pe același nivel cu ele. Noaptea asta de iulie, bunăoară, este așa de frumoasă, că parcă ar fi o cromolitografie neînrămată. Steluța, însă, pretinde că natura e mai frumoasă ca un tablou, fie chiar semnat de pictorul Grigorescu. Luna plină, mai ales, nu poate fi imitată nici în pictură, nici în poezie. Luna plină nu este frumoasă decât în natură. Restul nu contează, fiindcă nu mai este lună plină...

Părerile Steluței încep să mă pună pe gânduri. Steluța combate utilitatea artei, pe care majoritatea profesorilor mei de la liceu (cu excepția celui de matematică) o socoteau ca singura podoabă a vieții. Steluța, însă, n-a învățat la liceu, ca mine. A urmat numai câțiva ani de "curs liber" la un pension din București. Și totuși, până acum un an părerile noastre se potriveau ca pantofiorul de mătase albă pe piciorul Cenușeresei...

Probabil că Steluța și-a schimbat părerile de când s-a măritat. O femeie măritată nu mai are timp să citească poezii...

Mă grăbesc, dar, să-i amintesc pe Eminescu, pe care îl citisem împreună acum un an:

Lună, tu stăpâna mării,

Peste-a lumei boltă luneci

Și gândirilor din viață

Suferințele întuneci...

Steluța, însă, mă privește ca și cum i-aș fi vorbit chinezește. Nici un semn de entuziasm... Nici o umbră măcar de sensibilitate... Încerc să-i recit alta:

Peste-a nopții feerie

Se ridică mândră lună...

Totu-i vis și armonie...

Noapte bună!...

Steluța își arcuiește buzele spre vârful nasului ca un câine ce ar vrea să-și prindă coada cu dinții și-mi răspunde scurt:

― Mofturi!...

Dacă nici Eminescu nu-i place, zău că nu știu ce i-aș mai putea spune!...

Vară-mea începe să mă exaspereze. Acum un an era parcă mai deșteaptă. E drept însă că, acum un an, Steluța nu era măritată, nici eu nu dormisem încă alături de Margareta, în noaptea când visasem urât și eu, și ea. Cine dintre noi, dar, a mers înainte și cine a dat înapoi?... Disprețul Steluței pentru poezie mă ofensează în primul rând pe mine și în urmă abia pe ceilalți poeți români. Vară-mea uită probabil că eu sunt mai cult decât ea și nu știe că, deși mai mic cu trei ani, de zece luni de zile nu mai sunt nici eu copil... Amândoi intrasem în viață aproape cam la aceeași dată.

Din cer, de sus, luna plină parcă-mi face semne:

― Nu te lăsa... Mai spune-i una...

În poarta casei, mă opresc și o întreb fără nici o altă introducere:

― Dar asta îți place?

Și încep să-i recit:

În lacul trist și solitar

Tronează mândră luna plină

Ca o mărgea de chihlibar,

Expusă singură-n vitrină...

Pe malul lacului aștept ―

Aștept nebun să te arăți,

Cu drag să te mai strâng la piept

Ca-n alte dăți...

― Asta de cine e ?

― De mine !...

Steluța mă privește uimită, ca și cum i-aș fi spus că eu am furat Cloșca cu pui de la Muzeul din București.

― E adevărat?

― Sigur... Ce?... Nu știai că fac și eu poezii?

― Și aia cine e?

― Care aia?

― Aia pe care spui c-o aștepți... Ori e numai așa, o vorbă ?...

Simt cum sângele începe să mi se urce în obraz... Steluța mă privește drept în ochi. Ochii ei sunt un amestec de sirop rece și vitriol fierbinte... Simt nevoia să mă răzbun... Simt nevoia s-o pedepsesc... Simt nevoia să mă reabilitez ca om, dacă nu ca poet!

Răspunsul meu îi stropește figura ca un vaporizator de parfum.

― Ba e foarte adevărat... tu crezi că lucrurile astea se fac numai când te măriți, ca ține? Ehe!... Eu știu, dragă, ceva mai mult decât madam... Georgică...

Steluța coboară ochii și tonul, mă ia ușor de braț și îmi șoptește la ureche:

― Spune-mi drept... E adevărat!... Cum e? Blondă ?... Brună ?... E măritată sau nu? Cum o cheamă ?

Parcă ascult Victoria cum îmi bate la ușă...

― Dragă Steluțo... Înțelegi că lucrurile astea nu se pot spune. Ce-ți pasă ție cine este dacă n-o cunoști?... Ție ți-ar plăcea, mâine, poimâine... Cine știe? să afli că m-am lăudat cu...

Steluța tresare ca înțepată de o viespe.

― Psss!... Taci din gură, să nu ne audă cineva...

În poarta casei, însă, nu e nimeni. De-a lungul străzii, de asemenea... Nu-i nici măcar gardistul, care de obicei stă sub felinarul din colț...

Temerea ei nejustificată îmi dă curajul lui Napoleon pe puntea de la Arcole. Împing deci poarta și intrăm în curte. În stânga e o grădiniță cu un pavilion de scânduri.

― Hai în pavilion, că acolo nu ne-aude nimeni.

― Nu se poate, că mi-e frică... Să nu vină cineva...

― Cine să mai vină, dragă ?... Nu vezi că doarme toată lumea?

Geamul de la bucătărie însă e luminat. Steluța se ascunde după mine, și amândoi ne lipim de gardul grădiniței.

― Uite că Lisaveta nu s-a culcat... M-așteaptă să încui poarta... Să nu ne vadă împreună...

― Ei și?... Doar îți sunt văr... Nu sunt străin...

Steluța oftează și se strecoară la brațul meu în pavilionul din grădiniță. Aci chiar că nu ne mai vede și nu ne mai aude nimeni!...

― Spune-mi drept, cu cine l-ai înșelat pe Georgică ?

Steluța tresare din nou. Probabil că înghețata de zmeură s-a schimbat în înghețată de zahăr ars...

― Cine ți-a spus? El?...

― Nu... Dar bănuiesc eu...

― Nu-i adevărat... Îți jur că nu l-am înșelat cu nimeni până azi... Apoi, după o pauză: Dar să știi c-am să-l înșel... Poți să i-o spui chiar...

― Și de ce vrei să-l înșeli?

― Fiindcă m-a bătut...

Steluța își pleacă fruntea pe umărul meu și începe să plângă. În clipa aceea, nu știu unde, cum și cine, dar simt că undeva departe, cineva pe care l-aș cunoaște își împlântă un cuțit în inimă. O mângâi pe păr și-i șoptesc solemn:

― Dacă este așa, îți jur și eu pe mormântul tatei că după ce voi sfârși liceul, am să-i trag două perechi de palme ca să te răzbun... Acum ești mulțumită ?...

Răspunsul ei se pierde între buzele noastre mute, ce se împreună ca două jgheaburi pe care ar curge apă vie din același izvor.

.....................................

În stradă un țignal de gardist, într-o curte vecină un lătrat de câine, mai departe un orăcăit de broaște și departe de tot un uruit înăbușit de roți... Trenul de pasageri trece podul de peste Olt. Trebuie să fie ora două după miezul nopții.

Steluța se ridică obosită și abia îngână:

― Hai de-ți ia bicicleta și du-te acasă, că-i târziu...

Somnoroasă, Lisaveta se uită la noi chiorâș și ne întreabă șireată:

― Dar unde fuserăți până acum, diavolilor?...

Eu aprind lanterna de acetilenă, potrivesc ghidonul și șaua, încerc apoi cauciucurile și parcă tot nu-mi vine să plec. Steluța se preface că-mi ajută, ca să nu bănuiască ceva Lisaveta, și-mi șoptește:

― Mâine să nu vii în oraș, că vin eu la vie...

― Taman bine... că mâine sunt singur... Mama-mare se duce la târgul din vale și nu vine decât seara târziu...

Lisaveta continuă să bombăne. Steluța o ia cu vorbă bună:

― Dă-mi cheile să încui eu poarta... Tu du-te de te culcă...

Și înainte de a încuia poarta: "Sfârșește liceul mai repede, să merg și eu cu tine la București!..."