Nu sunt ce pare a fi

ROMANȚA NOULUI-VENIT

Străinule ce bați la poartă,

De unde vii

Și cine ești?...

Străinule de lumea noastră,

Răspunde-ne de unde vii,

Prin care lumi trăiși coșmarul nepovestitelor povești

Și-n care stea găsiși coloarea decoloratei nebunii?...

De unde vin?...

De unde pot veni, când ochii-mi,

Plini de regrete și tristeți,

Par două candele aprinse în cripta morților poeți?

Priviți...

Sandalele-mi sunt rupte,

Iar toga ce mi-o dete-Apollo

În noaprea când pornii spre voi

Abia-și mai flutură albastrul de-a lungul umerilor goi.

Sunt gol ―

Căci calea-mi fuse lungă

Și-n calea mea-întâlnii pe rând

Pe toți câți vrură să vă vândă

Podoabe noi ce nu se vând,

Pe cei ce vrură să vă cânte romanțe noi,

Pe cei ce vrură

Să vă-ndrumeze spre mai bine ―

Spre-acel frumos întrezărit

În armoniile eterne

Dintr-un sfârșit

Și-un infinit,

Pe cei ce v-au adus lumina,

Pe cei ce i-ați primit cu ură

Și i-ați gonit cu pietre ―

Pietre ce s-or preface-n piedestale

În clipa când vă va cuprinde beția altor ideale!...

De unde vin?

Eu vin din lumea creată dincolo de zare ―

Din lumea-n care n-a fost nimeni din voi,

Eu vin din lumea-n care

Nu-i ceru-albastru,

Și copacii nu-s verzi, așa cum sunt la voi,

Din lumea Nimfelor ce-așteaptă sosirea Faunilor goi,

Din lumea cupelor deșarte și totuși pline-n orice clipă,

Din lumea ultimului cântec,

Purtat pe-a berzelor aripă

Din țărm în țărm,

Din țară-n țară,

Din om în om,

Din gură-n gură, ―

Din lumea celor patru vânturi

Și patru puncte cardinale!...

Deschideți poarta dar,

Și-n cale

Ieșiți-mi toți cu foi de laur,

Iar voi, ce măsurați cu versul gândurile ce n-au măsură,

Veniți în jurul meu degrabă,

Și-n cântul lirelor de aur,

Porniți cu mine împreună

Spre lumea-n care nu-s castele cu punți

Și șanțuri feodale,

Nici ruginite porți de-aramă, la care bat cei noi sosiți...

Veniți cu toții cât mai e vreme,

Și mai puteți cânta ―

Veniți!...

Veniți, să vă aprind în suflet lumina stinselor făclii

Și-n versuri fantasmagoria și vraja noilor magii!

Iar cânturile voastre ―

Cânturi cu care azi cerșiți o pâine ―

Să le-ncunun cu strălucire aureolelor de mâine!...

Dar poarta a rămas închisă la glasul artei viitoare.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Era prin anul una mie și nouă sute opt ― îmi pare.

LA POARTA CELOR CARE DORM

lui Dimitrie Anghel

Hei, cântăreț!...

Oprește-ți truditul pas...

Nu știi

Că-aci-i sfârșitul celor ce-au început cei vii?...

Și nu știi că-n grădina din dosu-acestei porți

Începe, nouă, lumea sfârșită de cei morți?...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ești obosit ― se vede

Ce drumuri prăfuite

Bătătoriși, sărmane cercetător prin stele

De frumuseți bizare și armonii smintite?

Tu, ce-ți târăști scheletul prin fața porții mele,

Ce nu găsiși în viață așteaptă să-ți dau eu.

Vezi poarta-aceasta verde?

E poarta mea...

De vrei

Să-nveți și tu povestea aleilor de tei

Sub care zac tăcute părerile de rău,

De vrei să-i știi pe nume toți morții ce-mi hrănesc

Cu trupul lor pământul grădinii,

Și de porți

Și tu ca alții-n suflet respectul pentru morți,

Oprește-te la poartă și bate de trei ori...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Bine-ai venit!

Privește ce tei bătrâni umbresc

Pe cei culcați sub stratul de iarbă și de flori!...

Și ce miros de viață!...

Și teii, ce parfum

De sânuri decoltate împrăștie pe-alee ―

Or, tu cunoști parfumuri de carne de femeie.

Nu?

Parc-ai fi în parcul vreunui castel regesc

În care se serbează orgiile de seară ―

Cei morți sunt înăuntru, iar vii sunt pe-afară!...

Pe câți grăbiți ca tine nu i-a oprit din drum

Grădina mea!...

Privește-i aleile de-aproape ―

Nisipu-i praf de aur, și-n frunzele de tei

Verzi stofe de mătase s-ascund ca și sub pleoape,

Nu flori, ci ochi...

Privește-i...

Nu sunt și ochii Ei?...

. . . . . . . . . . . .

Și-acum mai pleci?

Răspunde-mi, sărman cercetător

De frumuseți bizare și armonii smintite ―

Tu, ce bătuși în viață la poarta tuturor

Și nu-ntâlniși în cale decât porți zăvorâte!...

Iar cântărețul care plângea, strângând la sân

Chitara cu trei strune, răspunde:

― Nu...

Rămân!...

ROMANȚA NOASTRĂ

Sur ton beau tapis de pussière rose,

De poussière grise, de poussière blonde,

O! route, rois ou pauvres, fous ou fiancès,

Cueilleurs de baisers ou cueilleurs de roses,

Sur ton beau tapis de poussière blonde,

Tout le monde, tout le monde, tout le monde,

Ya passé.[1]

KLINGSOR

Pe-același drum,

Mânați de-același îndemn nefast al năzuinții,

De-aceleași neînțelese-avânturi spre tot mai sus,

Pe-același drum

Pe unde ieri trecură poate,

Străbunii noștri

Și părinții,

Pe unde, unii după alții, drumeții trec de mii de ani,

Noi ―

Cărora ni-i dat să ducem enigma vieții mai departe

Și doliul vremilor apuse,

Și-al idealurilor scrum ―

Pe-același drum

Vom trece mâine cerșind din țiterele sparte

La umbra zidurilor mute

Și-a secularilor castani!

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri...

Și-n calea noastră întâlni-vom

Pe cei bătrâni rămași în urmă ―

Pe cei ce ne-or privi cu ochii în lacrămi

Cum le luăm-nainte.

Iar noi

Le vom citi-n figură cum suferințele le curmă

În suflet sfintele avânturi

Și-n gură caldele cuvinte...

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri...

Și-n calarea noastră întâlni-vom ―

O!... câte nu poți să-ntâlnești

Când drumu-i lung

Și nesfârșită e năzuința ce te mână

Tot mai departe

Și te poartă,

Ca pe un orb ținut de mână,

Spre-ntrezărite-Aureole ―

Nimicuri scumpe pământești!...

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri!...

Și mândri poate ca seninul albastru-al sângelui regesc.

Dar va veni o zi în care

Ne vom opri deodată-n drum,

Înspăimântați că-n urma noastră

Zări-vom pe-alții cum sosesc,

Cum ne ajung,

Ne trec-nainte

Și râd că nu-i putem opri...

Da...

Va veni și ziua-n care vom obosi,

Și va veni

Un timp în care-al năzuinții și-al aiurărilor parfum

Ne va părea miros de smirnă,

Iar cântul țiterelor sparte

Un Psalm cântat de-un preot gângav

La căpătâiul unei moarte

Pe care nimeni n-o cunoaște...

Și-atunci, privind un urma lor ―

Ca cei ce n-au nimic să-și spună

Când nu-și pot spune tot ce vor ―

La umbra zidurilor mute

Și-a secularilor castani,

Vom adormi ca și drumeții

Ce dorm uitați de mii de ani!...

SPRE INSULA ENIGMĂ

lui N. M. Condiescu

Un șuierat prelung salută ivirea zorilor...

În larg,

Un strop de purpură pătează-albastrul violet almării,

Pe bric,

Lumina roșie se stinge în vârful primului

catarg,

Și-n locul ei, pe sfori, se-nalță pavilioanele...

E ziuă!...

Și mateloții se deșteaptă pe bord,

Și ancorele grele

Apar cu ghearele-ncleștate,

Ca niște fiare-nfometate...

Și bricul alb se mișcă-alene

Cu grația unei sirene

Ce se răsfață-n plasa de inele

Și de brățări lichide,

Ce dispar

Pe poarta larg deschisă lângă far!...

Adio, port...

Adio, cuib de veselie trecătoare...

Adio, cabareturi...

Adio, dansatoare...

Adio, ciocnet de pahare...

Adio, tot ce-a fost...

Adio!...

De-acum, pornim...

Pornim din nou...

Pornim!...

Și-n urma noastră, marea

Își împletește respirarea

Cu al sirenelor ecou ―

Eternul nostru semn de întrebare!...Iar mai târziu

Sărmanul port

Abia-și mai lămurește-n zare

Conturul alb,

Ca și-un cavou

Din care morții-ncep să-nvie!...

Și bricul nostru-i primul mort

Care-a-nviat,

Înveșmântat

În alb,

De sus și până jos,

Ca și Cristos!...

Suntem departe ―

Da... departe!...

Și vântul mării ne sărută

Pe frunte,

Pe obraji,

Pe gură...

Și parcă ne cunoaște, vântul ―

Cu nevăzutele lui brațe ne-arată drumul

Și ne-nvață

Să ne ferim de sfatul zării,

Căci zarea-i veșnic prefăcută...

Și-apoi ne lasă când pricepe

Că noi i-am tălmăcit cuvântul!...

Plutim spre răsăritul lumii,

Plutim spre prima dimineață!...

Și bricul alb

Sfâșie-n două covorul apelor albastre,

Lăsând în urma lui o dâră de spumă creață,Ce se-ntinde

Ca și o punte nesfârșită,

Pe care sufletele noastre

Se vor întoarce-acasă-n ziua

Când uraganele ne-or vinde!...

Și-așa, pluti-vom toată ziua...

Și-așa, pluti-vom noaptea toată...

Și-așa, pluti-vom vreme multă ―

Căci „prea multă” nu e niciodată,

Când ne-ndreptăm spre „Insula enigmă”,

În care nu știm nimeni încă, ce va fi ―

Dar știm cu toții că-ntr-o bună zi,

Noi, cei născuți din tată-n fiu navigatori,

Vom acosta la rândul nostru-nvingători...

Și-atunci ―

Stăpânii Mării Negre noi vom fi!...

ROMANȚA MARILOR DISPĂRUȚI

lui Ștefan Petică și Iuliu Săvescu

Noi suntem morți de mult...

Voi ne-ați uitat ―

Și ne-ați uitat că nu ne mai vedeți.

Dar noi din umbra negrilor pereți

Adeseori ieșim să vă-întâlnim,

Și-n visurile noastre retrăim,

Ca și-n viață,

Câte-un vers ciudat

Din marele Poem, pe care voi

Ni l-ați plătit cu bulgări de noroi”...

Noi suntem morți...

Și totuși, când pornim

Spre lumea voastră ― lumea celor vii ―

În negrul gol al craniilor reci,

Noi,

Ca și voi,

La fel simțim

Vibrațiile-acelor armonii

Ce-nsuflețesc tăcutele pustii

În care voi ne-ați îngropat pe veci!

Noi

Mulților ce nu ne-au înțeles

Le vom ierta ― căci suntem morți acum.

Iar celor ce pășesc pe-al nostru drum

Le vom fi frați!...

O! fraților, cântați ―

Căci noi de-aci din groapă v-ascultăm!...

Cântați frumosul îngropat de-acei

Ce n-au putut să-l re’nvieze-n vers,

Cutreierați întregul Univers,

Și-n cântecele voastre îngropați

Toți vechii Zei!

Iar mâine-n zori, de-o fi să ne întâlnim

Pe-albastrele cărări, de unde azi

Noi vă privim ―

O!... Mâine-n zori, de-o fi să ne-ntâlnim,

Vă vom primi cu brațele deschise,

Și-obrajii voștri,-adeseori scuipați,

I-om săruta ―

Căci voi ne sunteți frați!...