Gran Canaria

CAPITOLUL I

Se mai simțea încă amețit de băutură atunci când ieșind din vagonul de dormit și, împreună cu Ismay, porni de-a lungul peronului înspre biroul de bagaje. Mai simțea încă povara acelei amărăciuni care, asemenea unei substanțe corosive îl rosese – beat sau treaz – în ultimele trei săptămâni. Peronul se legăna ușor sub pașii lui; semiîntunericul rece al dimineții, care umplea bolțile înalte ale gării, se îngrămădea în jurul lui ca o ceață densă pe mare. Nu vedea nimic. Mergea automat ca un om adormit. La un moment dat se opri.

— Un cufăr de voiaj, îl auzi pe Ismay explicând, – adus de la trenul cu paturi din Londra. Pe numele Leith.

Funcționarul scoase creionul de după ureche și parcurse lista.

— A fost înregistrat pentru Aureola, – răspunse el. Exact. Omul de la agenția Slade a și venit.

Apoi strigă fără să întoarcă capul:

— Slade!

Un om cu fața brăzdată se grăbi spre ei. Avea un carnet de chitanțe prins de haina de culoare bej. Salută ducând degetul la chipiul cu insignă aurită.

— Domnul dr. Leith; da domnule. Lăsați totul în seama mea. Mă veți găsi cu bagajele dumneavoastră pe Cheiul Princess. La orele 10 fix. Să vă dau chitanța.

Mâzgăli ceva pe o foaie albastră, o rupse neglijent și după ce se uită nehotărât de la unul la altul, în cele din urmă o întinse lui Ismay.

— Semnați aici, domnule. Nu, aici unde vă arăt, vă rog. – Cu unghia îngălbenită de tutun trase apăsat un semn pe hârtia boțită. Mai aveți și altceva?

Ismay clătină din cap și se întoarse nehotărât ca să-i înmâ neze lui Leith chitanța. Dar se răzgândi. Și în timp ce semna cu grijă „H. Leith”, se adresă hamalului:

— Sunt mulți călători?

— Opt în cursa asta domnule. Toate cabinele sunt ocupate. O afacere bună pentru agenția Slade Brothers – da, foarte bună domnule.

Judecând după satisfacția acestui umil slujbaș ai fi zis că omul era cel puțin acționarul principal al companiei. Apoi cu un aer de proprietar rosti pompos:

— Se află printre călători și Lady Fielding împreună cu invitații ei.

Leith asculta cu o figură indiferentă, dar își frământa mâinile nervos în buzunarele trenciului. Un fior îl cuprinse; trecuse de la baia de aburi din compartimentul de tren pe peron, unde era frig și curent. Nu dormise de loc; își simțea capul greu; scrâșnetul brusc al unei locomotive care se puse în mișcare îi pricinul un spasm nervos în obrazul stâng.

— Pentru Dumnezeu, Ismay – izbucni el furios, – cât timp o să mai stăm aici?

Ismay se întoarse imediat către el:

— Am terminat, Harvey, am terminat. – rosti acesta cu vocea lui potolită, liniștitoare.

Harvey pufni supărat:

— Dacă ții neapărat la trăncăneala ta mondenă, să plecăm barem din curentul ăsta blestemat.

— Plecăm îndată, – spuse Ismay repede. – Chiar în clipa asta. – Dădu hamalului un șiling și în timp ce porneau împreună, își scoase ceasul din buzunar. – E ora nouă. Putem lua gustarea la Adelphi.

— N-am nevoie de nicio gustare.

Ismay aruncă o privire fugară spre tovarășul său, cu o umbră de zâmbet.

— Atunci hai să ne așezăm undeva ca să omorâm timpul ce-l mai avem de așteptat.

— Pentru ce să ne așezăm?

Împăciuitor, Ismay surâse din nou. Ieșiră din gară pe Lime Street și acolo, pe trotuar, învăluit în pânza fină a ploii, dinaintea clădirilor înnegrite de funingine și a tramvaielor ce treceau zdrăngănind alene, înconjurat de viața tulbure a acestui oraș somnolent de provincie, Ismay se opri locului.

— Ei bine, – observă el pe un ton pe care îl dorea cât mai rezonabil – nu cunosc toate posibilitățile orașului Liverpool la ora aceasta. Îmi închipui că nu sunt prea grozave. Afară de asta mai și plouă. Nu vrei nici să mănânci și nici să stăm undeva. Vaporul pleacă abia la zece treizeci. Atunci poate îmi spui tu ce ai vrea să facem?

O clipă Leith păru că meditează la această propunere cu un aer de ironie distantă.

— Ce vreau, – repetă el mecanic, ca și cum nu era pe deplin conștient de ceea ce spune. – Vreau să știu ce naiba caut eu aici. – Se opri, apoi ochii îi căzură pe chipul necioplit, permanent plin de bunăvoință al celuilalt.

— Îmi pare rău, Ismay – spuse rar, umezindu-și buzele – nu sunt cu totul în apele mele… vezi… Nu-și mai putu stăpâni nervii și izbucni: – Pentru numele lui Dumnezeu, nu te mai holba așa la mine. Să mergem la blestematul acela de debarcader dacă trebuie. Oriunde, numai să nu stăm locului.

Porniră mai departe, croindu-și drum pe străzile ude, prin șuvoiul dens de slujbași și dactilografe, purtându-și pașii obosiți pe lângă prăvălii, cafenele, birouri ce se deschideau la ora aceea, pe lângă taxiurile și șoferii care îi invitau fără succes. Alături de statura mică, îndesată a lui Ismay, îmbrăcat cu eleganța oarecum pretențioasă a omului care a reușit în viață, Leith, cu mersul lui repezit oferea un contrast izbitor, aproape dureros. Era înalt, osos, îmbrăcat prost, aproape sărăcăcios, iar slăbiciunea dădea mișcărilor sale o bruschețe agresivă. Avea fața foarte palidă, nebărbierită, trăsăturile fine tăiate parcă în piatră. Asprimea imobilă a expresiei de pe fața lui părea mistuită de un foc lăuntric. Era ca un fel de provocare aprinsă zvârlită vieții – amară, distantă, austeră. Și totuși, ochii săi mari și întunecați îl trădau. Ardea în el o durere adâncă, străbătută în răstimpuri de o undă fugară de bunătate și înțelegere. Avea sprâncenele fine și arcuite: sensibilitate și inteligență. Da, sensibilitate, acel sentiment îngrozitor ai disperării. Iar acum această minte, limpezită de aerul umed și rece, era chinuită de un singur gând ce, revenea ca o obsesie. De ce mă aflu aici? Numai din cauza lui Ismay, da, pentru că s-a ținut scai de mine. Eu nu vreau să plec. Nu vreau să plec. Nu vreau… Nu doresc decât să fiu lăsat în pace, să fiu de capul meu, să uit – asta vreau. Și mai ales să fiu singur… Singur! Dar nu era singur; și nici nu putea să uite: lucrurile cele mai banale și fără legătură îl duceau inevitabil la trecut făcându-l să sufere. Chiar în fața lui două fete, probabil dactilografe, se îndreptau spre birou cu pas vioi, schimbând confidențe cu voce tare și într-un fel provocător, despre cuceririle lor din ajun. Chicoteau vesele și frânturi de fraze zburau înapoi spre el ca niște pale de aer stătut, îngrețoșându-l.

— Al meu a fost tare drăguț, să știi. Lucrează în branșa textilă, mă rog. Cel puțin așa spunea. Și orchestra cânta „Crede-mă dacă vrei”.

— Al meu avea coșuri, cam prea multe. Dar dacă ai fi văzut ce maniere avea. Mamă Doamne! Și ce spilcuit era.

Pentru Harvey, cufundat într-o introspecție morbidă, fețele acestora, vesele, acoperite cu fard ieftin, mărginirea lor, trupurile moi, debile, înzestrate grotesc cu organe de reproducere, reprezentau un fel de coșmar, un simbol caricatural al omenirii. Aceste ființe, și altele asemenea lor ar fi putut să profite de pe urma lui. El le-ar fi salvat – da, acesta era cuvântul; un cuvânt frumos, strălucitor. Dar ele nu vroiau să profite, nu vroiau și fie salvate, cel puțin deocamdată. Ce caraghios, al naibii de caraghios! Îi venea să râdă, să se oprească în mijlocul caldarârrmlui umed, să-și lase capul pe spate și să râdă, să râdă în hohote.

Deodată Ismay spuse:

— Aproape că am ajuns – și satisfăcut arătă fâșia de apă a fluviului Mersey care se zărea în depărtare, între două acoperișuri de case ce coborau de-a lungul străzii pietruite pe care apucaseră. Leith, cu capul plecat și umerii aduși, nu răspunse nimic.

Coborâră panta trecând de-a lungul ferestrelor cu geamuri murdare îndărătul cărora se puteau bănui otgoane, compasuri și diferite aparate de navigație; lăsară în urmă un labirint de ulicioare murdare din vecinătatea docurilor și după cinci minute ajunseră la Cheiul Princess. Aici îi aștepta omul cu bagajele, care se repezi la ei îndată ce-i văzu, de parcă se cunoșteau de când lumea.

— Șalupa e aici – raportă el imediat și încetând să-și frece mâinile, desemnă cu un aer de stăpân o mică barcă cu motor care, legănându-se ușor pe apă, se lovea de marginile debarcaderului.

— Bagajele dumneavoastră se află la bord. Totul e în regulă, domnule. În perfectă regulă.

— Bine – spuse Ismay și o apucă înainte, călcând terenul cu pași grijulii.

Se urcară la bord, lăsându-l în urmă pe omul cu fața brăzdată și cu chipul vag recunoscător sprijinit de balustrada debarcaderului și își făcură loc prin grămada de cuiere și geamantane de piele, lăzi și pleduri strânse în curele, ca să treacă dincolo de un grup de oameni care îi urmăreau cu ostilitatea iritată adresată unor străini, după care se opriră, în tăcere, la proră.

Apele galbene și tulburi ale fluviului alunecau domol, înspumate pe alocuri de vârtejuri; în mijlocul fluviului se găseau ancorate din loc în loc vapoare cu flancuri de oțel, încărcate cu mărfuri; mai departe, înfruntând vântul, câteva șlepuri se târau alene, iar râul își urma drumul său neabătut spre mare, mereu mai departe, în larg.

În liniștea din jur nu se auzea decât clipocitul apei, loviturile îndepărtate ale ciocanelor pneumatice, scârțâitul stins al lanțurilor unei macarale, pentru ca brusc totul să se trezească la apariția neașteptată și zgomotoasă a unui bac mecanic ce se îndrepta grăbit, ca o rață speriată, înspre malul celălalt. Apoi, parcă în semn de simpatie, șalupa scoase un șuierat de sirenă după care își strânse otgoanele și se depărtă de chei.

Leith fu străbătut iarăși de un fior la senzația că părăsește pământul. Umezeala apei îl învălui și se simți cuprins de o stranie neliniște. Privirile ațintite în depărtare erau atrase ca de un magnet de silueta unui vas de vreo trei mii de tone, cu pavilionul albastru înălțat pentru plecare, cu fumul desprins ca un nouraș subțire din coșul cafeniu închis, și hublourile închise care luceau metalic în lumina cenușie și rece. Desluși cu greu numele înscris pe pupă – Aureola. Era un vas mic, construit anume pentru transportul mărfurilor, dar altminteri un vapor frumos, cu prora ascuțită, pupa fină și coca alungită și grațioasă.

— Așadar, iată-ți rabla, – murmură Ismay rupând tăcerea, plină de tact ce-o păstrase până atunci. – Aureola – un nume frumos. Aureola! Silabisi cuvântul, gustându-i savoarea. – Sună bine, sunt sigur că asta este un semn bun.

Tocmai pentru că simțea și el frumusețea și ritmul acestui nume, Harvey se sili să protesteze, izbucni apoi într-un râs sarcastic:

— Cât entuziasm, Ismay! Uite ce lumină mistică învăluie; prora și se învolburează ca un nimb în jurul catargului. Pariez că te aștepți să mă întorc și eu cu un nimb în jurul frunții. Purificat și gata s-o iau de la început.

Se întrerupse părându-i parcă rău de cele pronunțate. Era la capătul puterilor, cu nervii întinși la limită; simțea nevoia să bea ceva; da, asta era, trebuia să bea ceva ca să se liniștească. Își dădea seama de agitația ce-l stăpânea și cu luciditatea omului de știință îi puse un diagnostic exact. Dar ce mai contau toate acestea acum? Totul se sfârșise!

Și totuși era ciudată, foarte ciudată această exaltare inexplicabilă ce-și făcea loc în mintea lui tulbure, pe măsură ce barca se apropia de Aureola.

Se feri la o parte, fără să se uite la pasagerii care păreau să fie patru la număr și se urcau acum la bord: o femeie mică și

grasă, un bărbat mai în vârstă cu o înfățișare necioplită; un alt bărbat înalt, foarte agitat care sporovăia într-una; și la urmă o femeie tânără – dar Leith încercă să nu le dea nicio atenție. După ce urcă scara care îl duse pe punte aruncă o privire în jur ca un om care așteaptă ceva, fără să știe ce anume. Totuși nu văzu pe nimeni, în afară de un steward, de care Ismay se apropie imediat. Exaltarea lui se stinse brusc și apatia îl cuprinse din nou. Îi urmă pe Ismay și pe steward pe coridorul care ducea la cele câteva cabine destinate pasagerilor de pe vapor, se aplecă ușor și păși cu indiferență în cabina sa. Se lăsă să cadă pe o banchetă și începu să cerceteze posomorât celula albă, dată cu email strălucitor, în care urma să stea claustrat următoarele patru săptămâni.

Îl auzi vag, ca de la mari depărtări, pe Ismay vorbind cu stewardul și tot așa i se păru că-i vede ieșind împreună. Nu-i păsa dacă au plecat sau au rămas înăuntru. Nu, asta nu era deloc adevărat; și mai presus de orice – da, mai ales acum – trebuie să recunoască adevărul: era vorba despre serviabilitatea lui Ismay, care venise tocmai de la Londra ca să pună totul la punct; era ceva care depășea cu mult simpla prietenie ce-i legase la spital. Ismay era un om de treabă, poate cam rigid, dar bineînțeles era un lucru pe deplin justificat din partea unui chirurg plin de succese.

Succese! Se cutremură de acest cuvânt și rămase cu privirea pierdută la patul pe care trebuia să-l ocupe, un pat alb ca un lințoliu și îngust ca un sicriu. Au mai existat cândva trei sicrie lungi și negre, sicriele a trei oameni, care au fost duse la groapă cu întreaga panoplie sinistră a morții. El nu le-a văzut niciodată, dar așa cum stătea acum, îi răsuna parcă în urechi metopeea ecteniilor care urca din valuri, surdă și sepulcrală. Își duse mâna ostenită la frunte. N-a auzit nicio ectenie. Niciodată. Nu cumva era nebun ori beat? Strânse din fălci, apoi un zgomot neașteptat îl făcu să-și ridice capul brusc. Era Ismay care revenea singur. După ce închise ușa cabinei, se uită la el cu o privire hotărâtă:

— Acum eu te las, Harvey. Șalupa e gata de plecare.

— Ai lipsit mult timp – spuse Harvey încet. – Unde ai fost?

Urmă o scurtă tăcere.

— Am vorbit cu cineva – cu stewardul, – răspunse Ismay în cele din urmă. – I-am spus… i-am explicat starea în care te găsești.

Harvey îl privi fix.

— Ai să încerci, Harvey – continuă Ismay grăbit. – Mi-ai făgăduit doar că ai să încerci.

— Să încerc, ce anume? Ți-am spus că nu mai încerc nimic. Las altora plăcerea de a încerca. Eu unul am terminat.

— Ascultă, Harvey, nimeni nu se gândește… De câte ori să-ți mai repet – orice om normal știe…

— Ce știu ei toți? – strigă Harvey cu amărăciune. Nimic. Toată adunătura aceea de dobitoci. – Obrazul îi fu din nou cuprins de un spasm dureros și chinuitor; continuă apoi cu o furie sălbatică: – „luați din apa asta colorată de trei ori pe zi, apoi veniți la mine marțea viitoare. Da, stimată doamnă, două guinee, vă rog”. Niște porci cu toții, niște porci ignoranți, lacomi și încrezuți.

— Stai puțin…

— Se bălăcesc mereu în aceeași mocirlă. Răscolesc cu râtul în gunoiul ignoranței. Ani și ani de-a rândul fac același și același lucru. Rămân orbi în fața adevărului. Orbi pentru vecie.

Glasul lui Ismay deveni stăruitor:

— Dar mai dă-o încolo, omule, fii rezonabil. Este vorba de tine… de viitorul tău. La asta trebuie să te gândești.

— Viitorul meu?

— Un viitor strălucit.

— Cine spune asta?

— O spun eu. Și o știi și tu. Pentru Dumnezeu, Harvey, nu distruge totul.

— E ca și distrus. Făcut țăndări. Iar țăndările îmi aparțin mie și fac cu ele ce cred eu de cuviință.

— Dar nu te gândești la omenire? – strigă Ismay. – N-ai decât să fii ironic dacă vrei. Admit și asta. Dar sunt convins că ai să realizezi lucruri mari. O simt. Ai scânteia geniului în tine… Ei da, așa cum o avea Pasteur. Sunt absolut convins. Nu te lăsa copleșit de deznădejde. Ar fi prea groaznic.

Abia stăpânindu-și emoția se aplecă înainte și repetă, aproape implorându-l:

— Nu te gândești la omenire?

— Omenirea! – Harvey râse batjocuritor. – Urăsc pe toți fiii de cățea pe care i-a durut burta vreodată.

Se lăsă o tăcere tulburată doar de zgomotul surd al pașilor pe puntea superioară; apoi deodată Ismay își dădu seama cu un fel de jenă de emoția care îl copleșise. Căută să-și vină în fire și să-și alunge îngrijorarea de pe față.

— Atunci nu am nimic de adăugat – declară pe tonul lui obișnuit. – Acum trebuie să plec. Dar te cunosc prea bine ca să nu fiu neliniștit. Tot ce-ți trebuie acum este acest spațiu nemărginit. Patru săptămâni nu e prea mult, dar e suficient. Mi-am recăpătat încrederea. Vezi, am impresia că te cunosc mai bine decât te cunoști tu însuți.

— Mă cunoști tu, cum să nu? – rânji Harvey. – O Doamne!

După o nouă tăcere Ismay întinse mâna:

— La revedere.

— La revedere – spuse Harvey scurt; ezită o clipă apoi adăugă încet, cu fața întoarsă și cu un fel de vagă remușcare: – Îți mulțumesc.

— Să te întorci sănătos… și gata s-o iei iarăși de la început. – Ismay îi zâmbi încurajator; apoi ușa se închise în urma lui și pașii se stinseră pe coridor.

Înapoi… gata s-o ia iarăși de la început? Ședea acolo singur, așa cum îl lăsase Ismay, stăpânit tot mai mult de convingerea că n-o va mai lua niciodată de la început. Dar ce importanță mai avea asta? Totul a trecut, s-a terminat definitiv; iar până una-alta simțea nevoia să bea ceva; această nevoie era atât de puternică încât numai la gândul acesta îi lăsa gura apă. Era uimitor cât de mult l-a ajutat alcoolul. În definitiv era un drog despre care gândea în felul acesta – un medicament util pe care-l aplicase deliberat la propria sa condiție pentru a-și atenua suferința sufletească și zbuciumul minții sale chinuite. Judeca lucrurile la rece. El nu era ceea ce se cheamă un bețiv, ci un om de știință care nu se lasă influențat de vreun banal cod moral și care nu recunoaște altă virtute decât adevărul – acel adevăr pe care îl cautase întotdeauna – inaccesibil pentru imbecili, adevărul absolut și unic, care implică libertatea de a-ți făuri destinul potrivit voinței tale. Acest gând lucid îi aducea o consolare oarecum amară.

Stătea nemișcat, tânjind după băutură, simțind cum tremurul ușor al degetelor urcă de-a lungul brațelor cuprinse de un spasm nervos. Dar, în chip straniu, cu o încăpățânare îndârjită întârzia momentul de a-și satisface dorința. Va bea după ce vaporul se va pune în mișcare, nu înainte. Și continuă să aștepte ca vasul să pornească.

Teatru radiofonic Gran Canaria de A.J.Cronin .....https://youtu.be/EVD9q_SUHyw