Boema

Boema de Giacomo Puccini poveste scrisa

Cartierul Latin din Paris, de pe malul stâng al Senei, are o istorie de mai multe secole. Câți poeți, muzicieni, pictori și oameni de știință nu și-au petrecut acolo anii cei mai frumoși ai tinereții, între studiu și petreceri, între visuri nemasurate și grijile apăsătoare ale zilei de mâine! Străzile, clădirile, piețele, cafenelele acestui cartier au inspirat multe versuri, poeme, evocări, încât ai putea sa umpli o bibliotecă întreagă cu volumele ce i s-au consacrat de cei ce nu și-au uitat anii de studenție, bucuriile și amărăciunile unei perioade de firești speranțe și de mari dezamagiri.

sursa foto: viata libera

Poezia Cartierului Latin a găsit ecou îndeosebi în sufletul scriitorilor romantici. „Viața boemilor” - fiindcă boemi se numeau tinerii cu cărți de studiu la subsoară și cu buzunarele căptușite cu vânt, îngrămădiți câte trei sau patru în cămăruțele de mansardă- este cea mai cunoscută dintre cărțile ce descriu mizeria și traiul de pe o zi pe alta al studenților parizieni. Autorul ei este acel Henri Murger, care l-a cucerit pe Giacomo Puccini, pe când era și el tânăr încă, la începutul glorioasei sale cariere muzicale.

Subiectul scriitorului francez a mai fermecat un compozitor italian, pe Ruggero Leoncavallo, celebrul autor al operei în doua acte „Paiațe”. S-a dat o luptă surda între cei doi tineri muzicieni pentru succesul operei Boema, căci amaândoi o intitulaseră la fel. Lupta n-a fost de lungă durată, deoarece Puccini și-a învins fără greutate adversarul, opera lui fiind mai melodioasă, mai umană, mai bine construită.

A contribuit la succesul Boemei lui Puccini și buna întocmire a libretului, viu și plin de momente emoționante, cu eroi autentici.

Autentici, într-adevăr ?

Numele celor ce au populat cămăruțele și podurile sărăcăcioase ale Cartierului Latin nu se cunosc. O lume nouă se încălzește azi la soarele care a luminat cândva tinerețea celor patru prieteni, personajele principale ale operei: pictorul Marcel, poetul Rodolfo, muzicantul Schaunard și filozoful Colline. Ochii lor luminoși, surâdeau deopotrivă vieții, întâmpinând necazurile și bucuriile cu aceeași ușurință. Căci tinerețea are darul de a privi dincolo de prezent, la ziua de mâine, la viitorul plin de făgăduințe.

Atâta doar că prezentul își are grijile sale și peste ele unele dintre ele nu se poate trece cu ușurință. Cei patru prieteni adeseori nu reușeau să încropească o masă zilnică, cât de sărăcăcioasă. Era iarnă. se apropiau sărbătorile, vântul bătea dinspre ocean, tinerii visau în mansarda lor la un prânz îmbelșugat. Se aflau în cămăruța lor, o masă acoperită de hârtii, niște scaune șubrede, câteva cărți desperecheate, aruncate prin colțuri, lângă pânzele pictate rezemate de perete. Prin fereastra mare pătrundea însă destulă lumină ca Marcel să poată picta traversarea Mării Roșii de către evreii izgoniti din Egipt de faraon. Ca sa se răzbune pe mizeria la care erau cu toții osândiți, fără bani și fără lemne de foc în ajun de sărbătoare, cu chiria neplatită de mai multe luni, pictorul îl înecă pe faraon, dintr-o trăsătură mânioasă de penel, în valurile mării zugrăvite pe pânză.

Privirile lui Rodolfo rătăceau mâhnite peste acoperișurile Parisului, din ale căror hornuri se înălțau fuioare de fum. Ce deosebire între tihna caselor burgheze, bine încâlzite, și soba de tuci din mansarda boemilor, rece și nepăsătoare, ca un trândav pașă oriental!

- Ascultă Rodolfo, mi-a venit o idee, făcu Marcel pe neașteptate, azvârlind penelul. Mi-au amorțit degetele de frig.

- În timp ce soba noastră trândăvește, râse Rodolfo. Ceea ce nu i se poate lua în nume de rău, odată ce nu prea purtăm de grijă.

- Tocmai de asta, am s-o îndop cu rămășițele scaunului ăsta netrebnic. Este oricum, mai plăcut să șezi pe podea, decât să te prefaci într-un sloi de gheață!

- Am o idee și mai bună, spuse Rodolfo. Teatrele nu prea se îmbulzesc după piesele mele, așa că pe foc cu maldărul acesta de manuscrise. Poftim prologul, aprinde focul cu el!

- E un timp de prăpăd afară, intră în clipa aceea Colline, sgribulit de frig. casele de amanet sunt închise, nu mai e nimic de făcut. dar ce văd?....Duduie focul în soba noastră?

- Ne încălzim la vâlvătăile unei drame ale mele, zise Rodolfo. Suntem, deocamdată, la actul întâi.

- Adevărul este că ai un stil de-a dreptul scâteietor, se înveseli Colline.

- Să vezi ce flăcări au să iasă din actele următoare!

Tinerii își încălziră câteva clipe mâinile la căldura sobei. Focul se stinse în schimb repede, odata ce hârtia a fost născocită ca sa-l încălzească pe om în alt chip decât arzând în sobă.

- Era mai bine să fi scris o dramă în foarte multe acte, glumi Marcel când ultima pâlpâire se stinse.

Prin ușa deschisă se iscă deodată un curent rece, căci își făcu intrarea trumfală Schaunard. Era urmat de calfele bucătarului din colț, care aduceau pachete cu mâncare și sticle de vin. Marcel, Rodolfo și Colline se repeziră la pâinea, șunca, brâzeturile și băuturile ivite ca într-o poveste cu zâne. În timp ce se ospătau, Schaunard le destăinui secretul belșugului neașteptat; citise la mica publicitate anunțul dat de un bătrân scrântit, care îl angajase fără să stea pe gânduri.

- Probabil ca să-i înveți nepoatele să citească notele, încercară să ghicească boemii.

- Nici vorbă, ci ca să bat zi de zi si noapte clapele pianului, până când ppagalul vecinului își va da duhul de supărare - râse Schaunard. Numai că afurisitul de papagal se încăpățâna să trăiască și după două zile, așa că m-am furișat în apartamentului vecinului și cu o porție de pătrunjel, i-am venit de hac. La care bătrânul țicnit mi-a plătit banii făgăduiți....Însă nu vă lăcomiți prea tare! Lăsați și pe mâine câte ceva, iar noi în această seară să petrecem și noi la oraș, unde cârnații răspândesc un miros divin. Ne ducem la „Momus” în cartier.

Veselia boemilor fu spulberată de câteva ciocănituri repezi în ușă. Era moș Benoit, proprietarul care cerea chiria pentru mansardă. Neavând încotro, boemii îl poftiră în casă. După ce îi oferiră un scaun, îi turnară și lui un păhărel de vin, apoi prinseră să-l lingușească, să-i laude vigoarea tinerească și să se prefacă invidioși din această rpicină. Mos Benoit se umflă în pene, încântat de atențiile chiriașilor săi. Indignați de atâta păuneală, tinerii îl dădură afară pe propietar pe propietar, ca să pornească îndată la „MOmus”. Singur Rodolfo rămase ca să termine la flacăra tremurată a unei lumănări o poezie. Până de gâscă se târa însă anevoie pe hârtie, căci poetul nu era inspirat.

Un ciocănit ușor în ușă îl făcu să tresară. În prag se ivi o necunoscută. I se stinsese lumânarea pe scara întunecată și ceru permisiunea s-o aprindă de la cea de mansardă. Grațioasa ființă se mistui îndată, însă vântul îi stinse iar lumânarea, așa că Rodolfo o pofti să intre. Necunoscuta și-ar fi urmat drumul, dacă nu i s-ar fi făcut rău chiar în ușă. Poetul, după ce o ajută să se așeze pe un scaun, îl stropi fața cu apă, ca ea să-și revină. Necunoscuta porni spre ușă, dar se mai întoarse o dată ca să-și ia cheia uitată pe masă.

- Intră fără frică, are să ți se stingă lumânarea din nou, zise Rodolfo. Poftim, s-a si stins, dar îndată ți-o aprind. Porni spre ușă cu lumânarea în mână, dar făcu în așa fel ca ea să se stingă.

In timp ce căutau cheia, poetul atinse ca din întâmplare mâna fetei și se prezentară : - Pe mine mă cheamă Mimi, dar adevăratul meu nume este Lucia. Suntem vecini, deoarece stau în încăperea de alături; prin fereastră văd tot cerul. Brodez trandafiri la fel de roșii ca și cei adevărați, numai parfumul le lipseste...Înșă, este timpul să plec, te-am reținut destul de la ocupațiile dumitale.

- Hei, Rodolfo, n-ai de gând să cobori odată? răsună în clipa aceea din poartă glasul prietenilor care îl așteptau.

Cartierul Latin fierbea de mulțimea trecătorilor veseli. Strigătele vânzătorilor ambulanți se amestecau cu râsete și cântece. În strălucirea felinarelor tălăzuiau cete de tineri, dugheana negustorului de cadorui atrăgea o mulțime de lume.

Rodolfo cu Mimi se opriră și ei la o vitrină.

- Cred că ți-ar veni bine bonețica roz, făcu poetul. Este darul meu pentru tine.

- Cât e de frumoasă! exclama fericită Mimi. Îmi doream de mult o bonetă.Prietnii lui Rodolfo se așezaseră la o masă pe terasa cafenelei. Poetul le-o prezentă pe Mimi, ai cărei obraji aprinși nu lăsau vreo îndoială că suferă de cumplita boală a mizeriei: tuberculoza. Însă cine se gândea la boală și suferință într-o seară când lumea era pornită pe râs și petrecere, străduindu-se să uite necazurile?

Când să ciocnească paharele, Marcel se întunecă deodată la față. Zărise apropiindu-se de masa vecină o tânără zglobie și elegantă. era urmată de un bătrânel încărcat cu pachete, căruia tânăra îi vorbea pe un ton poruncitor:

- Aici Lulu! Asta este masa pe care-o vreau.

- De când te tot rog să nu-mi mai spui Lulu în fața străinilor? se smircăi Alincidor, căci așa îl chema pe bătrânel. Vei cumva să ne așezam chiar aici în stradă?

- Da, aici vreau, sună răspunsul tinerei, care se și așezase la o masă apropiată de cea a boemilor, fiindcă dorea să-l vadă pe Marcel. Pictorul îi întoarse spatele furios.

- este Musetta, șopti Rodolfo la urechea proaspetei sale prietene. Lui Marcel îi era tare dragă. Musetta făcu tot ce-i stătea în puteri ca să fie observată de pictor, fără să izbutească, deși vorbea tare, se certa cu ospătarii, fiindca nimeni și nimic nu-i era pe plac.

Izbuti astfel să scape în curând de bătrânelul cu care venise.

După plecarea lui, Musetta trecu la masa boemilor. Se dezlănțui o petrecere veselă, care ar fi ținut până târziu dacă nu se ivea ospătarul cu nota de plată. Oricât se scotociră, însă prin buzunare nu gasiră banii cu care să achite ceea ce mâncaseră și băuseră. Lucrurile ar fi luat o întorsătură neplăcută, dacă Musettei nu i-ar fi venit ideea salvatoare de a da repede dispozitie ospatarului: - Să treci totul în contul domnului Alcindor, ai cărui invitați am fost. Noi mergem să petrecem în altă parte.

dar viața nu este numai un șir de nesfârșite petreceri. După câteva săptămâni de liniște netulburată, Rodolfo părăsi și el mansarda. fata căreia îi era atât de drag, porni de îndată, după el. Alergă spre hanul de la periferie, unde bănuia că poetul se dusese spre a se consola în tovărășia lui Marcel.

Din văzduh cerneau peste Paris fulgii unei ninsori de iană grea. Mimi rătăci mult timp pe străzile pustii, din zori până seara târziu când ajunse la hanul căutat. Cum nu îndrăznea să intre în han, Mimi rugă pe o necunoscută să-l cheme pe Marcel afară.

Îi povesti pictorului toată suferința pe care o îndurase alături de Rodolfo, tot ce pătimise în ultimele luni. O tuse chinuitoare îi întrerupse de mai multe ori povestirea, încât abia putea să bolborosească vorbe anevoie de priceput. În timp ce se pregătea să intre și să-l caute pe Rodolfo, Mimi se ascunse după un arbore. Abia se făcu nevăzută, că Rodolfo li Marcel apărură în ușa hanului. Pictorul aduse îndată vorba de Mimi.

- Dacă vrei să cunoști adevărul, află că nu mai pot s-o văd chinuită de tuse. Mă învinovățesc că piere văzând cu ochii, obrajii îi ard de febra unei boli fără leac. Mansarda mea e neîncălzită, când ea are nevoie de căldură, de doctor și medicamente. Vreau s-o ajut cu tot dinadinsul. Aș fi bucuros să-i poarte de grijă un om cu dare de mână. N-ai vrea să-i spui toate acestea?

Mimi, care asculta cu suflarea oprită își trădă prezența fără voie printr-un acces de tuse.

- Îmi pare rău, Mimi, ai auzit totul ? se sperie Rodolfo, apropiindu-se cu grijă de ea. Să nu dai crezare vorbelor mele, știi doar cât sunt de prăpăstios.

- Nu Rodolfo, răspunse Mimi. Tu știi care este adevărul. Cât de grea este despărțirea în timpul iernii, șopti Mimi. Lumea este tristă și pustie, nu sunt flori, e întuneric...

- O, da, primăvara ar fi fost mai ușor, răspunse Rodolfo. În ciripitul păsărelelor, mâhnirea se mistuie parcă, florile, lunca, pădurea verde încurajează...

Trecu astfel un an. Ningea iar și, în mansarda sărăcăcioasă, ajunul sărbătorilor era la fel de zgribulit ca și anul trecut. În locul mesei îmbelșugate, tinerii își amăgeau foamea cu scrumbii sărate. Nu erau însă defel mâhniți, ci glumeau și râdeau. Colline și Schaunard se duelau cu vătraiul și fărașul, schițand pași de dans. Petrecerea era în toi când Musetta dădu buzna în casă.

- Vine Mimi, făcu ea agitată. Abia se ține pe picioare sărăcuța.

- Ce s-a întâmplat ? întrebară boemii

- este bolnavă, la capătul puterilor. Nu cred să mai apuce primăvara. M-a rugat s-o ajut să urce scara până la Rodolfo.

Mimi ajunse în mansardă sleită. Rodolfo o ajută să se întindă pe patul răvășit, Musetta, pe neobservate, își scoase cerceii și-i dădu lui Marcel ca să-i vândă și să aducă un doctor.

- Mă duc să-i caut un manșon, ca să-și încălzească în el minile.

- Iar eu, spuse Colline, luându-și mantaua din cuier, mă duc să-mi vând credincioasa pelerină, ale cărei buzunare au fost pline de atâtea cărți înțelepte. Însă, cum ceasul despărțirii a sosit, rămâi cu bine, bătrân tovarăș!

- O, câte as vrea să-ți spun ! șopti Mimi după plecarea boemilor. dar nimic nu mai are rost acum. Ții minte când am intrat, acum un an în mansarda aceasta? Mi se stinsese lumânarea și .....

- Ai scăpat cheia...

- Pe care tu ai găsit-o îndată, dar ai vârât-o pe furiș în buzunar. Credeai că nu te văd?

Musetta îi întrerupse, aducând un manșon cald, în care Mimi își vârî mâinile rebegite de frig.

- O, ce minunăție! Tu mi l-ai luat Rodolfo? rosti cu glas stins Mimi.

- Firește că el ti l-a luat, se grăbi Musetta s-o liniștească.

- Câte griji îți pricinuiesc, dragul meu!....De ce ai înmarmurit? Nu vezi că mă simt mai bine?...Mâinile mi s-au încălzit și ele...e bine acum...mă fură somnul...

Pleoapele i se lăsară încet peste ochi. Marcel intră tiptil, anunțând în șoaptă apropiata vizită a medicului. Colline si Schaunard aduseră, la rândul lor, medicamentele cumpărate cu prețul bătrânei pelerine. Nu mai era însă nevoie de ele, căci Mimi adormise pentru totdeauna, în timp ce afară ningea cu fulgi mari peste Parisul care se pregătea, ca odinioară, ca întotdeauna, de petrecerile vesele ale sărbătorilor de iarnă.