Mormantul cruciatului
Aa
SE ÎNSERA ȘI O LUMINĂ SIDEFIE ÎN-
văluia dealurile, conturându-le curbele grațioase. Din iarba argintată de ploaie se ridica o ceață ce-și agăța pânzele de boschete, brodându-și dantelele până-n depărtări. În părțile albicioase, aidoma unor cupe uriașe, se oglindea imaginea aurie a lunii ce se ivea la orizont; dolofană și înclinată ca ochiul unui pisoi ghemuit pe creasta dealului, gata să tresalte.
În această tăcere luminoasă, dintr-o bisericuță catolică atât de mică, atât de pierdută în ascunzișurile acestui ținut împădurit, încât în ciuda liniilor sale deslușite, a clopotniței pătrate și a pietrelor acoperite de mușchi, părea ireală – țâșni o siluetă lungă, neagră, însoțită de scrâșnetul unei uși care se închise cu un zăvor greu: rectorul din Stillwater, Bertram Desmonde.
Cu capul descoperit, cu pelerina pe umeri, strivind sub picioare dalele năpădite de licheni, el depăși cele două mari tise noduroase – dintre care cea mai tânără putea să fi furnizat, cu cinci secole mai înainte, arcuri pentru luptătorii din Sussex – și trecu bariera, ieșind în cărare.
Mișcat de limpezimea serii, invadat de o profundă bucurie interioară, se cufundă în contemplarea moșiei sale: două sute de acri, întinzându-se de la pădurea de fagi din Ditehley până la terenurile nisipoase care mărgineau drumul de la Stillwater. Departe, circul din Chanctonbury se profila la răsărit, și mai jos, în mijlocul copacilor, se distingea baroc și familiar, turnulețul din Broughton Court. La apus, pădurea se întindea, tăiată numai de o carieră de var – plagă fără sânge – până la găvanele, considerate vechi tunele romane, dar care nu erau, desigur, decât vestigiile unei foste cărămidării. Apoi veneau căsuțele muncitorilor – șase la rând, precum ciupercile – și de cealaltă parte a drumului, luminile licărinde ale satului, iar jos, intens luminat, presbiteriul.
Masiv, ca toate construcțiile georgiene, cu ferestrele prevăzute cu intrânduri, cu porticul flancat de coloane canelate, și – fermecătoare concepție – împodobit cu o terasă, presbiteriul era o adevărată construcție de țară ridicată în 1780 de rectorul Hilary Desmonde, străbunicul său, în piatră albă din ținut – cariera – invadată acum de vegetație. Vestigii ale unei construcții Tudor se mai găseau încă la șură și la grajduri, în dependințe, în încântătorul zid bătrân de silex și galet ce înconjura grădina mare de zarzavat. Înconjurat de gazonul fraged, mărginit de ronduri de lalele și de ciuboțica cucului, cu terenul plantat cu trandafiri, cu hexagonul regulat al cadranului solar, cu perii bătrâni încărcați de flori, aliniați precum copiii într-un cor în fața altarului, cu stejarul uriaș umbrind aleea nisipoasă, această casă, acest mic palat rustic, acest „cămin” al familiei Desmonde de atâția ani, umplea în această seară mai mult decât orice, inima rectorului cu o mândrie plină de căldură.
Strămoșii săi fuseseră demni camarazi ai lui Wilhelm Cuceritorul. Unul din ei, nobilul Desmonde, care luase parte la Cruciade, se odihnea sub o efigie de marmură, al cărui vas fusese spart, vai, de vandalismul unor turiști, în bisericuța din Down. Dacă tradiția nu i-ar fi alterat – nu s-ar putea spune corupt – numele, acest mausoleu nu l-ar fi identificat complet cu bunul și bogatul pământ din Sussex? Ei și-au servit merituos țara urmând cele trei căi deschise unui nobil: biserica, justiția și armata. După un lung și folositor serviciu la frontierele Afganistanului, fratele său Hubert, se retrăsese la Simla Lodge, aflată la 15 mile depărtare de Stillwater – cu grad de general. El mai păstra totuși legătura cu Ministerul de război și-și folosea timpul liber pentru cultivarea științifică a perelor. O singură dată, demult – încât abia-și mai amintea – familia sa se abătuse de la regulă: când, la începutul domniei reginei Victoria, un Joseph Desmonde, fratele bunicului rectorului, începuse să fabrice furnituri ecleziastice. Dar această abatere, oricât ar fi fost de regretabilă, avea o scuză: întreprinderea era de „bon ton” și se arătase profitabilă.
— Bună seara, domnule rector.
Pradă reveriei, rectorul nu-l observase pe bătrânul Mould – grădinarul șef și deopotrivă paracliserul său – care urca pe cărare, șchiopătând ușor.
— Bună seara, Mould. Am închis ușa și te poți întoarce cu mine.
Tăcu, nevrând să dea în vileag impulsul care, contrar obiceiurilor lui, îl condusese la biserică, dar, împins de un acces de bucurie, nu se putu stăpâni să adauge:
— Stephan sosește astă-seară.
— Cum aș fi putut să-l uit, domnule rector? Este o veste atât de bună! Sper că va avea timp să meargă cu mine la iepuri. Îl vom vedea în curând la catedră, conchise el.
— Nu încă, Mould. Știu bine că ți-ar place mai mult să asculți un tânăr paroh de curând ieșit de la Oxford, decât un bătrân nătărău ca mine.
— Nu, domnule rector. Nu spuneți asta. Eu n-am servit cincizeci de ani familia Desmonde fără a-i cunoaște calitățile. Orice s-ar spune, predicile lor vor fi întotdeauna cele mai bune din comitat.
Nu mai lipsea decât această probă, emoționantă de loialism feudal, pentru a împlini buna dispoziție a rectorului. Parfumul ciuboțicăi cucului, subțiratecul behăit al mieilor, adăpostiți pentru noapte în spatele grajdurilor de răchită, îi încălzeau inima. „Ah, dulce Engliteră!”, gândi el, având în vedere această mică parohie – navă a sufletului plutind sub clar de lună – care va fi a lui Stephen, inviolabilă, imuabilă, eternă.
— Vom avea nevoie de ajutor pentru bagaje. Să mi-l trimiți pe Albert!
Îl părăsi pe bătrânul paracliser în fața casei mici și pătrată a îngrijitorului și câteva minute mai târziu se afla în holul vast de la intrarea presbiteriului, întinzând pelerina fiicei sale, Caroline care, ca întotdeauna, se afla acolo, gata să-l primească.
— N-a sosit încă?
Rectorul își frecă mâinile: datorită plafonului foarte înalt și a dalajului de mozaic, în hol se simțea răcoarea serii, abia potolită de țevile zgomotoase și fierbinți ale caloriferului.
— Nu, tată. Dar nu va întârzia. Claire s-a dus să-l aștepte la gară cu mașina cea nouă.
— Va trebui să cumpărăm și noi o mașină.
O lumină amuzantă destinse pentru moment trăsăturile austere ale rectorului.
— Ne va fi foarte utilă în vizitele noastre parohiale.
— Vorbești serios, tată?
Spiritul ei practic lua totul în serios.
— Știi doar că tu nu suporți mirosul benzinei și praful. Și cabrioleta pe care o conduc eu nu-ți ajunge?
Întoarcerea lui Stephen o tulburase vizibil. Ridică inconștient tonul și pe figura sa deschisă – amprentă a seriozității – se putea citi agitația. Privirea absentă a tatălui ciulind urechea pentru a auzi zgomotul roților pe pietrișul aleii, fu pentru ea o ofensă. Își plecă privirea și trupul ei bondoc, proptit pe două picioare masive, părea să se gârbovească. Nu va măsura oare niciodată profunzimea devotamentului ei, nu va înțelege într-o zi că singura ei dorință era să-l servească. Abia trezită, după ce-și aranjă în grabă toaleta, fără a se uita în oglindă, suporta povara grea a casei, discuta cu bucătăreasa, stabilea meniurile părinților, așeza florile, inspecta grădina și ferma, se ocupa de curier, de bolnavi, de arheologii decrepite, de bandele de turiști veniți cu mașina de la Littlesea, pentru a vedea mormântul, și mai găsea chiar timp să se îngrijească de lenjeria tatălui și să-i tricoteze ciorapi. Și pe deasupra, suferea de un guturai urâcios, trebuind să-și șteargă mereu nasul cu batista.
— Mama ta va coborî?
Pusese întrebarea cu prudență.
— Nu cred. În după-amiaza asta a trebuit să-i fricționez fruntea cu apă de colonie. Dar migrena persistă.
— Vom fi deci, patru la masă.
— Numai trei. Claire mi-a telefonat să mă anunțe că, spre regretul ei, nu va putea rămâne.
— E păcat. În sfârșit… va fi altă dată.
Tonul său exprima regret dar fiica înțelese că în ciuda interesului pe care îl avea pentru Claire, – fata lady-ei Broughton de la castelul vecin – și deși el aproba legătura tacită care exista între ea și fiul său mai mare, în fundul sufletului nu era nemulțumit de a-l avea în prima seară numai pentru el…
Surprinzător pentru ea, vorbi cu voce calmă:
— Nu am terminat încă de dactilografiat notele tale pentru predica de mâine. Când pleci la Charminster?
— Ah, după dejun, desigur. Canonicul este foarte rar acolo la ora unu.
— Atunci la două. Te voi conduce.
Și deodată cu o expresie de gelozie în priviri:
— Ai un aer obosit, tată, și ziua de mâine va fi grea. Stephen să nu te rețină prea mult!
— Nu te neliniști, Caroline. Dar nu se aude cumva zgomotul mașinii?
Se auzea într-adevăr un ușor huruit. Rectorul se îndreptă spre ușa pe care o deschise cât era de mare. Un mic automobil, vibrând puternic tocmai se oprise la căpătul peronului și două siluete ieșiră din el nu fără greutate.
— Stephen!
— Ce mai faci, tată… și tu Caroline? Davie nu este aici?
— Nu încă… Vacanța lui începe luni.
În fasciculul de lumină care cădea din portic, se încadra un tânăr de statură mai mult decât mediocră, îmbrăcat în negru, luptându-se cu o valiză din piele, cu o figură ștearsă, cu nări fremătânde, frunte înaltă dar îngustă, mult prea serioasă. În spatele lui, mergea fără grabă pentru a nu stânjeni efuziunile familiare, o tânără cu palton de tweed și mănuși de automobilist. Sub pălăria cu voaletă, care amintea de o brioșă, și pe care nu o purta decât pentru a se supune insistențelor mamei sale, își păstra totuși farmecul, reflex al unei educații ce răzbătea și din conversație.
— Am lăsat o parte din bagaje. În mașinuța mea nu era loc pentru ele.
— Nu te neliniști, dragă Claire. Vom trimite mâine să le aducă…
Cu un gest aproape părintesc, rectorul îi luă brațul.
— Dar nu poți rămâne cu noi astă-seară?
— Aș vrea, dar mama primește oameni din sat… Un comitet de agricultori… de fermieri…
— Cei mari au astfel de obligații. Ce seară frumoasă!
— Admirabilă! Pe drum era lumină ca în plină zi…
Ea-și întoarse capul, lăsând privirilor doar profilul ei fin. Vocea i se îndulci.
— A fost foarte frumos, nu-i așa Stephen?
— O plimbare plăcută, zise el întrerupând, nu fără efort, tăcerea în care stătuse până atunci. Și încercând să adopte o lejeritate ce nu-i stătea în obicei, adăugă:
— Dar, pe coastă, am crezut de-a binelea că ar trebui să coborâm și să dăm o mână de ajutor.
— La urcușul de la Ambry, zise Claire râzând. Nu-mi cunosc încă bine mașina.
Surâdea mereu în umbra pridvorului.
— Dar nu vreau să vă rețin. Noapte bună! Veniți să ne vedeți curând… Mâine dacă este posibil. Și îngrijește-ți guturaiul, Caroline.
După ce tânăra plecă, Bertram Desmonde își luă fiul de braț și intrară în casă.
— Mă bucur să te revăd, Stephen. Tu nu poți să știi… În sfârșit… cum ai părăsit Oxfordul? Și ce mai faci? Trebuie să-ți fie foame. Urcă să-ți vezi mama. Și coboară, desigur, la cină.
Cu ochii și nasul roșii în răcoarea nocturnă, Caroline luă un pachet de cărți uitate pe pervaz. Cu un aer încântat, rectorul își privea fiul care urca vioi scara.
DUPĂ O CINA EXCELENTA – BINE
servită de cele două bone care, în ciuda originii lor rurale, fuseseră admirabil instruite de Caroline, – rectorul, bine dispus, îl conduse pe Stephen în biroul său.
Perdelele erau trase, în șemineu ardea un jucăuș foc de cărbuni. La casa parohială încălzirea nu era poate modernă dar șemineele erau largi și combustibilul nu lipsea niciodată. Camera era primitoare în ciuda striațiunilor din tavan, ambianța ecleziastică era subliniată de cilindru conținând predicile de la Pusey, calendarul religios și o etolă purpurie pliată. Două fotolii de piele uzate, flancau vatra. Un rastel cu geamuri se sprijinea pe un perete. Altul în fața lui conținea vechi piese saxone, rezultate ale cercetării arheologice ale rectorului. Deasupra șemineului, două crevase cu mâner de os se încrucișau peste un cap de vulpe.
După-amiază, Bertram coborâse în pivniță și, nu fără solemnitate, pusese pe birou o sticlă prăfuită, îi scosese neîndemânatic dopul și umpluse cu porto două pahare. Nu se atingea decât rareori de alcool, nu fuma, dar tradiția familială cerea ca acest protocol să fie îndeplinit.
— Chiar bunicul tău a pus acest vin în sticle, zise el, arătând în lumină vinul purpuriu, cu aerul unui cunoscător. Este un Graham… din 1876.
Stephen, care detesta vinul porto, scoase un murmur de încuviințare, ducând paharul la buze. Ca un actor versat, el își juca cât mai bine rolul ce i se impunea.
— Pare foarte deosebit, tată.
Cuvântul îi plăcea rectorului.
— Da, bunicul tău era un om chibzuit. Chiar el a instalat acest stativ pentru sticle, jos în beci. De la drenarea câmpiei din partea de sud, în 1878, i-a rămas o jumătate de căruță de conducte din ceramică. Fiecare din ele putea ține cu ușurință o sticlă. A înțeles și le-a zidit în pivniță, ca niște faguri de albine. Nu că ar fi fost un mare băutor. Dar îi plăcea să-și bea sticla de bordo după o zi petrecută cu câinii săi. La șaizeci de ani, el mai vâna.
— Un om remarcabil.
— Un bărbat excelent, un adevărat nobil de țară englez.
Rectorul scoase un suspin.
— Cine ar putea să-și dorească un epitaf mai frumos?
— Bunica, de asemenea, se grăbi să spună Stephen care în cursul călătoriei de la Oxford pierdut în gândurile sale neliniștite, în timp ce trenul alerga traversând câmpii, livezi și păduri – hotărâse să se arate afectuos fără rezerve. El continuă fără abatere. – Mould mi-a povestit numeroase istorioare pe seama lor.
— Ah! da, le-a fost foarte devotat. Ca toți oamenii lor. Dar ea îl ținea din scurt.
Amintirile înduioșau privirea rectorului.
— Știi că bătrâna doamnă se îngrășase foarte mult la sfârșitul zilelor. Atât de mult încât se deplasa cu greutate și rareori își părăsea fotoliul rulant pe care Mould, fiul grădinarului, era însărcinat să-l împingă, pentru șase pence supliment la salariul săptămânal. Era o onoare deosebită dar cam obositoare, mai ales când bunica vroia să meargă în sat și când el trebuia să o ridice de-a lungul coastei de la Ambry Hill. Într-o zi călduroasă de vară, tânărul Mould, ajungând pe creasta pantei, se opri, și pentru a-și șterge sudoarea, își trecu o mânecă pe frunte. Dar lăsă fotoliul care începu să ruleze singur, luă viteză, angajându-se în coborâre și trecu cotitura într-un fel înspăimântător. Bietul băiat, era împietrit de groază. Se credea deja ucigașul stăpânei sale. Scoțând un strigăt de spaimă, țâșni în urmărire. Ajuns jos…
Stephen schiță un surâs; el cunoștea anecdota pe dinafară… o găsi acolo pe bunicuța foarte calmă, în piața satului, târguind cu măcelarul o ciosvârtă de carne de vacă.
Surâsul lui Bertram se șterse.
— Era o femeie de neînfrânt. Foarte miloasă. Și devotată satului său. Opt săptămâni după moartea tatălui meu l-a urmat în mormânt.
Rectorul se gândea la propriul său menaj. Afară se auzi o cucuvea. În oficiu, la capătul culoarului, Caroline aranja borcanele de murături mișcându-le fără rost. Bertram se îndreptă și bău o gură de porto. Trebuia – simțea asta – să rupă tăcerea care amenința să devină jenantă. De ce această stranie încurcătură de fiecare dată când se găsea singur cu fiul său? Oare tocmai pentru că îl iubea prea mult? Această tulburare nu o încerca niciodată cu ceilalți fii ai săi. Caroline îi era dragă, desigur, și îi recunoștea fermitatea caracterului; era un sprijin de nădejde. Dar lipsa farmecului și a frumuseții care o condamnaseră, era sigur, la celibat, îi rănea inconștient orgoliul familial. Cât despre Devie, fiul cel mic, care se apropia de treisprezece ani, dragostea pe care i-o purta se amesteca, vai, cu tristețea, dezamăgirea și mila. Să te gândești că unul din fii tăi, un Desmonde, era epileptic și că între crize avea tendința de a se bâlbâi!
Rectorul își stăpâni cu greu un suspin. Nu trebuia să se lase copleșit. Era periculos. Și totuși, cum să procedeze altfel?
— Sunt fericit că ți-ai terminat studiile la Oxford atât de strălucit!
— Știu eu? Cam spre sfârșit nu mă mai interesa nimic.
— Am trecut și eu prin asta când am părăsit Trinity… și totuși aveam vocație, ca și tine.
Stephen continuă să tacă. Cum să-i spună că el detesta facultatea? Adică această uscăciune, această obositoare superioritate, această îndepărtare de la viața adevărată, această constantă preocupare pentru sporturi fără interes, acest studiu neîncetat al unor limbi moarte care l-au împins, prin spirit de contradicție, la perfecționarea cunoștințelor de franceză și spaniolă și peste toate… onoarea carierei care vroiau să i-o impună.
— Îți meriți din plin vacanța, reluă rectorul. Claire te așteaptă pentru a juca tenis și unchiul Hubert te invită la Chillingham… Excelent somonul de la cină, nu-i așa?… Îl vei întâlni acolo pe vărul tău, Geoffrey, care este în permisie.
Stephen tăcea în continuare. Și pentru prima dată, Bertram crezu că descoperă pe fața fiului său, în pasivitatea lui, semnele oboselii. Era mai palid ca de obicei, ochii cenușii păreau măriți; încă din copilărie avusese o sănătate mai delicată. „Nu este prea solid”, gândi tatăl, neliniștit. „N-aș vrea să cred că se va îmbolnăvi”.
— În mod sigur ai nevoie de repaos, zise el prompt. Este inutil să te duci la Misiune înainte de iulie. Admițând că-ți vei petrece cinci luni la Londra, până la Crăciun – sezon care convine perfect – te vei putea organiza.
Stephen se pregătea de „luptă”. De câte ori își imaginase el acest moment înspăimântător, de câte ori încercase să-l grăbească urmând sfatul prietenului său, Glyn, de câte ori scrisese duzini de scrisori pe care imediat le rupsese. Sosise timpul pentru aceasta, dar se simțea fără putere, cu sufletul gol.
— Tată… Aș vrea să-ți vorbesc.
— Da? zise rectorul pe un ton încurajator, dând ușor din cap.
Se lăsă tăcere. „Bani?” gândi el plin de blândețe. „Probabil câteva datorii de student”. Apoi, cuvintele fiului veniră sacadate, izbitoare:
— Nu vreau să intru în Ordin.
Expresia feței părintești se schimbă. Surpriza, stupefacția îi înghețaseră trăsăturile.
— Să nu intri în Ordin? repetă rectorul cu un aer perplex.
— Nu sunt făcut pentru Biserică… Nu iubesc oamenii… Nu am simțul organizării… N-aș ști să țin onorabil o predică. Chiar cu prețul vieții mele…
— Asta va veni…
Bertram se îndreptase și sprâncenele i se încruntară.
— Propriile mele predici nu sunt prea strălucite. Dar ajung…
— Nu e numai asta, tată. Această misiune nu mă interesează… N-aș ști cum să te succed aici…
Vocea spartă a fiului confirmă rectorului prima impresie.
— Ești foarte obosit, băiatul meu, zise el blând. Și noi am cunoscut câteodată descurajarea. Te vei simți mai bine după câteva plimbări bune pe dealurile noastre.
— Nu, tată.
Gâfâind, Stephen își adună toată energia.
— Este vorba de un sentiment pe care îl încerc de mai multă vreme. Nu mă pot încătușa aici… Nu pot accepta această viață înșelătoare și goală.
Ce îndrăznise să spună? Durerea pe care o citea în ochii tatălui îl făcea nefericit. Tăcerea era insuportabilă. Apoi:
— Nu știam că așa vei numi tu parohia Stillvater. Este mică poate, dar nu trebuie să ne judecăm rolul în ținut, numai după dimensiunile sale… — Nu mă înțelegi, tată. Iubesc Stillvaterul… Este casa mea, căminul meu. Și cunosc stima și respectul ce ți se poartă. Nu, este altceva… Trebuie să înțelegi… aspirațiile mele… Ceea ce vreau să fac cu viața mea…
Rectorul se reculese brusc și aruncând fiului său o privire în care înțelegerea se amesteca cu mirarea, reveni: – Stephen… Dar nu e oare o nebunie…
— Ba da, tată!
Tăcerea care căzu, vibra din nou între ei. Reverendul se ridică și începu să se plimbe prin cameră, mai întâi încet, apoi din ce în ce mai repede. În sfârșit, nu fără efort, se calmă și se apropie de Stephen.
— Dragul meu fiu, zise el cu gravitate, n-am încercat niciodată să te leg de mine făcând apel la simțul datoriei. Chiar când erai foarte tânăr, înainte de a fi mers la școală, am ținut să-ți câștig sentimentele de afecțiune și respect. Dar trebuie să cunoști până la ce punct m-a susținut dorința de a te vedea succedându-mă. Stillvater este totul pentru mine… Pentru noi toți… Împrejurările vieții mele… mama ta, o invalidă… Sănătatea șubredă a lui Davie… tu ești primul meu născut, lasă-mă să-ți spun, fiul meu prea iubit… m-au făcut să-mi pun în tine toate speranțele.
Vocea îi tremura ușor.
— Totuși vreau să uit toate acestea, pentru moment. Nu pentru mine, ci numai la tine, îți jur, mă gândesc când te conjur să uiți acest vis, această himeră. Tu o știi… trebuie…
Stephen lăsă ochii în jos, pentru a nu mai vedea buzele crispate ale tatălui său.
— Viața mea îmi aparține…
Pe sub masca respectului răzbatea sfidarea.
— Nu pentru acest gen de viață… nu te va duce decât la dezastru. Să-ți ruinezi un viitor strălucit, să-ți compromiți cariera pentru un capriciu… Asta înseamnă o necuviință în fața lui Dumnezeu. Și Claire… Ce va deveni ea, pentru numele cerului? Nu, nu. Tu ești prea tânăr pentru vârsta ta, Stephen. Tu dai acestei idei o importanță pe care nu o are. Peste câțiva ani, nu vei face decât să surâzi…
Ghemuit în fotoliu, cu sângele în obraji, cu ochii plecați, Stephen nu-și găsea cuvintele. În acest moment, și fără a exagera, își ura tatăl… și în același timp se simțea învins de atâta afecțiune. Din punctul său de vedere, tatăl avea dreptate. Un val cald de amintiri din copilărie îl invada, sufocându-l… Plimbările fericite la Ambry, în cabrioletă; tatăl său ținând frânele cu o mână leneșă, Carrie cu un șorțuleț alb, Davie purtând primii săi pantaloni; picnicurile la malul râului Avon, soarele cald pe apa rece, un rățoi zburând peste stufărișul prin care barca își croia drum; cântecele familiare în jurul pomului de Crăciun, geamurile ferestrelor pudrate cu zăpadă… cum să rupi legături atât de duioase?
Bertram se aplecă și-și sprijini ușor mâna pe umărul fiului său.
— Crede-mă, aici este toată fericirea ta, Stephen. Tu nu poți… tu nu vei avea puterea să mi te împotrivești.
Stephen nu încercă să-și ridice privirea. Simțea că îl vor podidi lacrimile. Era învins… Deocamdată, cu toate că se pregătise să lupte cu curaj, încât îi jurase lui Glyn să învingă.
— Foarte bine, murmură el cu toată amărăciunea unui suflet tandru și pasionat pe care înfrângerea îl copleșise. Pentru că mi-o ceri, voi merge la Misiune… vom vedea ce-mi va aduce aceasta.
