Lumina nordului

PARTEA ÎNTÂI

I

Teatru radiofonic Lumina Nordului...............https://latimp.eu/lumina-nordului-de-archibald-joseph-cronin-teatru-radiofonic-la-microfon-1987/

Orologiul bisericii St. Mark arăta că trecuse ora opt când, în seara aceea umedă de februarie, Henry Page, urându-i, ca de obicei, noapte bună lui Maitland, director-adjunct la ziarul său, se despărți de el și părăsi clădirea ziarului Northern Light[1]. Din pricina editorialului de luni zăbovise mai mult ca în alte dăți, căci, după o experiență de douăzeci de ani, nu scria prea ușor, iar neașteptata convorbire telefonică cu Vernon Somerville îl făcuse să întârzie și-l tulburase.

În după-amiaza aceea îi lăsase soției sale automobilul, așa că avea de gând să se ducă pe jos acasă; în ultimul timp, doctorul Bard îl tot îndemna ca, fără să se ostenească prea mult, să facă mai multă mișcare, dar, ora fiind înaintată, se hotărî să ia tramvaiul.

Era sâmbătă seară; în Mealmarket – vechiul centru comercial al Hedlestonului, format dintr-o rețea de alei înguste și pasaje, dând toate spre scuarul Victoria – întâlneai lume puțină. Birourile și tipografia lui Page ocupau aici o parte dintr-un corp de case în stil Adam[2], a căror patină de fum și intemperii străvechi trăda o obârșie de aproape două veacuri. Lipsit de forfota zilei, vechiul cartier, cu caldarâmurile învăluite la acea oră într-o tăcere atât de neobișnuită, îi părea lui Henry, care își putea auzi în urmă ecoul pașilor pe alee, mai mult ca oricând, inima statornică a acestui orășel regal[3] din Northumberland[4], unde, timp de cinci generații, trăise și muncise familia sa. Instinctiv trase adânc în piept aerul umed și ușor înțepător.

Tăind prin Dean’s Close, ajunse în strada principală. În stație nu era coadă. Deși tramvaiul care mergea în direcția Wooton era pe jumătate gol, totuși, din obișnuință, căci făcuse asta o viață întreagă, Henry numără patru călători care citeau Northern Light. Un meseriaș cu lădița de scule la picioare, om la vreo șaizeci de ani, citea editorialul zilei prin ochelari cu rame de metal, ținând ziarul spre slabul bec electric din colțul vagonului și mișcându-și buzele pe măsură ce forma cuvintele. Pierduse, de fapt, meciul de fotbal pentru a lucra suplimentar, și Henry își spuse: „În bătrâni e nădejdea”. Deși nu-și făcea iluzii în privința stilului său – fiul său, David, era tentat să zâmbească atunci când îi citea expunerile – simțea o căldură consolatoare la gândul că reușea din când în când să-și apropie și să influențeze oamenii simpli din oraș, față de care încerca un tulburător simțământ de răspundere.

La Hanley Drive coborî. Vilele din această stradă, construite toate din gresie roșie adusă de la carierele de piatră din Eldon, se deosebeau prea puțin între ele, toate manifestând o slăbiciune pentru frontonul îmbrăcat pe jumătate în lemn. Intrarea casei lui Henry Page era însă urâțită de două felinare de fontă, greoi răsucite laolaltă, cu reliefuri aurite, reprezentând stema orașului Hedleston, formată din trei lăstuni de argint, pe un scut de azur. Page era un om care se ferea de orice fel de ostentație, totuși, prin faptul că fusese de două ori primar al orașului, se simțise obligat să se conformeze obiceiului și să accepte astfel de reminiscențe îngrozitoare ale anilor cât deținuse această funcție.

Grădina în care își petrecea aproape fiecare clipă liberă, trebăluind, ici și colo, cu multă plăcere, începea să dea semne îmbucurătoare, ce vesteau sosirea primăverii. Urcând încetișor scara principală, își căută cheia de la intrare. Ajuns în hol, în timp ce-și agăța haina pe cuier, ascultă o clipă și se liniști, căci n-auzea niciun zgomot care să trădeze vreo mișcare. Se duse în sufragerie, unde masa rămăsese pusă doar pentru el, și, pipăind covorul cu vârful piciorului, apăsă pe butonul soneriei.

De îndată își făcu apariția o femeie înaltă, ciolănoasă, cu o față lucie, cu mâinile roșii, crăpate și îmbrăcată sever, în negru, care aduse câteva felii de friptură de berbec, cu cartofi și varză. O vreme rămase cu capul aplecat într-o parte, apoi, ridicând ușor colțul gurii, făcu aceeași constatare caustică, repetată necontenit în cei douăzeci de ani de serviciu:

— Cred că a stat cam mult în cuptor, domnule Page.

— Am s-o încerc, totuși, răspunse Henry.

— V-aș putea face două ochiuri, sugeră ea, după o pauză.

— Nu te obosi, Hannah. Dar, pentru orice eventualitate, poți să-mi aduci niște biscuiți și brânză.

Știind că n-o observă nimeni, femeia îi aruncă o privire de simpatie ironică, privirea unei slujnice privilegiate, care-și dă seama că gospodăria aceasta datorează totul discreției, prudenței, economiei și muncii ei fără preget. Privirea slujnicei – oscilând între afecțiune și dojana – arăta în ce măsură cunoștea caracterul stăpânului ei.

Henry știa prea bine că din vina lui se uscase atât de rău friptura; își dădea seama că nimeni nu putea ține pasul cu ore de masă atât de sucite ca ale sale. El însuși hotărâse de mult ca ora șapte fix să rămână stabilită pentru cină. Oricum, în seara aceea nu prea îi era foame, așa că își încheie masa destul de mulțumitor, cu brânză de Cheddar[5] și cu biscuiți, iar când Hannah îi aduse papucii, se îndreptă, ca de obicei, spre bibliotecă, înainte de a se urca în camera sa de lucru, la ultimul etaj.

Soția sa, Alice – având încă pe cap pălăria cu mănunchiul de cireșe pe care o purtase la partida de bridge, căci avea obiceiul ca, de îndată ce intra pe ușă, să se așeze absentă, uneori ținând chiar umbrela strâns înfășurată într-o mână înmănușată – ședea lângă Dorothy. Dezlegau cuvinte încrucișate. Lui Page îi făcu plăcere să-și vadă fiica acasă: de când începuse să se ducă la Tynecastle pentru cursul de bele-arte, Dorothy lipsea cam prea des și se întorcea prea târziu pentru o fată de șaisprezece ani care abia terminase școala.

— Tăticule, se plânse ea, fără a-și ridica ochii când îl auzi intrând, cuvintele dumitale încrucișate sunt absolut imposibile!

Sunt făcute pentru oameni de inteligență mijlocie. Page se aplecă și scormoni focul, care abia mai pilpâia. Ei, unde-i încurcătura?

— Numele care i s-a dat lui Robert Louis Stevenson[6] pe insulele din Pacific.

— Încearcă Tusitala… și dacă ai mai citi din când în când o carte, ai ști mai multe despre el.

Fata își scutură părul, prins într-o coadă de cal exagerată.

— Pariez că te-ai uitat la răspunsuri în redacție. Am văzut, de altfel, filmul Insula comorilor.

Henry tăcu, minunându-se, cum i se întâmpla adeseori, cât de diametral opuși puteau fi copiii lui; David, atât de scânteietor și de studios, iar Dorothy, o adevărată zăpăcită. De asemenea, fusese optimist când își închipuise că fetei începuse deodată să-i placă viața de familie, căci soția îl anunță:

— Dorrie este invitată astă-seară la televizor, la familia Wellsby.

Alice acorda, cu multă distincție, cuvenita valoare numelui de Wellsby. Sir Archibald Wellsby, bancher și fabricant’de încălțăminte, era singurul din Hedleston care avea titlu nobiliar, iar soția sa, Eleanor, era cea mai intimă prietenă a Alicei..

— Cum asta?… Henry se uită la ceas. Dar e aproape zece…

— Hai, nu fi încăpățânat, Henry! Dacă nu vrei ca fata să aibă televizor în casă, nu poți s-o împiedici să se ducă la alții să privească..

Dorothy se și îndreptase spre ușă. După ce plecă, tatăl ei nu se putu opri să nu protesteze:

— Ne cam scapă din mână. Pentru numele lui Dumnezeu, de ce o lași să meargă la blestemata aceea de școală de bele-arte?… Copiii aceia nu fac altceva decât să sadă prin cafenelele din Tynecastle, trăncănind și bând cafele, atunci când nu-și pierd timpul pe la cinematografe… Știi doar că n-are pic de talent…

— Poate că n-are. Dar acolo se întâlnește cu tineri bine… unii dintre ei fac parte din cele mai bune familii, în clasa Dorriei, de pildă, e fiul lady-ei Allerton… și fata lui de Cressy. Asta-i foarte important. La urma urmei, n-aveam nevoie de încă un dezastru în familie, nu-i așa, dragă?

Cum Henry nu-i răspunse nimic, lăsă deoparte cuvintele încrucișate și se apucă de lucrul ei de mână. Curând, printre împunsăturile de ac, începu să istorisească despre vizita făcută în după-amiaza aceea, descriindu-i pe cei care fuseseră acolo, rochiile, pălăriile, mănușile, diferitele pieptănături, poveste pe care, după o experiență îndelungată, Page putea să n-o asculte, păstrând totuși aparența unei atenții pline de înțelegere. Era încă preocupat de comunicarea telefonică primită de la Vernon Somerville. Îl punea pe gânduri. Fusese prezentat în treacăt lui Somerville, la un dineu de editori, la Londra – asta se întâmplase, cu trei ani în urmă, la Societatea pentru ajutorarea vânzătorilor de ziare – totuși nu și-ar fi închipuit niciodată că o personalitate atât de proeminentă ca aceea a lui Somerville își va aminti de un director de ziar din provincie, atât de puțin important ca el, și nici că părerea acestuia despre Northern Light ar fi fost atât de favorabilă. Proprietarul ziarului Morning Gazette[7] ar fi trebuit desigur să aibă o părere contrarie.

— Henry, mă asculți?

Page tresări…

— Iartă-mă, dragă…

— Zău, nu-i frumos din partea ta.

— Adevărul e că sunt preocupat în astă-seară, se scuză el.

— Ești preocupat? Doamne-Dumnezeule… ce s-a întâmplat?

În mod obișnuit, acasă, Henry nu discuta niciodată despre problemele în legătură cu ziarul. O făcuse în primele zile de căsătorie, cu consecințe dintre cele mai ciudate; în seara asta, însă, simțea nevoia să-și descarce sufletul.

Se uită la Alice, la silueta ei subțirică și elegantă, la tenul ei de blondă, ușor pistruiat, puțin ofilit și totuși încă frumos, ce se potrivea cu părul bălai ca nisipul. Ochii ei, de un albastru șters, sub fruntea îngustă, cu sprâncene arcuite, ce-i dădeau un aer veșnic mirat, cătau spre el plini de interes și de așteptare. Era privirea unei femei care se străduiește să păstreze față de soțul ei cuvenita indulgență, în ciuda încercărilor și decepțiilor pe care are convingerea că acesta i le-a hărăzit în decursul celor douăzeci de ani de căsnicie.

— Uite ce e, astăzi am primit o ofertă pentru ziar.

— O ofertă? Să ți-l cumpere? Se ridică puțin, cireșele de pe pălărie se agitară; recepția fu dată uitării. Ce interesant! Și cine anume?

— Somerville, de la Morning Gazette.

— Vernon Somerville! Care a fost căsătorit cu Blanche Giliflower… s-au despărțit anul trecut. Versată în genealogia, legăturile de rudenie și intimitățile „mărimilor”, Alice stătu o clipă pe gânduri, apoi spuse, cu un accent de superioritate caracteristic cartierului ei de baștină, Morningside – cartierul cel mai ales din Edinburgh – accent pe care-l întărea întotdeauna în clipele de intensă activitate mondenă: Dar, Henry, asta este, dintr-un anumit punct de vedere, pasionant! Și cât oferea…?

Se întrerupse discret.

— Draga mea, deoarece tot am respins oferta, nu văd de ce n-ai ști și tu. Mi s-au oferit cincizeci de mii de lire.

— Doamne-Dumnezeule! Ce sumă! Privirea-i deveni visătoare. Gândește-te numai ce am putea face cu atâția bani… am putea călători… am putea vedea lumea… Vai, Henry, știi că am dorit dintotdeauna să văd insulele Hawai!

— Îmi pare rău, dragă, dar Hawaiul va trebui să mai aștepte.

— Vrei să spui că ai refuzat?

— Somerville mai are alte trei publicații –, săptămânalul acela dezgustător și Sunday Argus[8] – în afară de Morning Gazette. Nu văd de ce ar mai avea nevoie de încă una. De altfel, adăugă Page reținut, Somerville ar fi cam prea întreprinzător pentru micul nostru ziar.

Tăcură amândoi.

— Dar pare să fie o ocazie favorabilă, reluă ea cu un aer vesel și convingător, în timp ce punea un nou fir de ață în ac. Știi că nu te-ai simțit bine în ultimul timp. Și doctorul Bard îți tot spune că surmenajul și programul dezordonat îți fac rău.

— Ai vrea să mă retrag? Poate într-o vilă la Torquay[9]? Aș fi groaznic de nenorocit!

— Nu, nu m-am gândit câtuși de puțin la asta. Ești un om relativ tânăr și n-ar trebui să ne înfundăm tot restul vieții în provincie. Dacă te-ar sprijini cineva, ai putea să capeți ușor un post… să zicem la O.N.U.

— Ce, să mă înmormântez în acest turn al lui Babel? Niciodată!

— Dar, Henry… nu mă gândesc la mine, deși știi că m-am plictisit îngrozitor de Hedleston și de toți cei de aici. Nu merită oare să iei în considerație… un asemenea prilej? Știi că nu profiți niciodată pe deplin de ocaziile ce ți se ivesc!…

Page dădu din cap, trecând cu vederea aluzia aceasta la o binecunoscută mustrare, întemeiată, de altfel, că, „dacă ar fi încercat într-adevăr”, ar fi putut obține titlul nobiliar, după ce, ales pentru a doua oară primar, își îndeplinise însărcinarea.

— Toată viața mea e ziarul, Alice. Și pot spune că am făcut ceva din el.

— Ar putea să-l preia David.

— Nu fi absurdă, Alice! Dacă l-ar cumpăra Somerville? Nici n-ar vrea să calce pe-acolo! Și știi câtă nădejde mi-am pus în el… de îndată ce se va restabili.

— Dar… cincizeci de mii de lire…

— Draga mea, dacă suma asta ți se pare atât de amețitoare, dă-mi voie să-ți spun că ziarul valorează cel puțin de două ori pe atât.

O clipă rămase surprinsă.

— Bine, dar poate dacă ai tărăgăna puțin, ți-ar oferi mai mult, spuse doamna Page după o pauză, în timpul căreia aerul său decepționat făcu loc unei expresii atotștiutoare.

Expresia aceasta – slabă imagine a istețimii cu care tatăl ei rezuma depozițiile la Curtea Supremă din Edinburgh – era însă atât de naivă, încât îl mișca pe Henry.

— Nu, Alice, spuse el cu blândețe. I-am răspuns categoric că nu voi vinde niciodată ziarul.

Doamna Page nu mai adăugă nimic. Își văzu mai departe de lucrul ei de mână, sucind și răsucind în minte cele discutate. Deși nu știa încă ce trebuie să gândească, era totodată tulburată și nemulțumită de atitudinea lui Henry. Tăcerea prelungită și cam înțepată – neobișnuită la o persoană atât de volubilă – privirile supărate pe care i le arunca din când în când, aerul că nu dorește să participe la un lucru pe care nu-l poate aproba, toată atitudinea ei exprima, ca de obicei, nemulțumirea.

Lui Page îi era ciudă pe el însuși. Experiența ar fi putut, desigur, să-l învețe cât de zadarnic era să-și deschidă sufletul față de Alice. Totuși, o nevoie neîmplinită a firii sale îl împingea s-o facă, și întotdeauna cu același rezultat: lipsă de înțelegere și dezacord, ceea ce-l nemulțumea și-l întrista, asemenea celui care, crezând că se va înviora îmbăindu-se într-o apă răcoroasă, descoperă că s-a aruncat într-o baltă prea puțin adâncă.

În cele din urmă, soția lui spuse, puțin cam scurt:

— Te duci mâine la Sleedon?

— Bineînțeles… e sfârșit de lună. Vrei să vii și tu?

Făcu semn din cap că nu intenționează; Henry știa dinainte că va refuza. Căsătoria lui David o nemulțumise: rămăsese cu un simțământ usturător de decepție, ca urmare a ambiției ei frustrate, a „dezastrului”, cum îl numea, când se aflau singuri. Era una din părțile ei bune că avusese întotdeauna aspirații înalte pentru copii, iar Cora, care, după părerea lui Henry, întrunea majoritatea însușirilor ce se puteau pretinde unei femei, nu corespundea acelor condiții severe pe care ar fi vrut să le îndeplinească soția fiului său. Lovitura încercată la prima întâlnire – când David apăruse, pe neașteptate, la braț cu o străină tânără, înaltă, palidă și puțin cam speriată – pierduse din intensitate; mai existau însă, greutăți și obiecții, mai ales termenul de „vulgară”, deși nerostit niciodată, părea că-i cere doamnei Page pentru a nu-l pronunța un efort, în care trăgea în cumpănă toată stăpânirea de sine a unei femei de lume. Acum, însă, starea de enervare ce o cuprinsese, și de care Henry era răspunzător, o făcu să exclame brusc:

— Mai bine ai încerca să-i aduci ceva mai des în oraș. Să vină și ei să danseze sau să meargă la un concert. Să fie văzuți cu noi. Știi că lumea trăncănește. E atât de nefiresc felul ăsta al lor de a trăi în pustietate… Mă cutremur când mă gândesc cum or fi interpretând prietenii noștri acest lucru!

Înțelept, Henry se abținu să-i dea răspunsul cuvenit.

— Foarte bine, draga mea, spuse el, am să stau de vorbă cu ei.

II

Ziua următoare se vestea frumoasă și răcoroasă, doar câțiva nori brăzdau cerul albastru – o vreme înviorătoare. Deși strămoșii lui Page fuseseră cu toții protestanți convinși, el nu se ducea întotdeauna la biserică. Când soția sa și Dorothy plecau la slujba de la ora unsprezece, Page tăia pentru Cora câteva flori proaspete de pe peluza din spatele casei, lua o carte care sosise pentru a fi recenzată și care ar fi putut să-l intereseze pe David și se urca în automobil. Pentru a nu-și scandaliza vecinii, porni încetișor din garaj, luând-o de-a lungul drumului ce trecea prin spatele caselor, dar nu izbuti să scape de ochii doamnei Harbottle, văduva lui Bob Harbottle, care fusese bun prieten cu tatăl său, căci bătrâna doamnă, pășind încet, în toată măreția ei duminicală, spre biserica Sf. Mark, răspunse cu o privire mustrătoare la salutul lui Henry.

Curând, însă ajunse pe șoseaua spre Sleedon. Proasta dispoziție din seara precedentă dispăruse, făcând loc unui simțământ neobișnuit de libertate. Legat de munca sa, Page avea puține clipe de destindere. Nu-l interesau nici golful, nici tenisul; de fapt, nu avea aptitudini pentru sport, fiind predispus, la numai patruzeci și nouă de ani, la o oarecare afecțiune cardiacă, de care, în ciuda dezaprobării doctorului Bard, nu ținea seama, socotind-o mai mult plicticoasă decât îngrijorătoare. De fapt, Henry era un om liniștit din fire, cu o înclinare înnăscută spre interiorizare, disciplinat din tinerețe de părinți, care socoteau că severitatea trebuie să stea la temelia bunei creșteri. Chiar atunci când devenise primar, îndatoririle publice fuseseră întotdeauna o corvoadă, iar Alice avea deseori motiv să-i reproșeze ceea ce numea ea „lipsa lui de dinamism”. Își iubea grădina, și în mica lui seră cultiva mușcate destul de frumoase. O altă distracție inofensivă o constituia căutarea de vechi porțelanuri de Stafford[10] pentru colecția sa; de asemenea, îi făcea o plăcere fără seamăn să organizeze toamna concertele simfonice, pe care le inițiase la Hedleston și care reprezentau în momentul de față unul dintre cele mai importante evenimente anuale din oraș. Mai presus de orice, însă, îi plăcea să se ducă din când în când pe malul mării, mai ales la Sleedon, care, deși atât de aproape de Hedleston, rămăsese totuși cel mai autentic sat de pescari de pe toată coasta de nord-est. Cunoștea satul de când era mic, iar acum locuia acolo fiul său. Dar, pe lângă legătura astfel creată, farmecul satului era spiritualizat prin faptul că aici mai supraviețuia încă o părticică din adevărata Anglie veche.

Asta era pasiunea lui Henry, religia sa și chiar, s-ar putea spune, obsesia sa: Anglia de altădată, Anglia care trebuia să reînvie. Își iubea țara cu o sinceritate plină de modestie, îi era dragă însăși compoziția solului ei, iubea până și sarea mării care o scălda. Nu era orb față de degenerarea care, de la război încoace, schimbase structura vieții naționale. Totuși, considera că nu putea fi, nu trebuia să fíe decât o consecință temporară a luptei homerice, că Anglia avea să se ridice din nou. Istoria ei dovedea că supraviețuise unor dezastre și mai cumplite, când țara zăcuse epuizată și lipsită de vlagă, când perspectivele păreau întunecate și fără nicio speranță. Într-un fel oarecare, fiindcă era Anglia, generase o viață nouă, reînnoise ciclul marilor ei tradiții și, refuzând cu îndârjire să se scufunde în beznă, ieșise, în cele din urmă, triumfătoare.

Acum înaintea ochilor lui se conturau liniile joase ale Sleedonului. Spuma mării se împrăștia ca fumul, izbindu-se de digul portului. Conducea automobilul de-a lungul cheiului, pe lângă bărcile de pescari trase la mal, pe lângă plasele întinse la uscat, ocolind postul gărzii marine văruit în alb și ajungând în sfârșit sus, pe faleză, la căsuța lui David.

Când trecu de ultima dună, o văzu pe nora sa așteptându-l în poartă. Cu capul descoperit, cu părul negru-albăstrui fluturându-i în jurul obrazului bătut de vânt, cu rochia de un roșu-închis, mulată pe coapsele lungi, părea că radiază acea căldură și afecțiune care-l însănătoșiseră pe fiul său. Cora îi strânse mâna într-ale sale și, chiar înainte de a i-o fi spus, știa că e bucuroasă să-l vadă.

— Cum îi merge? întrebă Page.

— A avut o săptămână cu adevărat bună. E sus acum… scrie.

Pe când intrau, ea privi în sus, la fereastra mansardei, de unde se auzeau sunetele voalate ale unui concert de Bela Bartok[11].

— Îl chem.

Dar Page nu dorea să-l tulbure pe David. Cartea sa despre poezia preislamică – un subiect ce-l interesase încă de pe când se afla la Balliol[12] – era o problemă grea. În ultimele șase luni învățase singur trei dialecte arabe și traducea acum din Kital al-Agbani[13], Cartea cântecelor. Era mai bine să nu încerce a-l smulge din concentrarea lui. Cora observă această ezitare și zâmbi. ’

— Oricum, până la masă nu e mai mult de o jumătate de oră.

Narcisele îi făcură mai multă plăcere decât se așteptase Henry. După ce le admiră și le potrivi într-un buchet cam prea strâns, îl conduse în grădina din spatele casei, apărată de briza continuă printr-un perete de piatră necimentată, și-i arătă ce lucrase în săptămână care se scursese. Pregătise un teren pentru zarzavaturi, bine amenajat, pe locul îngrădit, dar destul de pietros.

— Și cine a scăpat?

— Eu, firește! Râdea fericită.

— Nu-i prea greu pentru tine? Cu gospodăria, cu gătitul… și cu David.

— Nu… nu. Sunt voinică, zău! Și mi-e tare dragă grădina. Îl privi sfioasă și sinceră în simțămintele ei. Vezi, înainte n-am avut niciodată posibilitatea să fac treburi de-astea…

După ce Cora plecă la bucătărie, Henry începu să se plimbe în lung și în lat pe poteca îngustă, presărată cu cenușă; se gândea, cu bunăvoință, la felul ei simplu de a vorbi. „Ei și, ce-i cu asta? Mai bine o femeie cu suflet ales decât o lingvistică perfectă, mai ales când acea femeie e Cora”. Curând îl strigă din ușă.

În odaia din față, pe masă, era așternută o față de masă proaspăt spălată; tacâmurile, garnitura de tăiat friptura și vesela de porțelan – toate lucrușoarele pe care le primiseră de la el – erau scoase la vedere; iar pe o farfurie, rumen și bine prăjit, te îmbia un pui fript. Tot ce făcea Cora dovedea o pricepere plină de însuflețire, împrăștia o atmosferă de bunăvoință și de simpatie, care arătau cât de dornică era să placă.

Așteptându-l pe David, îl auziră cum oprește sus discul microsion, iar o clipă după acea intră în odaie, puțin distant, Ca-ntotdeauna. Page observă totuși de îndata că era într-unul din momentele lui de bună dispoziție. De altfel și arăta bine, iar în ciuda obișnuitului său fel de a se îmbrăca extravagant – pulover de culoarea gâtului de porumbel, pantaloni din catifea gălbuie, pantofi uzați de antilopă – nu puteai să treci cu vederea ce bărbat frumos era; foarte înalt, ca și Cora, deși slab, mult prea slab încă, cu părul blond și moale, cu pielea de culoare deschisă și dinții frumoși, simetrici.

— Îți merge bine cu lucrul? îl întrebă Henry, în timp ce Cora despica pasărea.

— Destul de bine.

Primi cu un aer detașat ispititoarea combinație de aripă de pui, verzișoare de Bruxelles și piure de cartofi, pe care i-o întinse Cora, o studie câteva clipe, apoi, distrat, luă furculița.

— Ne-a sosit la redacție o nouă biografie a lui Edward Fitzgerald[14]. (David ridică din sprâncene). M-am gândit că ți-ar plăcea, poate, s-o răsfoiești, rosti încet Page, având aerul că se scuză.

David își privi ironic tatăl.

— Nu-mi spune că-l admiri pe „califul de Anglia din Est”[15]… omul care a scris acele incomparabile versuri:

De un „da” sau „nu” mingea puțin se sinchisește,

Dar, ici-colo, cum e lovită, o pornește.

Page schiță un zâmbet. Nu-i păsa că David își lua aere de superioritate față de el; era desigur îndreptățit s-o facă, în calitatea lui de student în litere, care terminase printre primii colegiul la Oxford. Educația lui Henry fusese întreruptă prin brusca rechemare la redacție din pricina bolii tatălui său. Își completase studiile citind mult, totuși nu urmase decât doi ani la Universitatea din Edinburgh, unde Robert Page, care fusese și el student al acestei universități, ținuse morțiș să-l trimită.

— Khayyam[16] nu-i chiar atât de rău, spuse el domol. Ruskin[17] îl aprecia.

David se strâmbă și rosti un șir de cuvinte arabe:

— Iată părerea mea despre bătrânul Omar!

— Ce înseamnă asta? întrebă Cora.

— Mi-e teamă că nu te cunosc destul de bine pentru a-ți spune, răspunse David și izbucni într-un râs atât de nefiresc, încât Henry îi aruncă în fugă o privire bănuitoare.

Totuși, amintindu-și de zilele acelea când fiul său ședea, cu capul plecat și mâinile strânse între genunchi, și privea țintă podeaua, pradă unei depresiuni înfiorătoare, era liniștitor să-l auzi râzând. Nopțile erau și mai rele, nopți nesfârșite, în care nu-și găsea odihnă, cuprins de teama unui dușman necunoscut. Anii de militărie nu fuseseră neobișnuit de aspri pentru el – luptase în Creta și suferise de dizenterie în timpul retragerii – totuși încordarea din vremea aceea îi lăsase o sensibilitate foarte mare, ce persistase în timpul anilor petrecuți la Oxford și sfârșise, cam cu optsprezece luni în urmă, cu o serioasă astenie nervoasă. Bard numise boala sa obsesie neurotică cu urme paranoice. Henry însă nu fusese de acord cu afirmația doctorului, care stăruia asupra faptului că observase tendințe neurotice pronunțate încă din adolescența lui David. Această părere jignitoare a doctorului era cât pe ce să strice îndelungata lor prietenie.

Acum, însă, faptul era lipsit de însemnătate. Remarcând buna dispoziție a lui David, Page avu senzația că fiul său fusese salvat prin căsătoria aceasta atât de extraordinară, și totuși atât de fericită, datorată unei întâlniri întâmplătoare pe cheiul din Scarborough[18], oraș unde se dusese să urmeze un tratament de terapie profesională, o muncă mecanică, în speță împletitul coșurilor. Se întorsese de acolo cu nervii încă șubrezi, dar aproape restabilit, având din nou încredere în viitor. Căsătoria fusese cu atât mai ciudată, cu cât înainte David nu arătase niciodată vreo înclinare deosebită pentru femei, și mai cu seamă pentru o femeie a cărei minte needucată era exact opusul minții sale. Totuși, poate chiar faptul că era incultă făcuse posibilă apropierea dintre ei. Din bezna prăpastiei unde se cufundase, el întinsese brațele instinctiv spre ființa cea mai simplă la care putuse ajunge. Și ce noroc că mâna pe care o apucase fusese a Corei!

După prânz, pe când ea strângea masa, Page și fiul său se așezară la fereastră, să discute. De obicei David nu era comunicativ în privința lucrului său, astăzi însă îi pierise rezerva; era vesel și senin. Tocmai îi apăruse în Mercure de France[19] traducerea unui eseu, Țara nopții, scris de el în timpul războiului, și David îi arătă tatălui său o scrisoare personală de felicitare, primită din partea editorului. Această recunoaștere a talentului său, stimulent necesar pentru el, era și o tainică încurajare pentru Page, care spera că David i se va alătura în curând, pentru a face din Northern Light un ziar interesant.

Aveau obiceiul să se plimbe împreună, dar în după-amiaza aceea David se scuză și se duse sus să lucreze – era dornic să profite cât mai mult de o carte luată cu împrumut de la Biblioteca londoneză și pe care urma s-o restituie a doua zi. Cora însă își și pusese haina și porni cu Henry spre port.

La început nu rostiră niciun cuvânt. Avea darul de a fi o tovarășă tăcută, și asta îi dădea senzația că o cunoaște de ani de zile. După ce străbătură micul golf nisipos, acoperit cu ierburi de mare uscate, adunate la mal, ce pârâiau sub picioare, și se îndreptară spre dig, Cora îl luă de braț, lăsându-se, fericită, în voia puternicei brize marine.

— Ți-ar trebui o haină mai călduroasă.

Observase că stofa era roasă.

— Nu mi-e frig de loc! Îl întrebă apoi: Nu-ți place aici la noi?

— Ba da, răspunse el.

Prezența Corei era ca un tonic.

La capătul digului părăsit se adăpostiră lângă cabana celor de la bărcile de salvare, urmărind zborul pescărușilor, ce se roteau și se repezeau asupra prăzii. În fața lor se întindea marea nesfârșită; vântul sufla dinspre valuri, aprig și sărat. Henry încerca ciudata senzație că ar fi putut să rămână veșnic acolo. În sfârșit, rupse tăcerea.

— Ai făcut mult pentru David.

— Ba el pentru mine, răspunse ea repede. După o pauză se uită la Henry, apoi își feri privirea. Las’, că nici eu nu eram cine știe ce fericită când ni s-au încrucișat drumurile.

Într-un fel oarecare Henry simți că prin această simplă mărturisire îl onorase cu o destăinuire pornită din inimă. Reticența ei, faptul că n-o auzeai trăncănind în felul acela comunicativ pe care Page nu-l putea suferi la femei îl făcuscă de la bun început s-o îndrăgească. Observase totuși la ea o nevoie aproape umilă de afecțiune, o dorință de a se atașa de familia în care intrase, ce te lăsau să bănuiești suferințe trecute. Toate acestea îi fură confirmate mai târziu, când Cora îi povesti câte ceva din viața ei; cum își pierduse părinții cu câțiva ani în urmă; cum locuise la o mătușă, la Londra; cum se întreținuse singură, având diferite slujbe prost plătite. Nu i-a scăpat însă nicio vorbă prin care să se înduioșeze de soarta ei. Acum părea că, prin fericirea prezentă, răzbatea ecoul slab, dar deslușit al tristeții.

— Ai fost mai mult singură?

— Da, răspunse ea. Cam așa ceva.

La o rafală de vânt mai puternică, Henry îi puse protector brațul în jurul umerilor.

— Nu vreau să te mai simți vreodată așa. Ești a noastră și nu o să te lăsăm niciodată să te simți singură. Chiar ieri soția mea vorbea despre asta… întrebându-se dacă uneori nu e plictisitor aici pentru tine și pentru David. Ar trebui să mai veniți amândoi să dansați din când în când la Hedleston.

— Nu mă prea omor după dans, zău, spuse ea, apoi adăugă, ca și când observația ar fi putut suna ciudat: De altfel nici David… nu-i felul lui.

— Atunci la teatru, sau la un concert?

Se întoarse spre Henry.

— Știi bine că îmi place aici. Tocmai liniștea îmi place. Noaptea, în pat – se roși deodată, de parcă ar fi spus ceva nepotrivit, dar continuă – când vântul suflă în jurul casei și auzi valurile, e ca și cum te-ai afla într-un castel, dacă înțelegi ce vreau să spun. N-aș schimba Sleedonul, nu aș face-o acum pentru niciun alt loc din lume, oriunde s-ar găsit el!

Era timpul să se întoarcă acasă. Când ajunseră la automobilul lui Henry, de sus, de la mansardă, se auzea iar muzică; părea să fie Simfonia a patra, în mi bemol major, de Brukner[20]. Nu se potrivea, cu gusturile lui, dar era un semn sigur că David căuta să se inspire, așa încât hotărî că era mai bine să nu urce la el. Discret, strecură în buzunarul din afară al Corei plicul pe care-l lăsa la fiecare sfârșit de lună. Era de fiecare dată o clipă de stinghereală, deși se străduia să fie îndemânatic, ca un scamator care caută să scape de o carte de joc. Adăuga de obicei, în chip de glumă, câte o remarcă absurdă. Cei doi tineri erau mândri, dar trebuiau să aibă cu ce trăi. De data asta spuse:

— Asta-i ca să-ți cumperi semințe pentru grădină.

Cora însă nu zâmbi. Fața ei, cu pomeții înalți și cu vinișoare fine, cu obrajii puțin trași, avea o expresie ciudată. Vântul îi umezise ochii de un căprui-închis și-i aruncase o buclă neagră pe frunte.

— Ești atât de bun cu noi, zău, mai ales cu mine! M-ai făcut să mă simt… mă faci… Nu putu continua.

Deodată se apropie de el și repede, stângaci, își apăsă buzele moi de obrazul lui rece.

În timp ce se întorcea la Hedleston, conducându-și încet automobilul în amurgul cenușiu – nu avea niciun motiv să se grăbească – gândul la această mângâiere spontană îl încălzi de-a lungul întregului drum spre casă.