Tratat de descompunere

Genealogia fanatismului

În sine, orice idee este neutră, sau ar trebui să fie; dar omul o însuflețește, proiectându-și în ea flacăra și nebunia; impură, preschimbată în credință, ea se inserează în timp, capătă chip de eveniment: are loc astfel trecerea de la logică la epilepsie… Așa se nasc ideologiile, doctrinele, și farsele însângerate.

Idolatri din instinct, convertim în absolut obiectele viselor și intereselor noastre. Istoria nu este decât o defilare de false Absoluturi, o succesiune de temple înălțate unor pretexte, o înjosire a spiritului în fața Improbabilului. Chiar când se îndepărtează de religie, omul îi rămâne aservit; străduindu-se din răsputeri să făurească simulacre de zei, el îi adoptă apoi cu febrilitate: nevoia lui de ficțiune, de mitologie triumfă împotriva evidenței și a ridicolului. Puterea sa de a adora este răspunzătoare de toate crimele sale: cel care iubește peste măsură un zeu îi constrânge și pe ceilalți să-l iubească, și îi extermină dacă refuză. Orice intoleranță, orice intransigență ideologică sau prozelitism dezvăluie fondul bestial al entuziasmului. Când omul își pierde facultatea de a fi indiferent, el devine un asasin virtual; iar dacă își transformă ideea în zeu, consecințele sunt incalculabile. Nu ucidem decât în numele unui zeu sau al simulacrelor sale: excesele suscitate de zeița Rațiune, de ideea de națiune, de clasă sau de rasă se înrudesc cu cele ale Inchiziției sau ale Reformei. Epocile de fervoare sunt pline de fapte sângeroase: sfânta Tereza nu .putea fi decât contemporană cu autodafeurile, iar Luther cu masacrarea țăranilor. În crizele mistice, gemetele victimelor sunt paralele cu gemetele extazului… Spânzurători, temnițe, ocne nu prosperă decât la umbra unei credințe — a nevoii de a crede care a infestat pentru totdeauna spiritul. Diavolul pare cu totul șters pe lângă cel care dispune de un adevăr, de adevărul lui. suntem nedrepți față de oameni ca Nero, ca Tiberiu: ei nu au inventat conceptul de eretic; nu au fost decât niște visători degenerați care se desfătau privind masacrele. Adevărații criminali sunt cei care stabilesc o ortodoxie în planul religios sau politic, cei care disting între credincios și schismatic.

Când refuzi să admiți că ideile pot fi schimbate între ele, sângele curge… Sub hotărârile ferme se înalță un pumnal; ochii înflăcărați prevestesc crima. Niciodată spiritul șovăitor, atins de hamletism, nu a fost primejdios: principiul răului rezidă în tensiunea voinței, în inaptitudinea pentru pacea desăvârșită, în megalomania prometeiană a unei rase îmbuibate de ideal care explodează sub presiunea convingerilor și care, pentru că a batjocorit îndoiala și lenea — vicii mai nobile decât toate virtuțile sale —, a apucat-o pe calea pierzării, a istoriei, amestec indecent de banalitate și apocalips… Certitudinile sunt aici nenumărate: înlăturați-le, înlăturați mai ales consecințele lor: veți reconstitui astfel paradisul. Ce altceva este Căderea, decât urmărirea unui adevăr și siguranța de a-l fi găsit, pasiunea pentru o dogmă, statornicirea într-o dogmă? De aici rezultă fanatismul — tară capitală, care îi dă omului gustul eficacității, al profeției, al terorii — lepră lirică prin care molipsește sufletele, le supune, le sfărâmă sau le exaltă… Nu i se sustrag decât scepticii (sau leneșii și esteții), pentru că ei nu propun nimic, pentru că — adevărați binefăcători ai umanității — ei îi nimicesc prejudecățile și-i analizează delirul. Mă simt mai în siguranță lângă un Pyrrhon decât lângă un sfânt Paul, pentru bunul motiv că o înțelepciune ce rostește cuvinte de duh este mai blândă decât o sfințenie dezlănțuită. Într-un spirit arzător regăsești un animal de pradă deghizat; niciodată nu te poți feri îndeajuns de ghearele unui profet… Depărtați-vă de el când înalță vocea, chiar în numele cerului, al cetății sau al altor pretexte: satir al singurătății voastre, el nu vă iartă că trăiți dincoace de adevărurile și mâniile sale; isteria sa, bunul său, el vrea să vi-l împărtășească, să vi-l impună și să vă desfigureze. O ființă posedată de o convingere și care nu caută să o comunice celorlalți e un fenomen străin pământului, unde obsesia mântuirii face viața de nerespirat. Priviți în jurul vostru: pretutindeni — larve care predică; fiecare instituție este purtătoarea unei misiuni; primăriile își au absolutul lor, ca și templele; administrația, cu regulamentele sale — o metafizică pentru maimuțe… Toți se străduiesc să îmbunătățească viața tuturor: chiar cerșetorii, chiar bolnavii incurabili aspiră la aceasta: trotuarele lumii și spitalele sunt pline de reformatori. Dorința de a deveni un izvor de evenimente acționează asupra fiecăruia ca o dezordine mentală sau ca un blestem voit. Societatea — un infern de mântuitori! Diogene, cu lampa sa, căuta un indiferent…

Îmi este de ajuns să aud pe cineva vorbind sincer despre ideal, viitor, filozofie, să-l aud spunând „noi” cu o inflexiune sigură a vocii, invocându-i pe ,,ceilalți ” și socotindu-se interpretul lor — ca să-l consider dușmanul meu. Văd în el un tiran ratat, un călău aproximativ, la fel de vrednic de ură ca și tiranii, ca și călăii de mare clasă. Fiindcă orice credință exercită o formă de teroare, cu atât mai înspăimântătoare cu cât agenții ei sunt cei „puri”. Nu avem încredere în vicleni, în șmecheri, în farsori; totuși lor nu le putem imputa nici una din marile convulsii ale istoriei; necrezând în nimic, ei nu-ți scotocesc prin inimă sau prin gândurile cele mai ascunse; te lasă pradă nepăsării, deznădejdii sau inutilității tale; omenirea le datorează cele câteva clipe de prosperitate pe care le-a cunoscut: ei sunt cei care salvează popoarele chinuite de fanatici și nimicite de „idealiști ”. Lipsiți de orice doctrină, nu au decât capricii și interese, vicii tolerante, de nenumărate ori mai suportabile decât ravagiile pricinuite de despotismul cu principii; căci toate relele vieții vin dintr-o „concepție de viață”. Un om politic desăvârșit ar trebui să-i aprofundeze pe vechii sofiști și să ia lecții de canto; — și de corupție…

Fanaticul, în schimb, este incoruptibil: dacă, pentru o idee, Ucide, el poate la fel de bine să se lase ucis pentru ea; în amândouă cazurile, tiran sau martir, este un monstru. Nu există ființe mai primejdioase decât cele care au suferit pentru o credință: marii persecutori se recrutează printre martirii cărora nu li s-a tăiat capul. Suferința nu numai că nu micșorează pofta de putere, dar o ațâță; de aceea spiritul se simte mai la largul său în preajma unui fanfaron decât în cea a unui martir; și nimic nu-i repugnă mai mult decât spectacolul în care se moare pentru o idee… Sătul de sublim și de măcel, el visează la un plictis provincial la scară universală, la o Istorie atât de stagnantă, încât îndoiala s-ar desena ca eveniment, și speranța ca o calamitate

Antiprofetul

În orice om dormitează un profet, și când acesta se trezește, în lume răul mai crește puțin…

Nebunia de a predica este atât de înrădăcinată în noi, încât ea țâșnește din adâncimi necunoscute instinctului, de conservare. Fiecare își așteaptă clipa, pentru a propune ceva: orice. Avem o voce: asta ajunge. Plătim scump faptul de a nu fi nici surzi și nici muți…

De la gunoieri la snobi, toți își cheltuiesc generozitatea criminală, toți împart rețete de fericire, toți vor să călăuzească pașii tuturor: viața în comun devine de neîndurat, iar viața cu sine însuși — și mai intolerabilă: când nu intervii în treburile altora, ești atât de neliniștit în privința alor tale, încât îți convertești „eul” în religie, sau, apostol de-a-ndoaselea, îl negi: suntem victimele jocului universal…

Bogăția soluțiilor ce se propun aspectelor existenței nu este egalată decât de nimicnicia lor. Istoria: manufactură de idealuri… mitologie lunatică, frenezie a hoardelor și a singuraticilor… refuz de a privi realitatea ca atare, teribilă sete de ficțiuni…

Izvorul faptelor noastre rezidă într-o pornire inconștientă de a ne considera centrul, rațiunea și rezultatul ultim al timpului. Reflexele noastre și orgoliul din noi transformă în planetă părticica de carne și de conștiință care suntem. Dacă am avea simțul corect al poziției noastre în lume, dacă a compara ar fi inseparabil de a trăi, revelația prezenței noastre infime ne-ar zdrobi. Dar să trăiești înseamnă să fii orb cu privire la propriile-ți dimensiuni…

Dacă toate faptele noastre — de la respirație și până la întemeierea de împărății sau de sisteme metafizice — derivă dintr-o iluzie despre importanța noastră, cu atât mai adevărat e acest lucru în ce privește instinctul profetic. Cine, având viziunea exactă a nimicniciei sale, ar încerca să fie eficace și să se propună ca mântuitor?

Nostalgie a unei lumi fără „ideal”, a unei agonii fără doctrină, a unei maternități fără viață… Paradisul… Dar n-am putea exista nici măcar o secundă fără să ne amăgim: în fiecare dintre noi, profet este grăuntele de nebunie care ne face să propășim în vidul nostru.

Omul în chip ideal lucid, deci în chip ideal normal, nu ar trebui să recurgă la nimic altceva în afara nimicului care este în el… Mi-l închipui spunând: „Rupt de scop, de toate scopurile, nu păstrez din dorințele și din amărăciunile mele decât formulele lor. Rezistând ispitei de a trage o concluzie, am învins spiritul, așa cum am învins și viața, din oroarea de a căuta în ea o soluție. Spectacolul omului — ce lucru scârbavnic! Iubirea — o întâlnire între două salive… Toate sentimentele își trag absolutul din mizeria glandelor. Nobilă e doar negarea existenței, nobil e doar surâsul ce plutește peste peisaje nimicite.”

(Odinioară aveam un „eu”; acum nu mai sunt decât un obiect… Mă îndop cu toate drogurile singurătății; cele ale lumii au fost prea slabe pentru a izbuti să mă facă s-o uit. Ucigând profetul din mine, cum aș mai putea avea un loc printre oameni?)

În cimitirul definițiilor

Avem oare temei să ne închipuim un gânditor care să exclame: „Totul e de-acum pentru mine fără obiect, căci am dat definițiile tuturor lucrurilor”? Și dacă am putea să ni-l închipuim, cum să-l situăm în durată?

Îndurăm cu atât mai bine ceea ce ne înconjoară, cu cât îi dăm un nume — și trecem mai departe. Dar a cuprinde un lucru într-o direcție, oricât de arbitrară, și cu atât mai gravă cu cât este mai arbitrară, de vreme ce sufletul o ia astfel înaintea cunoașterii — înseamnă să-l refuzi, să-l transformi în ceva insipid și de prisos, să-l nimicești. Spiritul trândav și absent — și care nu se integrează lumii decât prin mijlocirea somnului — nu se poate exercita decât lărgind numele lucrurilor, golindu-le și înlocuindu-le prin formule. Apoi evoluează pe ruinele lor; brice senzație dispare; nu mai rămân decât amintiri. Sub fiecare formulă zace un cadavru: ființa sau obiectul mor sub pretextul căruia i-au dat loc. Este desfrâul frivol și funebru al spiritului. Și acest spirit s-a risipit în ceea ce el a numit și a circumscris. Îndrăgostit de vocabule, ura misterul tăcerilor grele, făcându-le ușoare și pure: ușurat și purificat de toate, a devenit și el ușor și pur. Viciul de a defini a făcut din el un asasin grațios și o victimă discretă.

Și astfel s-a șters pata pe care sufletul o întindea pe spirit, singura care îi amintea acestuia că este viu.

Civilizație și frivolitate

Cum am suporta uriașa cantitate și profunzimea frustă a operelor și a capodoperelor, dacă spirite impertinente și admirabile n-ar fi adăugat texturii lor franj urii disprețului subtil și ai ironiilor spontane! Și cum am putea îndura codurile, moravurile, paragrafele inimii, pe care inerția și buna-cuviință le-au suprapus peste viciile inteligente și ușuratice, dacă nu ar exista aceste ființe vesele pe care rafinamentul le situează în vârful și totodată la marginea societății?

Trebuie să le fim recunoscători civilizațiilor care nu au abuzat de seriozitate, care s-au jucat cu valorile și s-au desfătat zămislindu-le și nimicindu-le. Cunoaștem oare în afara civilizației grecești, și a celei franceze o demonstrație mai lucid glumeață a neantului elegant al lucrurilor? Secolul lui Alcibiade și secolul al XVIII-lea francez sunt două surse de consolare. În timp ce celelalte civilizații au putut gusta doar în ultimul lor stadiu, o dată cu dizolvarea unui întreg sistem de credințe și de moravuri, din exercițiul sprinten care dă vieții o savoare de inutilitate — aceste două secole au cunoscut plictisul nepăsător la toate și permeabil la orice, în deplina lor maturitate, în deplina stăpânire a forțelor și a viitorului lor. Există oare un simbol mai bun decât cel reprezentat de doamna du Deffand, bătrână, oarbă și clarvăzătoare, care, în timp ce urăște viața, gustă totuși plăcerile amărăciunii?

Nimeni nu ajunge de la bun început la frivolitate. Este un privilegiu și o artă; e căutarea superficialului de către cei care, dându-și seama de imposibilitatea oricărei certitudini, sunt dezgustați; este fuga departe de abisuri, care, fiind în mod firesc fără de fund, nu pot duce nicăieri.

Rămân totuși aparențele: de ce nu le-am înălța până la nivelul unui stil? Astfel poate fi definită orice epocă inteligentă. Omul ajunge să găsească mai mult farmec în expresie decât în sufletul care o poartă, în grație decât în intuiție; emoția însăși devine șlefuită. Ființa abandonată sieși, fără nici o prejudecată de eleganță, este un monstru: ea nu găsește în sine decât zone obscure, unde, iminente, dau târcoale teroarea și negația. Să știi, prin întreaga-ți vitalitate, că mori, și să nu poți ascunde asta, .este un act de barbarie. Orice filozofie sinceră neagă titlurile de glorie ale civilizației, a cărei funcție constă în a ne îndulci tainele și în a le travesti în efecte căutate. Astfel, frivolitatea este antidotul cel mai eficace pentru răul de a fi ceea ce suntem; prin ea înșelăm lumea și ascundem caracterul indecent al profunzimilor noastre. Fără artificiile ei, cum să nu regreți că ai un suflet? Ce infern sunt pentru ceilalți singurătățile noastre epidermice! Dar tot pentru ei, și uneori pentru noi înșine, ne inventăm aparențele…

Să dispari întru Dumnezeu

Spiritul care-și îngrijește esența distinctă e amenințat la fiecare pas de lucrurile pe care și le refuză. Atenția — cel mai mare dintre privilegiile sale — părăsindu-l adeseori, el cedează ispitelor de care a vrut să fugă sau devine prada unor mistere impure… Cine nu cunoaște acele temeri, acei fiori, acele vertijuri ce ne apropie de animal, și de problemele ultime? Genunchii noștri tremură fără să se îndoaie; mâinile noastre se caută fără să se unească; ochii noștri se înalță și nu văd nimic… Păstrăm mândria verticală care ne întărește curajul; oroarea de gesturi care ne apără de demonstrații; și ajutorul pleoapelor pentru a acoperi priviri ridicol inefabile. Alunecarea noastră este apropiată, dar nu inevitabilă; accidentul ciudat, dar nicidecum nou; — un surâs mijește în zarea spaimelor noastre… nu ne vom prăvăli în rugăciune… Căci El nu trebuie să triumfe; majuscula-i trebuie compromisă de ironia noastră; inima noastră trebuie să topească fiorii pe care el ni-i hărăzește.

Dacă într-adevăr o asemenea ființă ar exista, dacă slăbiciunile ne-ar birui hotărârile și profunzimile ne-ar birui căutările, atunci de ce am mai gândi, de vreme ce dificultățile ar fi rezolvate, întrebările amânate și spaimele domolite? Ar fi însă prea ușor. Orice absolut — personal sau abstract — este un mod de a escamota problemele; și nu numai problemele, ci și rădăcina lor, care nu-i altceva decât o panică a simțurilor.

Dumnezeu: cădere perpendiculară peste spaima noastră, mântuire prăvălindu-se ca un trăsnet în mijlocul căutărilor noastre pe care nici o speranță nu le înșeală, nimicire fără ocolișuri a mândriei noastre nemângâiate și care nu vrea să se mângâie, mers al individului pe un drum ce nu duce nicăieri, șomaj al sufletului în lipsa neliniștii…

Ce renunțare poate fi mai mare decât credința? E adevărat că fără ea omul pornește pe o infinitate de căi fără ieșire. Dar știind că nimic nu poate duce la nimic, că universul nu-i decât un subprodus al tristeții noastre, de ce să renunțăm la plăcerea de a ne poticni și de a ne zdrobi capul de pământ și de cer?

Soluțiile pe care ni le propune lașitatea noastră ancestrală sunt cele mai rele forme ale dezertării din fața datoriei noastre de a avea o decență intelectuală. Se înșeală, trăiesc și mor lăsându-se trași pe sfoară: iată ce fac oamenii. Dar există o demnitate ce ne apără de dispariția întru Dumnezeu și care preschimbă toate clipele noastre în rugăciuni pe care nu le vom face niciodată.

Variațiuni pe tema morții

I. Perseverăm în viață pentru că ea nu se sprijină pe nimic, pentru că este lipsită până și de umbra unui temei. Moartea este prea exactă; toate argumentele sunt de partea ei. Misterioasă pentru instinctele noastre, ea se desemnează, în fața cugetului nostru, limpede, fără farmece înșelătoare, și fără falsele atracții ale necunoscutului.

Îngrămădind mistere de nimic și monopolizând nonsensul, viața inspiră mai multă spaimă decât moartea: ea este marele Necunoscut.

Unde poate duce atâta vid și atâta neînțeles? Ne agățăm de zile pentru că dorința de a muri e prea logică și deci ineficace. Dacă viața ar avea un singur argument în favoarea ei — deslușit, de o evidență indiscutabilă —, s-ar spulbera; instinctele și prejudecățile se destramă în contact cu Rigoarea. Tot ce respiră se hrănește cu ceea ce nu poate fi verificat; un supliment de logică i-ar fi funest existenței — efort către Nebunie… Dați vieții un scop precis: își pierde pe loc orice atracție. Prin inexactitatea finalităților, e superioară morții; un grăunte de precizie ar coborî-o la trivialitatea mormintelor. Căci o știință pozitivă a sensului vieții ar pustii pământul într-o singură zi; și nici cel mai pătimaș și înverșunat om n-ar izbuti să mai însuflețească improbabilitatea fecundă a Dorinței.

II. Îi putem clasifica pe oameni după criteriile cele mai capricioase: după impulsuri, înclinații, vise sau glande. Oamenii își schimbă ideile cum își schimbă cravatele: căci orice idee, orice criteriu vine din exterior, din configurațiile și accidentele timpului. Dar există ceva care vine din noi înșine, care este noi înșine, o realitate invizibilă, dar lăuntric verificabilă, o prezență insolită și dintotdeauna, pe care o putem concepe clipă de clipă și nu îndrăznim niciodată să o admitem, o prezență care nu e actuală decât înainte de săvârșirea ei: e moartea, adevăratul criteriu… Ea, dimensiunea cea mai intimă a tuturor celor vii, desparte omenirea în două ordine ireductibile, atât de îndepărtate unul de celălalt, încât între ele există o distanță mai mare decât între un vultur și o cârtiță, o stea și un scuipat. Intre omul care are sentimentul morții și cel care nu-l are, se deschide abisul dintre două lumi care nu comunică între ele; și totuși amândoi mor; dar unul își ignoră moartea, celălalt o știe; unul nu moare decât timp de o clipă, celălalt moare întruna… Condiția lor comună îi situează tocmai la antipozi; la cele două extremități și înăuntrul aceleiași definiții; ireconciliabili, îndură același destin…

Unul trăiește ca și cum ar fi veșnic; celălalt își gândește neîncetat veșnicia și o neagă prin fiecare gând.

Nimic nu ne poate schimba viața, în afară de insinuarea treptată în noi a forțelor care o anulează. Ea nu-și află înnoire nici în surprizele creșterii noastre, nici în înflorirea darurilor noastre; ele îi sunt doar firești. Și nimic din ceea ce e firesc nu ar putea face din noi altceva decât ceea ce suntem.

Tot ceea ce prefigurează moartea adaugă o calitate de noutate vieții, o modifică și o amplifică. Sănătatea o păstrează ca atare, într-o sterilă identitate; în timp ce boala este activitate, cea mai intensă din câte poate desfășura un om, o mișcare frenetică și… staționară, cea mai bogată cheltuială de energie fără un singur gest, așteptarea dușmănoasă și pătimașă a unei fulgurații ireparabile.

III. Subterfugiile speranței, ca și argumentele rațiunii se arată neputincioase în fața obsesiei morții: nimicnicia lor ațâță doar pofta de a muri. Pentru a învinge această poftă, nu există decât o singură „metodă”: să o trăiești până la capăt, să-i înduri toate deliciile, toate spaimele, să nu faci nimic pentru a o eluda. O obsesie trăită până la saturație se anulează prin propriile-i excese. Stăruind asupra Infinitului morții, gândirea ajunge să-l uzeze, să ne inspire sila de el, preaplin negativ ce nu cruță nimic și care, înainte de a compromite și de a micșora atracția morții, ne dezvăluie cât e de zadarnică viața.

Cel care nu s-a dedat voluptăților angoasei, cel care nu a savurat în gând primejdiile propriei sale stingeri și nu a gustat din crude și dulci nimiciri, nu se va vindeca niciodată de obsesia morții: va fi chinuit de ea pentru vina de a-i fi rezistat; în timp ce acela care, deprins cu disciplina spaimei și meditându-și putreziciunea, s-a redus în mod voit la cenușă, va privi spre trecutul morții — el însuși nefiind decât un înviat care nu mai poate trăi. „Metoda” sa îl va fi vindecat atât de viață, cât și de moarte.

Orice experiență capitală e nefastă: straturile existenței sunt lipsite de grosime; cel care scotocește prin ele, arheolog al inimii și al ființei, se află, la capătul cercetărilor, în fața unor profunzimi vide. Zadarnic va regreta podoaba aparențelor.

Astfel, Misterele antice, pretinse revelații ale tainelor ultime, nu ne-au lăsat nimic în materie de cunoaștere. Inițiații erau neîndoielnic siliți să nu transmită nimic; este totuși de neconceput ca printre ei să nu se fi găsit nici măcar un singur flecar; ce poate fi mai opus naturii umane decât o asemenea încăpățânare în a păstra o taină? De fapt, nu există nici o taină; existau rituri și fioruri. Vălurile o dată ridicate, nu puteau dezvălui nimic altceva decât abisuri lipsite de orice consecință. Nu există decât inițierea întru neant — și întru ridicolul de a fi viu.

…Și mă gândesc la un Eleusis al inimilor ce nu mai sunt înșelate, la un Mister limpede, fără zei și fără vehemențele iluziei.

La marginea clipelor

Imposibilitatea de a plânge întreține în noi gustul pentru lucruri, și le face să existe încă: ea ne împiedică să le secătuim savoarea și să le părăsim. Când, pe atâtea drumuri și țărmuri, ochii noștri refuzau să se înece în ei înșiși, ei apărau prin uscăciunea lor obiectul care îi fermeca. Lacrimile noastre risipesc natura, așa cum transele noastre îl risipesc pe Dumnezeu… Dar, în cele din urmă, ele ne risipesc pe noi înșine. Căci noi nu suntem decât prin refuzul de a da frâu liber dorințelor noastre supreme: lucrurile care intră în sfera admirației sau a tristeții noastre nu rămân aici decât pentru că noi nu le-am sacrificat și nici binecuvântat cu un lichid rămas bun.

…Și astfel, după fiecare noapte, regăsindu-ne în fața unei zile noi, irealizabila necesitate de a o umple ne înspăimântă; și, străini în lumină, ca și cum lumea s-ar fi cutremurat inventându-și Astrul, fugim de lacrimi — căci una singură ar fi de ajuns spre a ne lepăda din Timp.

Dezarticularea timpului

Clipele curg una după alta: nimic nu le investește cu iluzia unui conținut sau cu aparența unei semnificații; ele se desfășoară; cursul lor este și al nostru; le contemplăm scurgerea, prizonieri ai unei percepții stupide. Golul inimii în fața golului timpului: două oglinzi reflectându-și absența față-n față, una și aceeași imagine a nimicniciei… Ca sub efectul unei idioții visătoare, totul se nivelează: nici vârfuri nici abisuri… Unde să descoperi poezia minciunilor, pintenul unei enigme?

Cel care nu cunoaște plictisul se află încă în copilăria lumii, când evii așteptau să se nască; el rămâne închis față de timpul obosit ce-și supraviețuiește, care-și râde de propriile-i dimensiuni, și moare în pragul propriului său… viitor, târând cu el materia, înălțată brusc la un lirism al negației. Plictisul este ecoul din noi al timpului ce se destramă… revelația golului, sleirea delirului care susține — sau inventează — viața…

Creator de valori, omul este ființa delirantă prin excelență, pradă credinței că există ceva, deși este de-ajuns să-și țină răsuflarea: totul se oprește; să-și suspende emoțiile: nimic nu mai freamătă; să-și suprime capriciile: totul devine searbăd. Realitatea este o creație a exceselor, a nemăsurii și a nesăbuințelor noastre. Ne înfrânăm palpitațiile? Cursul lumii se încetinește; fără înfierbântările noastre, spațiul este de gheață. Timpul însuși nu curge decât pentru că dorințele noastre zămislesc acest univers decorativ pe care l-ar despuia până și o fărâmă de luciditate. Un grăunte de clarviziune ne reduce la condiția noastră primordială: goliciunea; ,o umbră de ironie ne dezbracă de veșmintele ridicole ale speranței, care ne îngăduie să ne înșelăm și să imaginăm iluzia: orice drum potrivnic duce în afara vieții. Plictisul nu este decât începutul acestui itinerariu… El ne face să simțim că timpul se scurge prea greu, inapt să ne dezvăluie un sfârșit. Desprinși de orice obiect, neavând nimic de asimilat din exterior, ne distrugem încetul cu încetul de vreme ce viitorul nu ne mai oferă o rațiune de a fi.

Plictisul ne dezvăluie o eternitate care nu este depășirea timpului, ci ruina lui; el este infinitul sufletelor ce au putrezit din lipsă de superstiții: un absolut plat, în care nimic nu mai împiedică lucrurile să se învârtească întruna, în căutarea propriei lor căderi.

Viața se creează în delir și se desface în plictis.

(Cel care suferă de un rău anume” nu are dreptul să se plângă: el are o ocupație. Marii suferinzi nu se plictisesc niciodată: boala îi umple, tot astfel cum remușcarea îi hrănește pe marii vinovați. Căci orice suferință intensă suscită un simulacru de plenitudine și propune conștiinței o realitate teribilă, pe care nu o poate eluda; în timp ce suferința fără motiv în această nefericire temporală care este plictisul nu opune conștiinței nimic care să o silească la un demers rodnic. Cum să te vindeci de un rău nelocalizat și cu totul imprecis, care lovește trupul fără să lase vreo urmă, care se strecoară în suflet fără să lase vreun semn? El seamănă cu o boală căreia i-am fi supraviețuit, dar care ne-ar fi absorbit posibilitățile, rezervele de atenție, și ne-ar fi lăsat neputincioși să umplem golul care urmează dispariției spaimelor și chinurilor noastre. Infernul e un port liniștit pe lângă această înstrăinare în timp, pe lângă această lâncezeală golită și buimacă; cufundați în ea, nu vedem nimic altceva decât spectacolul universului care se cariază sub privirile noastre.

Ce terapeutică să folosim împotriva unei boli de care nu ne mai aducem aminte și ale cărei urmări mușcă din viața noastră? Cum să inventezi un leac al existenței, cum să închei această vindecare fără de sfârșit? Și cum să te însănătoșești de propria-ți naștere?

Plictisul, această convalescență incurabilă…)

Superba inutilitate

În afară de scepticii greci și de împărații romani din perioada decadenței, toate spiritele par aservite unei vocații municipale. Doar ei s-au emancipat, unii prin îndoială, ceilalți prin demență, de obsesia insipidă de a fi util. Promovând arbitrariul la rangul de exercițiu sau de vertij, după cum erau filozofi sau vlăstari dezabuzați ai vechilor cuceritori, ei nu erau legați de nimic: prin această latură, ne amintesc de sfinți. Dar în timp ce aceștia nu se vor prăbuși niciodată, ei se găseau la discreția propriului lor joc, stăpâni și victime ale capriciilor lor, adevărați singuratici, de vreme ce singurătatea lor era sterilă. Nimeni nu a luat-o drept exemplu, și ei înșiși nu o propuneau nimănui; de aceea nici nu comunicau cu „semenii” lor decât prin ironie și teroare…

Să fii cel prin care are loc descompunerea unei filozofii sau a unui imperiu: ne putem oare închipui un prilej de mândrie mai trist și mai măreț? Să ucizi pe de o parte adevărul și pe de altă parte măreția, manii prin care trăiesc spiritul și cetatea; să zgudui din temelii edificiul amăgirilor pe care se sprijină orgoliul gânditorului și al cetățeanului; să mlădiezi, până la deformare, resorturile bucuriei de a concepe și de a voi; să discreditezi, prin subtilitățile sarcasmului și ale supliciului, abstracțiile tradiționale și obiceiurile onorabile — ce efervescență delicată și sălbatică! Nu există farmec acolo unde .zeii nu mor sub ochii noștri. La Roma, unde erau înlocuiți, importați, unde erau văzuți veștejindu-se, mare era plăcerea de a invoca fantome, cu teama însă că această versatilitate sublimă va capitula în fața asaltului vreunei severe și impure zeități. Ceea ce s-a și întâmplat.

Nu-i ușor să distrugi un idol: asta cere tot atât timp cât pentru a-l înălța și a-l adora. Căci nu-i de ajuns să-i nimicești simbolul material, ceea ce este simplu; ci rădăcinile din suflet. Cum să-ți întorci privirile către epocile crepusculare — când trecutul pierea sub ochii pe care doar vidul îi putea orbi — fără să te înduioșeze marea artă care este moartea unei civilizații?

…Și astfel visez că am fost unul dintre acei sclavi, veniți dintr-un ținut improbabil, trist și barbar, pentru a-mi târî în agonia Romei o vagă deznădejde, înfrumusețată cu sofisme grecești. În ochii goi ai statuilor, în idolii micșorați de superstiții pe cale de a se stinge, aș fi găsit uitarea strămoșilor, a servituților și a părerilor de rău. Cununându-mă cu melancolia vechilor simboluri, m-aș fi eliberat; aș fi împărtășit demnitatea zeilor părăsiți, apărându-i împotriva crucilor viclene, împotriva năvalei de slugi și de martiri, și nopțile mele și-ar fi căutat odihna în demența și desfrâul Cezarilor. Expert în dezamăgiri, străpungând cu toate săgețile unei înțelepciuni pervertite noile fervori, — în preajma curtezanelor, în lupanare sceptice sau în circuri cu fastuoase cruzimi, mi-aș fi năclăit judecățile cu viciu și sânge, pentru a dilata logica până la dimensiuni pe care ea nu le-a visat niciodată, până la dimensiunile lumilor ce mor.